Poesis - Mircea Cărtărescu

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.

când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.

când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.

când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.

când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.

când eşti la pământ cine se interesează de tine?

cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.

poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,

nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.

fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,

fii iubita mea permanentă.

hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.

să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste

când ai nevoie de dragoste.

când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.

când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

În stilul lui Bacovia 

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

La o artistă

prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna mea

iar eu voi sta să mă uit la tine

ne-am jucat mult timp unul cu altul

sticla de vodcă e la jumătate iar noaptea e-n toi

ţigări mai ai doar vreo două

ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexual

şi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca franceză

sunt ca un anotimp încheiat

tu vei avea alţi iubiţi

eu voi scrie alte poezele

dormi liniştită pe perna mea

prieteno

mă-ntreb dacă pieptul tău băietesc

ca al mulatrei lui Baudelaire

se va mai suci vreodată spre mine

mă-ntreb cum te vei purta mâine la gară

ştii tu ce e lumea?

n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiu

o să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronului

şi dupa asta vom coresponda pân'la vară

arăţi aşa de aiurea fără ochelari

e lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21

am prins zile mişto şi am făcut multă dragoste

dar totul e ca un anotimp încheiat

tu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa ta

eu voi mai scrie alte poezele

Dragostea

1

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.

pe-atunci mama era doar o fetiţă

şi părul ei era din şuvite de diamant.

ea se opri din jocul ei

îşi netezi rochiţa

şi privi înspre curcubeu.

era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor

pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.

era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele

iar părul ei electrizat, transparent

se lipea de tuburile moi, ca de orgă.

roşul curcubeului era negru.

şi oranjul lui era negru.

şi galbenul lui era negru.

şi verdele lui era negru.

şi albastrul lui era negru.

şi indigoul lui era negru.

doar violetul lui rămânea violet.

violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.

avea să cunoască dragostea.

şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca

se împodobi cu vene şi oase.

mama sui într-o corabie din pânză de păianjen

şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine

îi continua joaca.

2

era o corabie din pânză de păianjen.

călătorea pe marginea curcubeului negru

ca pe marginea unei batiste cu chenar.

mama vedea în jur norii de staniol

care îi reflectau chipul.

din când în când, bombardierele americane

se încurcau în cuiburile de păianjen

ale tambuchiului, ale bocaportului

dar mama, la etravă

le apuca delicat între degete

şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind

ca pe nişte modele din balsa şi celofan.

încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan

picurase stropul de sânge.

deşi părului ei săpat în diamant

i se tociseră vârfurile.

deşi sub bluza ei de gumă arabică

i se arcuiseră sânii.

încă era curajoasă

încă era orbitoare.

3

umbra mamei, printre vilele verzi,

printre tecarii albaştri

aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.

veni amurgul

ca un animal de carne transparentă

ca o floare cu petalele de gingii.

venira apoi stelele

şi începură să pască vilele verzi

tecarii albaştri.

umbra mamei căpăta organe ciudate:

trese,

decoraţii,

cravase.

îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.

îi crescu păr pe falangele degetelor.

îi crescu capacitatea craniană.

dar asta nu avea să-l salveze.

4

o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră

în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.

un vatman intră într-un depou negru.

un fluture se aşeză pe un zid negru.

doar curcubeul mai scânteia

aruncând flăcări negre.

venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.

venise apocalipsa, care e dragostea.

venise fiara care latră flacăra

venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie

şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala

venise pipăitul cu mirosul în lesă

venise vazul cu auzul în colivie

venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât

venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,

clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi

ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze

şi nori şi păpuşi şi oceane

totul în tot

tot peste tot

dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste

şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil

şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil

toţi iubind totul

toţi fecundând totul

peste tot numai apte şi apti

numai icre şi lapţi

încât cosmosul de lumine

văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine

fiara din apocalipsă

eclipsă de spirit,

eclipsă.

5

dar mama era deasupra

era încă de neatins

ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre

şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,

mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace

peste acoperişuri şi paratrăznete

până ajunse în lună.

6

luna era un mare balon de săpun

ce reflectă în curbură lumea de jos

ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci

ea forma în profunzimea pământului florile de mână

ea pieptăna cristalele de cuarţ

deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti

şi scotea din ele adolescente

deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe

deşuruba fetiţele şi scotea un oftat.

luna cea galbenă

plutea deasupra curcubeului negru

iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo

lipindu-şi aripile una de alta.

7

umbra mamei se zbătea-n plină dragoste

cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii

îşi croia drum prin dor, prin langoare

prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate

căci

- dragoste ! urlau caloriferele

- dragoste ! draperiile

- dragoste ! magazinele de piese auto

- dragoste ! şobolanii

umbra mamei printre răcitoarele negre

cu gheaţă neagră, făcea paşi negri

zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.

8

luna cea galbenă

plutea deasupra curcubeului negru.

aripile mamei începură să se destrame

faţa i se lăţi, ochii se spălăciră

până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.

doar scheletul subţire se mai văzu

prin transparenţă, o vreme.

9

tata văzu deodată răsărind luna.

deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB

răsărise luna mai mare decât pământul.

şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate

şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata

cu trupul subţire şi craniu enorm.

dragostea neagră nu era dragoste.

sculele negre nu erau scule.

fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia

fusese realul, stihia.

"ciudat vis am visat", gândi tata

"în care se făcea că lumea există".

10

craniul tatălui deveni uriaş

gândirea sa deveni infinită

voinţa sa deveni fără frână

puterea sa deveni fără margini.

privi oraşul şi oraşul se dărimă.

spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă

întinse aripi şi se înalţă

vâslând înspre stele

străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele

simţând pe spinare curentul rece al sorilor

dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor

prin probabil, prin veşnic, prin niciodată

înota cu faţa nealterată

pe când respiră

trecuturi şi viitoruri de mucava.

între degetele perlate

purta o floare cu patru petale unificate

şi purta un ochi albastru în loc de craniu

de care îi atârnă corpul subţire şi straniu.

11

tata ajunse în faţa lunii.

scheletul mamei se topise-n substanţa ei.

luna emise o limbă de flacără

şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el

persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.

şi dragostea avu loc.

12

şi dragostea avu loc

şi globul întră în vibraţie

şi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guase

proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator

scheme de maşini, materiale didactice

formule algebrice.

şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă

în doua, în patru, în opt, în şaisprezece

în treizeci şi două, în şaizeci şi patru

până deveni un arici de mare, apoi un viermişor,

un peşte primitiv, o broască, o pasăre

un oposum, un cimpanzeu, un copil

un val, un astru, o floare,

un nor, o cascadă, un cleşte,

un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai

o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar

amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi

o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe

care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care

vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi

mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată

căci dragostea este totul

iar totul este făcut mai ales din nimic.