Divine înlesniri
„Năstrușnică ființă-i omul!”,
Atotputernicu-Și spunea
după al lumii control fulger
ce armonia-mprospăta.
„L-am înzestrat cu cugetare
ca să-i rodesc vremelnicia –
el își afirmă mișelia
negându-Mă cu-nverșunare...”
- Tu, Petre, zise-odată Domnul
către preabunul bătrânel,
cunoști Pământul cel mai bine
și viul strâns la piept de el.
Căci nu degeaba tot acuși
cu pământenii stai la sfat
și-apoi mă rogi să peticesc
destinul lor întemnițat
în jignitoarea întâmplare
din a Edenului grădină.
Aș vrea, de-aceea, despre om
s-aud părerea ta deplină,
ca să schimbăm ce-i de schimbat
în toată speța omenească,
iar nu să tot șurubărim
unde-am decis stare firească.
Nu ți se pare că-i firesc
ca omu-n drepturi decăzut
după păcatul săvârșit
cu suferința să-l unesc,
dar să-i dau șansa ca prin luptă
cu eul
lui înfumurat
să redevină nepătat
într-o viață nesfârșită?
Răspunse tulburat bătrânul
la preailustra provocare:
- Nevrednic sunt, iubit Părinte,
să Te privesc cu adorare!
Crezi drept aceea că-i cuminte
din orbi să-și facă șoimul călăuze,
când judecata mi-i mult prea mioapă
să-Ți preamăresc lucrarea muză pentru muze?!
Părerea mea nescrisă-n gând
deja o știi,
pentru că numai Tu
cunoști ce timpul n-a schițat
și-n cuget nu-i încă-ntrupat.
Da,
mult mi-aș dori ca suferința
să fie mai din scurt ținută
și-n alt chip distribuită,
încât oricare
necuvântătoare
- copil de țâță, pasăre sau fiară –
de ea să nu se sinchisească
(fiind ei netovarăși cu păcatul)
chiar moartea de-ar trudi la coasă.
Nu-i cușeră nici prăvălirea
perfidei avalanșe de necazuri
taman pe capul celui oropsit,
când lumea-i plină de boghete ținte
unde și rău și bine-atâta s-au tocit,
c-o nouă încercare
divertisment doar pare
pentru fetizii lotuși răstigniți
pe balta spleen-ului
cu izuri de morminte.
Cunosc popoare strânse-n chingi
(românii-s fruntea între ele)
de-acele hoarde de haini,
ce geografia violează
și din istorii fac o varză
cu rangul lor de-arhimișele.
Pentru aceștia-i de dorit
o necesară îndreptare
prin limbă, port, statornicie
și prin credința neclintită
c-au fost și sigur o să fie.
*
Așa se face că românii
au fost plasați sub scut divin,
ca Domnul să-i îndestuleze
cu dărnicia Lui din plin.
Iar El le-a dat o țară bună
și mirosind a pâine caldă
din holdele cu mult mai tari
decât deodată turci și muscali.
Căci ea-i câmpii, munți, văi și ape,
bisericuțe-n lemn cioplit,
e fata-n ie ce zâmbește
și-i doru-n doine cetluit.
Le-a dat apoi limba zemoasă
(alternativa la nectar),
mult grațioasa catedrală
cu turla-n ceruri împlântată,
la a cărei înălțare
atâția meșteri mari,
calfe și zidari
spetitu-s-au pe rupte
împinși din spate de legende,
de-ambiții voievodale
și trebuințe milenare,
așa c-al limbii patriarh
poeticeasca rugă să-și rostească
în noul grai universal...
Dar nu le-a dat minte destulă
să folosească ce-au primit,
fapt pentru care trag din greu
la jugul paradoxului
dintre Apus și Răsărit.
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
3-5 sept. 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu