Pârga de Milian Oros

Împreună cu soția urcam dealul spre cimitir, pe lângă casa lui Pârga. Gospodăria era frumoasă. Casa părea nouă, ridicată probabil de fiu-său pe locul celei vechi, pe care mi-o aduceam bine aminte. Și de badea Gusti, Pârga, cum îi ziceau oamenii, îmi aduceam aminte, deși trecuse de mult în lumea celor drepți. În minte, pentru un timp, i-am revăzut chipul așa cum mi-l mai aminteam de pe vremea copilăriei și m-am trezit zâmbind. Probabil că mi se așezase un zâmbet pe față, căci deodată o aud pe soție întrebându-mă:

- Ce-i cu zâmbetul de pe fața ta?... La ce te gândești? m-a întrebat soția, văzându-mă dus pe gânduri.
Îi plăcea foarte mult să-i povestesc amintirile mele din copilărie și nu de puține ori o vedeam că regretă că nu avusese ocazia să-și trăiască și ea copilăria la țară și de ce nu, chiar la Uileac... O vreme am tăcut, nu i-am răspuns, dar gândurile de mai înainte erau nerăbdătoare să treacă în haina cuvintelor... 
- Mă gândeam la badea Gusti... lumea îl ciufulea „Pârga”! Era un om hâtru, puțin bâlbâit, cu un mers iute și cu firea înclinată spre „afaceri și târguieli”. Când era zi de târg la Ariniș, Asuaj, Cehu, ori mai știu eu pe unde, mergea cu câte un sac de făină de mălai la vânzare și își lăuda marfa în fel și chip, îndemnând clienții să cumpere de la el. Folosea mai ales vorbele: „Fărină de pârgă!... Pârgă, doamnă, pârgă, pârgă!...” Și „pârgă” i-a rămas numele! 
- Și asta te-a făcut să zâmbești acum? 
- Nu de asta! Mi-am adus aminte de o întâmplare haioasă cu omul ăsta... Mi-a povestit-o un prieten... Cică era pe vremea când abia se căsătorise cu lelea Florica, care mai trăiește încă. Prinsese niște copii pe la pomii din grădina lui și îi cam „scuturase” puțin. Într-o noapte, niște băieți mai mari, ca să se răzbune, i-au jucat o farsă de pomină... Pe vremea aceea satul nu era electrificat; lumea se culca repede, să facă economie la petrolul din lămpi, și se scula devreme, de cum se crăpa de ziuă. În acea noapte s-a întâmplat să fie și o mică furtună. Când fulgera, o clipă, două, zicea-i că-i zi. Lumina aproape că te orbea, ca apoi totul să se scufunde într-un întuneric de smoală, scurs parcă din iad. Ce s-au gândit dracii de copii? Nici mai mult nici mai puțin decât să-i scoată bivolița din poiată, s-o urce pe talpa casei și apoi să o lege de ușa de la intrare... Badea Gusti, auzind într-o vreme zgomote la ușa tindei, s-a ridicat din pat, încet, să n-o trezească pe Florica și, fără să-i treacă prin cap să aprindă lampa, a dat să iasă pe talpă, să vadă ce se întâmplă. În momentul când a deschis ușa s-a întâmplat să fulgere. Câteva clipe, în fața lui a zărit o ființă venită din iad... Neagră, cu coarne imense, scoțând flăcări pe niște nări care păreau hăuri, cu niște ochi mari cum nu mai văzuse niciodată. Nu putea fi decât Necuratul, în carne și oase. Spaima l-a secerat, doborându-l la pământ. În întunericul care a urmat, cu un efort supraomenesc s-a ridicat, reușind apoi să trântească și să închidă ușa în fața acelei ființe înfiorătoare. Cu greu, împleticindu-se, a reușit să ajungă în odaia cealaltă, la Florica. O scutură puțin de umăr și, cu glasul sugrumat de spaima care încă îl stăpânea, îi zise: „Florica, Florica, scoală-te!” Femeia, amețită de somn, abia bolborosi: „Ce-i Gustinaș, care-i baiu?”. „Ne... ne... curatul, Necuratul... e...e...e... pe...pe talpă, vre să intre în casă!” Florica, trezită de-a binelea, de parcă ar fi aruncat cineva apă pe ea, îl trase cu o forță nebănuită lângă ea în pat, pătura trasă peste capete devenind pavăză divină împotriva Fiarei . Era totuși o situație ciudată acolo în pat, sub pătură... Nu se știa care pe care să se țină-n brațe. De la ușa tindei, din când în când, le ajungeau la urechi zgomote ciudate. „De câte ori ți-am spus Gusti dragă să facem sfeștanie în casă, da tu...nu și nu! Doamne Iisuse Cristoase apără-ne de Cel-Rău!”, îi reproșă Florica, cu o voce ce suna straniu, tremurând toată. Plin de remușcări, Gusti a cuprins-o în brațe cum n-o mai făcuse de pe vremea când era fecior și... umbla la ea. „O... o...o să fa...fa... facem!” i-a promis el, șoptit, fără ca de data asta, prin minte, să-i mai treacă vreun calcul cam cât îl va costa promisiunea făcută. Au început amândoi să se roage cum știau mai bine și mai cu suflet. Abia când s-a făcut ziuă, palizi de nesomn, au îndrăznit să se dea jos din pat și să deschidă ușa de la tindă. Pe talpa casei nu se afla nimeni, dar pe treptele de la intrare au zărit niște urme verzi, ciudate. Când s-au uitat mai bine, amândoi au ajuns la concluzia că numai baligă, întinsă de ploaia de peste noapte, poate fi, deși puteau jura că pe trepte, seara trecută, nu fusese nimic. Florica și-a făcut cruce, apoi cu o găleată de apă și cu un măturoi a început să curețe pietrele treptelor, deși ar fi vrut să le mai arate și altora să-și dea cu părerea...
Ceea ce nu știau cei doi era că, după ce Pârga închisese ușa de spaimă, feciorașii „naibii” au așteptat un timp, apoi au dus bivolița iar în poiată. 
Poate că prietenul meu le-o fi înflorit puțin toate cele povestite, dar nu văd de ce... Oricum, tot el mi-a spus că la câteva zile de la acea întâmplare, Pârga l-a chemat pe preot să-i facă sfeștanie în casă...