În România, nicio discuţie nu e mică, totul se transformă
repede în apocalipsă ori ceva pe-aproape, măcar un potop care ne ameninţă. De
exemplu, toată lumea prevesteşte invazia refugiaţilor, dar, deocamdată, prin ţară , nimeni n-a văzut măcar unul, aşa, de sămânţă. Ba
chiar am impresia că în România cea fără de imigranţi se discută despre cum îi
vom întâmpina pe refugiaţi mai mult decât în Germania ,
cea în care ajung câteva sute de mii doar anul acesta. Până la această amplă
discuţie publică am crezut că doar noi, jurnaliştii, suntem superficiali. Dar
m-am lămurit că orice om din ţară - fără nicio
competenţă în această problemă europeană şi globală - are o părere perfect
formată şi o susţine apăsat şi tare. „Vai, vine apocalipsa refugiaţilor!
Săriţi, ne mănâncă de vii!”, zic speriaţii. „Nu sunteţi sensibili deloc la dramele umanitare, meritaţi să vă spun că
sunteţi proşti grămadă!” ”Ia acasă un sirian, că a trecut vara şi nu mai e
nevoie să adopţi un grec!”, zic umaniştii de Herăstrău. Şi tot aşa, apelurile,
insultele şi frânturile de informaţii circulă prin ţară de parcă s-a tâmpit
brusc şi iremediabil tot poporul începând de la conducătorii săi. Un
parlamentar e speriat că ne iau nemţii refugiaţii buni şi rămânem noi cu aia
mai proşti pe care „va trebui să-i folosim la lucrările câmpului”. Omul crede
că refugiaţii sunt un soi de sclavi pe care şi-i împarte doamna Merkel cu Herr
Iohannis, dar nu înainte după ce i-au evaluat intelectual şi fizic. Apoi,
statul nostru invocă Interesul Naţional când refuză cotele de refugiaţi
stabilite de UE, dar nu explică nimeni ce ne împiedică, de fapt, pe noi, să dăm
o mână de ajutor. Ne e frică? Suntem prea săraci? N-avem chef sau locuri de
cazare? Care sunt, în definitiv, motivele împotrivirii? Ajung să cred că, de
fapt, ca şi populaţia, nici şefii statului n-au gândit şi n-au citit înainte să
vorbească. L-au luat pe ”NU” în braţe şi acum o ţin langa cu nişte cifre cu
zecimale. Mai e un pic şi le vom zice europenilor că suntem dispuşi să primim
1800,3 refugiaţi, că aşa a calculat un birocrat. Un fost preşedinte zice
hotărât, în virtutea competenţelor sale de comandant de nave, că refugiaţilor
trebuie să le scufundăm bărcile „la chei", adică în porturile şi plajele
de pe care pleacă. El pare să ştie cum dispare o flotă aşa că putem să-l credem
în stare de orice. Marea
problemă a noastră, de fapt, este că n-avem o problemă, dar ne inflamăm de
parcă am avea-o. Niciodată n-am văzut atâta habarnism exhibat în spaţiul public
pe o problemă pe care, deocamdată, nu o avem. E ca şi cum, călătorind cu trenul
pe la Paşcani
auzim că într-un vagon din garnitura Viena-Munchen s-au urcat nişte hoţi şi
tragem repede semnalul de alarmă priponind personalul nostru, într-o hărmălaie
şi panică de nedescris, în camp, la Blăgeşti.
Liviu Iolu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu