Recent, am publicat un articol care semnala o decizie ce ridică semne grave de întrebare privind direcția educației românești: numirea unui psiholog la conducerea Ministerului Educației. Această alegere nu aduce doar îndoieli legate de competența administrativă a persoanei desemnate, ci dezvăluie o viziune profund defectuoasă asupra ceea ce înseamnă actul educațional.
Educația nu este și nu ar trebui să devină un
laborator de experimente psiho-sociale. Școlile nu sunt clinici, iar elevii nu
sunt cobai. Reforma educației nu poate fi înfăptuită prin sesiuni de terapie de
grup sau prin analiza unor studii de caz elaborate în turnuri de fildeș
academice. Ea necesită, mai presus de orice, o abordare solidă, coerentă,
susținută de oameni care înțeleg profunzimea actului pedagogic, respectă
tradiția și au curajul de a inova fără a distruge rădăcinile culturale. Ce ni
se oferă în schimb? O figură fabricată în laboratoarele PR-ului modern, mai
degrabă actor pe scena discursului public decât un academician veritabil.
Alegerea lui Daniel David ca ministru al Educației nu este doar o eroare de
evaluare; este simbolul capitulării în fața mediocrității bine ambalate și
agresiv promovate.
Această decizie marchează o ruptură periculoasă de la
valorile fundamentale care ar trebui să guverneze învățământul românesc. În
locul unei educații care să formeze caractere puternice și minți capabile să
gândească critic, riscăm să asistăm la transformarea școlilor în spații
sterile, unde elevii sunt supuși unor experimente ideologice lipsite de
substanță. Nu ne rămâne decât să privim neputincioși cum se îngustează
orizonturile intelectuale ale generațiilor viitoare.
Îngrijorarea mea a devenit și mai profundă în
momentul în care am observat eliminarea unor materii esențiale, precum istoria
și geografia, din programa de liceu. Această decizie nu este doar o gafă
administrativă, ci un act deliberat care subminează identitatea națională și
memoria colectivă. Fără istorie, un popor devine un vas plutitor, lipsit de
direcție și ancorare.
Diminuarea studiului istoriei, însoțită de
marginalizarea geografiei și eliminarea limbii latine din programa școlară
preuniversitară, constituie unul dintre punctele nevralgice ale actualei agende
a Ministerului Educației. Această reformă controversată, susținută de ministrul
Daniel David, pare mai degrabă o încercare metodică de a clătina fundamentele
identitare ale viitorului național decât un simplu demers educațional.
Președintele Academiei Române, în calitate de voce
autorizată a celui mai înalt for cultural și științific al țării, și-a exprimat
ferm dezacordul față de acest proces, pe care îl califică drept un atac frontal
asupra esenței românismului, producând deznaționalizare și subculturalizare. Nu
este vorba doar despre restructurarea unui curriculum, ci despre amputarea
deliberată a memoriei colective și a capacității tinerilor de a înțelege
propria apartenență culturală. Istoria, odinioară coloana vertebrală a
învățământului umanist, este acum fragmentată și dispersată într-o sumă de
„istorii” marginale — povești despre popoare și populații izolate, despre
comunism, holocaust sau minorități. Ceea ce odinioară era un tablou vast și
coerent al devenirii umane a fost dezmembrat în bucăți disparate, incapabile să
ofere elevilor o viziune de ansamblu.
Academicianul Ioan Aurel Pop avertizează asupra
scopului ascuns al acestei reforme: „Elevii nu mai trebuie să cunoască trecutul
în deplinătatea lui. Ei nu mai trebuie să judece cu mintea lor, în cunoștință
de cauză, ci să fie «îndrumați în mod constructiv» ca să iubească și să urască
la comandă.” Astfel, procesul educațional nu mai formează cetățeni liberi,
capabili de gândire critică, ci indivizi docili, programați să răspundă conform
unor șabloane ideologice impuse.
În acest context alarmant, întrebarea care plutește
neliniștitor în aer este următoarea: ce se află cu adevărat în spatele acestor
reforme succesive și eșuate? Se pare că ministrul David visează nu doar la o
reconfigurare curriculară, ci la un viitor în care creierul elevilor va deveni,
metaforic sau nu, un cip docil al unui sistem de control globalizat.
Națiunea poate supraviețui multor amenințări, dar nu
poate rezista uitării de sine. Ignoranța față de propria istorie este preludiul
dispariției identitare.
Această aversiune față de elementele fundamentale
ale culturii noastre nu pare a fi întâmplătoare. Latinitatea, pilonul
civilizației occidentale și al limbii noastre, este văzută cu dispreț de către
cei care pretind că sunt liderii unei noi paradigme educaționale. Este greu să
nu observăm că această aversiune provine dintr-o ignoranță crasă, o formă de
analfabetism mascat sub mantia unei false erudiții. Exemplele sunt evidente,
iar Facultatea de Psihologie din Cluj, despre care se proclamă că ar fi a doua
din lume, devine un simbol al unei aroganțe nejustificate și al unor criterii
fabricate. De ce îi stârnește ministrului David o asemenea aversiune față de
latină? Să fie doar o simplă ignoranță lingvistică sau, poate, o răzbunare
personală împotriva limbii care a clădit temeliile culturii europene?
Iată un exemplu elocvent: pe sigla Facultății de
Psihologie din Cluj Napoca, care se pretinde de renume mondial tronează o
expresie latinească de-a dreptul aiuritoare: „Melius est siti moriri quam
mediocritati poculum libere.” Traducerea ar fi ceva de genul: „Este mai bine să
mori de sete decât să bei o ceașcă liber de mediocritate.” Aferim! O invenție
lingvistică demnă de antologiile absurdului.
Să fie aceasta latina de baltă — acel amestec
grotesc care insultă nu doar limba clasică, ci și logica elementară? Nici măcar
latina vulgară, folosită de legionarii romani în marșurile lor prin imperiu, nu
ar fi meritat un asemenea tratament. În mod ironic, expresia pare mai degrabă o
relicvă a unui experiment eșuat de Google Translate decât o maximă demnă de o
instituție academică.
Poate autorul inscripției voia să citeze, cu un
strop de erudiție autentică, ceva cu greutate. Expresia latină „Melius est enim
mori quam male vivere” se găsește în Cartea Înțelepciunii lui Sirah (cunoscută
și sub numele de Ecleziasticul), capitolul 41, versetul 2, și se traduce
astfel: „Căci mai bine este să mori decât să trăiești rău.” Această formulare
subliniază ideea că moartea este preferabilă unei vieți trăite în suferință sau
dezonoare. În loc de o perla sapiențială, ne-am ales cu o băltoacă semantică
unde nici limba latină, nici bunul simț nu reușesc să înoate.
Oare această mutilare lingvistică nu simbolizează
perfect însăși „reforma” domnului David? O reformă care pare să dezbrace
educația de noblețe și să îmbrace tinerii într-o mediocritate impusă — fără
trecut, fără rădăcini, și, aparent, fără pic de respect pentru limba care a
modelat civilizația noastră.
Numirea lui David în fruntea Ministerului Educației
este echivalentul desemnării unui agronom să le predea astronomie elevilor. Cum
ar putea cineva care cunoaște doar brazda pământului să le vorbească tinerilor
despre stele, galaxii și infinit?
Această alegere absurdă nu este doar o simplă
nepotrivire profesională, ci o insultă adusă însăși ideii de educație. În loc
să cultivăm mințile tinere cu lumină și cunoaștere, le aruncăm în întunericul
unor experimente administrative sterile. Ministerul ar trebui să fie templul
învățării, nu laboratorul unor reforme eșuate conduse de cineva care confundă cerul
cu ogorul.
În mâinile lui David, educația riscă să devină un
câmp sterp, unde sămânța adevărului nu mai găsește sol fertil. În loc să
ridicăm privirile către idealuri înalte, suntem condamnați să privim în jos,
spre brazdele mediocrității cultivate cu încăpățânare de cei ce nu înțeleg că
educația este menită să nască visători, nu prizonieri ai conformismului.
Această mascaradă continuă zilnic, susținută de un sistem care își apără cu
tenacitate propriii protejați, indiferent de gafele acestora. Este de-a dreptul
amuzant cum fiecare greșeală devine o oportunitate de a-l promova pe cel ce ar
trebui să fie responsabil pentru distrugerea identității și memoriei acestui
neam.
Dacă aceasta este direcția pe care ne-o oferă
actualul sistem de educație, atunci avem toate motivele să ne îngrijorăm. Când
școala nu mai este sanctuarul cunoașterii, ci devine un spațiu al confuziei și
al experimentelor sterile, viitorul nostru colectiv este pus în pericol.
Educația trebuie să fie un bastion al valorilor, nu un teren de joacă pentru
ideologii și ambiții fără substanță. Și, mai presus de toate, trebuie să ne
amintim că adevărata reformă începe cu respectul pentru ceea ce suntem și
pentru ceea ce am fost.
Lucian
Ciuchiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu