De ce nu sărbătorim Paştile deodată?

De ce nu sărbătorim Paştile deodată cu catolicii, în prima zi cu lună plină după echinocţiul de primăvară? Pentru că ortodocşii şi greco-catolicii au un calcul diferit. Primul pas spre concilierea istorică ortodoxie-catolicism ar fi unificarea calculelor de Paşti. Papa şi cei nouă patriarhi ortodocşi nu-şi îmbunătăţesc relaţiile şi diferendele sunt complicate de creştinismul protestant nordic. Romano-catolicismul şi protestantismul au avut o influenţă benefică asupra dezvoltării civilizaţiei occidentale, dar alţii spun că biserica a fost o frână, cel puţin pînă în 1962, cînd în sfârşit Roma a permis folosirea limbilor locale în ritualul liturghiei. Vaticanul nu acceptă hirotonirea femeilor şi căsătoria preoţilor, cerere făcută de clerul din Austria. Organizat strict ierarhic, romano-catolicismul susţine celibatul, cu argumentul că abstinenţa sexuală este literă de lege de 800 de ani şi tradiţia trebuie respectată. La ortodocşi, doar mitropoliţii sunt celibatari sau văduvi, iar ordinele inferioare se pot căsători, la fel şi la greco-catolici. Femeile catolice pot fi călugăriţe. Protestantismul este adeptul preoţiei tuturor credincioşilor, iar celibatul nu există. Papa de regulă este conservator, dar a făcut şi compromisuri, în anii ‘60 clericii catolici şi laicii au primit dreptul la opinie. Însă papa rămîne înfailibil în problemele doctrinare şi conducător absolut. Patriarhiile ortodoxe sînt autocefale, deci ezitările nu lipsesc: patriarhul Moscovei are ceas de mînă de 30.000 euro! De ce nu unul de zece ruble? Astfel de aroganţe scad prestigiul preoţilor, a căror primă îndatorire ar fi să se sacrifice. Nici islamul n-are preoţi, este prea scump pentru comunităţile musulmane să întreţină conducători spirituali specializaţi în ceremonialuri de cult şi ritualuri religioase, ca intermediari între credincioşi şi divinitate. Noi ţinem cîte doi preoţi în fiecare sătuc, unul ortodox, unul greco-catolic, care în postul de Paşti ne spovedesc şi ne cuminecă, canonul fiind rugăciunea, postul şi mărturisirea. Spovedania se face o dată pe an, aşa s-a stabilit în 1215. Cultele protestante nu consideră spovedania o taină, au ales calea biblică de mîntuire prin credinţă, nu prin fapte şi recunoaşterea păcatelor în public.
Preoţii nu vor să devină sfinţi, mai degrabă doresc să se căpătuiască (cu mici excepţii), ne urmează pe noi credincioşii în cursa capitalistă, când uităm să credem în viaţă şi în înviere (nemurire) şi neglijăm soluţia cea mai potrivită. Cădem în capcana mercantilismului şi începem să ne temem de viitor şi de moarte, de fapt o simplă neplăcere înainte de viaţa veşnică, scrie Biblia. Suferinţa poate fi curmată prin credinţă, spun religiile mai vechi, ca budismul şi Paştile unificate ar fi dovada că omul poate învia.


                                                                                              Cristian L. Lucăcean