Statuia lui Nicolae Bud
Mă plimbam prin Baia Mare, într-o zi de vară a
anului 2014, însoţit de un profesor de română. Participasem la o întâlnire cu
tinerii ( cărora le oferisem o ediţie... vorbită a cărţii mele recent apărute
“Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!” ), eram obosit de drum şi
entuziasmat de modul cum fusesem primit. Însoţitorul meu îmi arăta clădirile şi parcurile oraşului, iar eu mă uitam
mai mult la trecători, cucerit de modul lor de viaţă, ordonat şi cuviincios. La
un moment dat, profesorul m-a întrebat: − Aţi văzut statuia lui Nicolae Bud? Un
om de valoare discret Am tresărit. Îl cunoşteam bine pe Nicolae Bud. El fusese
acela care mă convinsese să fac un drum până la Baia Mare , ca să le vorbesc
tinerilor despre literatură, explicându-mi că de acolo provin surprinzător de
mulţi câştigători ai olimpiadelor şcolare, naţionale şi internaţionale ( la
toate disciplinele, nu numai la literatură ). Nicolae Bud este un om de valoare
discret. A fost membru în Parlamentul României în mai multe rânduri (în total,
doisprezece ani) şi şi-a făcut datoria cu seriozitate, nu manifestându-se
zgomotos la talk-show-uri televizate, ci contribuind la elaborarea unor legi
importante. A publicat mai multe cărţi,
dintre care una recentă despre posibilitatea relansării mineritului în ţara
noastră a fost premiată de Academia Română ( şi comentată elogios de Mugur
Isărescu, care explică cititorilor că Nicolae Bud „este un inginer preocupat de
bogăţiile din subsolul ţării, doctor în ştiinţe tehnice şi doctor în economie.”
). A avea o statuie încă din timpul vieţii Nicolae Bud poate chiar merită o
statuie, dar această formă de glorificare anticipată, înainte de încheierea
activităţii, nu este în stilul lui. Cunosc cazul lui Victor Eftimiu care, dând
dovadă de megalomanie, şi-a instalat propriul bust în faţa locuinţei sale de
lângă Cişmigiu. Am mai văzut, apoi, bustul lui Paul Everac din curtea casei lui
de vacanţă de la
Dâmbovicioara , lângă Rucăr ( de fapt nu un bust, doar capul, care îl privea în ochi
într-un mod straniu pe Paul Everac cel real ). Lui Nicolae Manolescu, la Oneşti , la împlinirea
vârstei de şaizeci de ani, i s-a făcut un cadou-surpriză, propriul său bust ( despre
care i-am spus, ca să îl tachinez, că seamănă mai curând cu Eugen Simion ).
Dar, cu binecunoscutul său bun-gust, Nicolae Manolescu nu a făcut niciodată
demersuri pentru instalarea sculpturii într-un spaţiu public. Adrian Păunescu
însuşi, deşi avea obişnuinţa să braveze, a păstrat exclusiv în propria lui
locuinţă statuia primită în dar de la un admirator, glumind cu farmec pe seama
ei, în prezenţa musafirilor. Abia după absurda şi infinit regretabila lui
moarte, statuia a fost instalată în Grădina Icoanei. Ce gest frumos! − Şi...
cum arată statuia lui Nicolae Bud? l-am întrebat nu prea entuziasmat, pe
însoţitorul meu după ce îmi trecuseră prin minte toate aceste gânduri. − Iat-o!
mi-a spus el şi mi-a arătat statuia din faţa unei şcoli. M-am uitat
atent, m-am încruntat, dar n-am recunoscut personajul. Mare, viforos, cu
barbă... − Seamănă mai curând cu Nicolae Iorga. − Păi, chiar e! − Dar mi-aţi spus că e statuia lui Nicolae Bud. − Voiam să
spun că Nicolae Bud a făcut-o din banii lui. Din dragoste pentru şcoala la care
a învăţat cu ani în urmă... Ce gest frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu