de Gheorghe Pârja
Despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din
1 Decembrie 1918, despre destinul unor făuritori ai ei, am aflat, mai vibrant,
pe când eram școlar, de la un bărbat din satul meu, Desești, prin intermediul
unui cântec. Este vorba despre Aurel Făt, care se născuse în aria Leului de la
Șișești. Ne primea cu drag în casa lui și ne povestea întâmplări istorice
locale, neștiute de noi, cei care-l ascultam. Cu Parasca, Luchiana, Andrei,
pruncii lui, împărțeam școala, satul și sărbătorile creștine. Vocea unchiului
Aurel modela colinzile, dar și celebra și dramatica „Doina lui Lucaciu”. O
cânta așa ca pe Fisculaș. Plecând pe drumurile vieții, unde m-am luat și cu
învățătura istoriei, când ajungeam la capitolul despre Marea Unire, îmi aminteam
de temelia emoției zidite de unchiul Aurel.
Suntem în preajma Zilei de 1 Decembrie, Ziua
Națională a României, a statului național unitar România. Este necesar de știut
că deciziile de Unire au fost luate de către adunări reprezentative: Sfatul Țării
de la Chișinău, la 27 martie 1918, Congresul general al Bucovinei, de la
Cernăuți, 28 noiembrie 1918, culminând cu Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia, din 1 Decembrie, care a pecetluit, prin reprezentanți îndreptățiți,
Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu vechiul Regat. De
ce s-au luptat cele mai luminoase minți pentru Unire? Nu numai românii, ci și
cehii, slovacii, croații, polonezii, lituanienii, estonienii, bulgarii, sârbii
și alții au fost animați de a se întări în state naționale. Cum făcuseră
francezii, spaniolii, ori englezii mai devreme.
Elitele acestor neamuri au înțeles că fără un stat
național, popoarele lor riscau să fie asimilate de imperiile hrăpărețe, sau
să-și ia lumea în cap. Românii, până în 1859, aveau două state autonome, supuse
Imperiului Otoman, restul fiind risipiți în Imperiul Țarist, ori în Imperiul
Habsburgic. Soluția era doar Unirea. Românii au mai învățat că fără sprijinul
marilor puteri, efortul de unire din interior nu putea avea izbândă. Au făcut
unirea în etape. Prima a fost unirea Moldovei cu Țara Românească, într-un stat
numit oficial România. Apoi, dobândirea independenței absolute a țării, unirea
Dobrogei cu România și proclamarea țării drept regat, participarea românilor,
și a României, la Primul Război Mondial, unirea cu România a Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei și recunoașterea pe plan internațional a statului
național român în granițele sale istorice.
Marile puteri au semnat acte fundamentale la
Conferința de Pace de la Paris, Tratatele speciale cu Austria, Bulgaria și
Ungaria. Numai Rusia Sovietică, absentă de la Conferința de Pace, nu a
recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-o în schimb statele
occidentale. Unii lideri maghiari și astăzi sfidează Unirea. Oricât vom căuta,
în istoria românilor, o zi cu atâtea semnificații, precum 1 Decembrie, nu vom
găsi. Drumul spre această împlinire a fost marcat de episoade încrâncenate. Cu
mari răsturnări de situații. Academicianul Ioan Aurel Pop evocă un asemenea
episod. În august 1916, România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei, cu
gândul la eliberarea milioanelor de români din Transilvania, Banat, Crișana și
Maramureș.
Decizia din Consiliul de Coroană nu a fost ușoară.
Marele om politic Petre P. Carp, revoltat și mânios pe regele Ferdinand, când
acesta și-a motivat opțiunea pentru Antanta (Franța, Anglia, Rusia), ca ostașii
români să lupte în armata germană, i-a spus suveranului că face parte dintr-o
dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Regele, supărat, dar
lucid și ferm, a rostit aceste cuvinte memorabile, reamintite de academicianul
Pop: „Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu
cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința
mea, cele două interese se confundă. Dinastia va urma soarta țării,
învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți,
d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați făcut-o străină,
germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele
Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie
națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime
misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o.”
Acestea sunt cuvinte urmate de fapte ale unui mare
om de stat român, demne de reținut și demne de urmat și astăzi. Nu uit nici
contribuția esențială a Reginei Maria, pentru întregirea Țării, mai ales la
Tratatul de Pace de la Paris. Dragi cititori, suntem în preajma Zilei
Naționale! Adică 1 Decembrie! Sunt documente din care reiese că majoritatea
românilor, din provinciile amintite, au dorit Unirea cu România, că s-au
exprimat ferm pentru a fi laolaltă, la nivelul exigențelor democratice de
atunci. Ora astrală, pentru noi, a bătut și datorită declarației președintelui
american Woodrow Wilson, din ianuarie 1918, care a venit în Europa cu aplicarea
dreptului la autodeterminare. Declarația oficială a lui Wilson a fost un
argument decisiv pentru unirea provinciilor istorice românești cu Regatul
României.
După cum ați putut constata și din acest text,
Unirea este o îndelungată luptă făuritoare, cu jertfe și cu diplomație, o
cucerire a dreptului natural de a fi în istorie, care se apără cu fiecare
generație. Se împlinesc 107 ani de la Ora astrală pentru toți românii!
Bucurați-vă, fiecare în felul Dumneavoastră! Eu nu uit că am fost pătruns de
fiorul spiritului de a fi laolaltă, de la un om al bisericii din Desești, care
m-a pus în legătură cu istoria prin „Doina lui Lucaciu.”

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu