Poesis – Rodica Dragomir

Rug

Dimineţi domestice veştejesc

în monotonia

zvâcnirilor cotidiene.

Dar râul zilei creşte

pulsând în subterane ape,

armură-având doar

trupul meu.

Gândurile-mi risipite aşteaptă

zicerea rotundă ca

sufletu-mi stingher

să locuiască din nou

în mine.

Dansez sub clar de lună

ca o Salomee

şi-n aşteptarea promisei

jertfe,

mă transform în rug.

Mirosul zăpezilor târzii

Mirosul zăpeziilor târzii...

Cum latră, cu ochii arzând,

lupii!

Cărări neîncepute, timp în

nenaştere sub semnul

crucii celtice

din vechiul ţintirim.

Adăpostind în tine

setea de primele ninsori,

dispari sub cerul obosit

ca-n alte vremi

Francois Villon.

Cum pot eu singură

să mai înving odihna

albelor tăceri din noi?

Întoarce, Doamne,

cursul vremii, să-nvăţ

să merg din nou prin

purele zăpezi.

Ridicaţi piatra

Rătăceşte gândul fără stăpân.

Chemări încărunţite, povară

neştiută pentru cel căutat.

Doare liniştea de tăcerea

cuvântului fără ecou.

Pasărea şi-a ascuns oul

în cuibarul orelor.

Braţele timpului, ostenite,

nu mai pot îmbrăţişa clipa.

Zidul, doar zidul îşi mai

ştie menirea.

Ridicaţi piatra cei care

nu aţi păcătuit!

Trupul meu de mult aşteaptă

osânda.

( Preluare Gheorghe Pârja din Graiul Maramureşului)