Să nu dați cîinilor lucrurile sfinte
și să nu aruncați mărgăritarele
voastre înaintea porcilor,
ca nu cumva să le calce în picioare
și să se întoarcă să vă rupă.
(Matei 7/6)
C-activismu’ n-o muritu,
nici măcar n-o adormitu,
ci atâta s-o-ntărit
până s-o bolovănit...
(Dintr-un posibil cântec de jale)
Doamne,
ce mai păcăleală pentru grosul românilor întreaga Decembriadă, cu speranțele de
mai bine renăscute și îndată crucificate, cu simulatoarele ce păreau atât de
reale și realitățile ce păreau de coșmar, cu teroriștii inexistenți și
masacrele terorizante, în sfârșit, cu întreaga debandadă atât de bine dirijată
și întreținută, încât mai să ajungem să vedem în umplutorii vidului de putere
niște vajnici luptători pentru redobândirea valorilor general umane și a
demnității naționale, nicidecum niște profitori de cea mai josnică speță!
E
clar că pentru organizarea unui spectacol de asemenea proporții, spectacol care
avea menirea să-i impresioneze pe telespectatori și să-i mulțumească pe
păpușari, era nevoie de mâna unui regizor cu experiență nu glumă în treburi
trase după calapodul Daciadelor – cu
mulțimi de actori și mase de figuranți.
Iar
acest regizor nu putea să fie decât Sergiu Nicolaescu. Iată de ce spun că Decembriada reprezintă principala
realizare cinematografică a fostului regizor-senator, atât în ceea ce privește
audiența (milioane de telespectatori din țară și străinătate la transmisiunea
sa în direct), cât și în ceea ce privește încasările pentru el și gașca din care
făcea parte.
Mulți
dintre români și-au revenit destul de repede din buimăceala euforiei de-nceput
după ce-au primit în față dușul rece al realității dezamăgitoare, adică după
ce-au realizat că țara deja fusese înșfăcată de beregată de mâna viguroasă a aparatcicilor din linia a doua (Ion
Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae
Militaru, Gelu Voican-Voiculescu etc.), cu toții hotărâți să lupte pe viață și
pe moarte împotriva ceaușismului, dar la fel de hotărâți să apere esența
comunismului sub veșmintele de import ale unei democrații originale, edificată
prin minciună, hoție, impostură, nerușinare și trădare.
Apoi,
pe măsură ce timpul trecea și Decembriada dobândea conturul tot mai precis al
trădării și loviturii de stat, s-a impus neplăcuta concluzie că soarta
milioanelor de români din nou a fost jucată la ruleta făcătorilor de politică
internațională (aranjamentele lui Mihail Gorbaciov și George Bush la Malta),
astfel că detestabilii noștri păpușari decembriști, ni se înfățișau în noua
lumină drept niște penibile marionete manevrate de păpușarii planetari.
...Și
iac-așa, după apriga bătută pe loc de la sfârșitul anului 1989, românii n-aveau
cum să se descotorosească de plăgi precum activiștii vechiului regim, în
legătură cu care circula pe vremuri următoarea anecdotă:
Bulă
este întrebat la școală:
-Ce-i
taică-tău?
-Activist.
-Dar
maică-ta?
-Nici
ea nu lucrează...
Ei
bine, tătucul Iliescu, fidel idealurilor comuniste, s-a folosit de activiști
atât la consolidarea regimului său (aceștia au fost răsplătiți cu demnități și
lefuri pe măsură), cât și pentru înființarea, organizarea și propășirea
filialelor feseniste (ulterior pedeseriste și pesediste) din teritoriu.
Iar
ei s-au achitat de sarcini în spiritul pur al întrecerilor bolșevice, așa încât
nu-i de mirare că astăzi doar fostul Front al Salvării Naționale (FSN),
respectiv cele două aripi (PSD și PDL) fătate de ideologia sa generoasă au
sedii și organizații în toate localitățile României și înafara ei.
Și
astfel, după aproape un sfert de veac de la evenimentele din Decembrie ’89, FSN se dovedește mai viguros ca oricând, el –
după modelul partidului comunist din care-și trage seva – făcându-și făcutele
în politica și societatea românească printr-o catastrofală rotativă
guvernamentală...
Notă: Firește că Ion Iliescu nu i-a uitat nici pe activiștii care
se credeau îndreptățiți la o binemeritată odihnă, pe aceștia ajutându-i să se
pensioneze cu acea neobrăzată dăruire care-i caracterizează pe toți tovarășii
forjați la Moscova stalinistă.
Condițiile fiind atât de
prielnice, această formă tembelă a activismului românesc a luat avânt, chiar
dacă – așa cum spuneam – unii dintre ei s-au grăbit, ori poate că au fost
siliți de împrejurări să tragă pe linie moartă și în pofida faptului că
activitățile noastre productive sunt ca și inexistente.
Dar activiștii ambițioși
și destoinici nu s-au dat bătuți, ci au pătruns vijelios în toate acele ramuri
neproductive (politică, diplomație, cultură, turism, presa scrisă și vorbită
etc.), unde cererea de aflători în treabă era teoretic nelimitată, iar practic
ridicolă și aberantă.
Căci fără eforturile
conjugate ale acestor ipochimeni (din lăuntrul țării și din afara ei), putea
România într-un timp record să fie pusă pe butuci și să devină faimoasă peste
mări și țări prin specializarea sa în promovarea unor paradoxuri de felul: Tot
mai mulți sărăntoci într-o țară (încă) bogată?...
Cum spuneam, urmașii
direcți ai culturnicilor de ieri (e
drept, nițel mai machiați, însă la fel de nocivi), s-au vârât în cultura
românească postdecembristă la fel cum se vâră viermii într-un cadavru pentru
a-l roade și împuți.
Dar, mă rog, ar mai avea
vreun chichirez cultura noastră (atâta câtă e) fără acești zeloși aflători în
treabă, care prin făcutele lor ce pendulează între banal și modest au ajuns ca
în Uniunea Scriitorilor din România (USR), de pildă, să fie mai bine văzuți
decât adevărații creatori de valori și cuvântul lor să aibă mai mare greutate
ca și cuvântul acestora?
Concluzia se impune de la
sine prin forța de neocolit a evidenței: Într-o țară în care întâietatea revine
agitatorilor și animatorilor, rezultatele nu pot să fie decât în directă și
inseparabilă legătură cu aceștia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu