Doamne, tăioase sunt veștile acestea! Le simți precum cutremurele care-ți mai prăbușesc o casă, un zid, o biserică. Un reper. Așa a început marțea aceasta care a fost cu mai mult de trei ceasuri rele. „Nu vin azi la redacție. A murit Gherheș. Rămân acasă să scriu” – ne-a spus scurt și dureros Gheorghe Pârja. A fost tăcere și lacrimă în lumea tuturor acelora care l-au cunoscut, care l-au ascultat, care i-au simțit bunătatea și cunoașterea de care părea că aproape se jenează, care i-au înțeles durerosul patriotism și mai ales adânca ancorare într-un pattern maramureșean cum rar mai întâlnești... Rar mai întâlnești.
Mi se părea un munte de istorie, o fântână de bunătate și de căldură, o bibliotecă uriașă în care găseai mereu totul. Și mai găseai vorba bună. Atât de bună...
Istoric de fibră, cercetător și cunoscător al începuturilor, al adâncurilor fântânilor și a tuturor rădăcinilor acestui spațiu, intelectual de stirpe nobil-rurală, în sensul cel mai frumos al cuvântului și un partener de dialog cu un șarm fără limite.
Domnule Gherheș, habar n-am dacă v-am spus vreodată în dialogurile noastre intense, dureroase și ghidușe deopotrivă, de pe la cele multe evenimente culturale pe la care ne-am întâlnit, cât îmi erați de drag. Poate și pentru că eram născuți într-un 1 ianuarie amândoi, sub zodia capricornului cel încăpățânat și imposibil de întors din drum. Și pentru patriotismul adevărat și de splendidă modă veche și pentru demnitatea dumneavoastră neostentativă, dar evidentă. Atât de evidentă...
De câte ori „Doamna în negru” ne ia un asemenea om, golul rămâne atât de mare, aproape material, palpabil, dureros, întunecat. Ce-om mai pune, Doamne, în loc?
Dana GAGNIUC-BUZURA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu