IOAN GROŞAN

Acum câțiva ani, la Vila Scriitorilor din Neptun, Ioan Groșan ne-a invitat, pe mine și pe alți cunoscuți ai lui, pentru a doua zi, la o ciorbă de fasole.

 Întrucât când e vorba de mâncare sunt coruptibil, am acceptat imediat. Dar am întrebat:

− La ce restaurant?!

− La niciun restaurant. Ciorba de fasole o s-o fac chiar eu.

− Unde?!

− Aici, în camera mea de la parter.

Am crezut că e o glumă. Cum o să se apuce de gătit − și încă la un biet reșou electric – unul dintre cei mai valoroși prozatori de azi?! El are, într-adevăr, un stil de viață mai popular decât alții. Își pune de multe ori o bască muncitorească pe cap și se amestecă în mulțimea de pe stradă, cu un fel de voluptate a scufundării în anonimat. Am și scris odată că, atunci când va lua Premiul Nobel, membrii Academiei din Suedia, văzându-l modest, lipsit de ifose, vor crede că îl au în față pe șoferul lui Ioan Groșan și îl vor întreba unde este Ioan Groșan.

Apoi mi-am amintit că acest autor cu o operă de o mare complexitate care trăiește simplu obișnuiește să aducă din satul lui natal din Maramureș slănină și cârnați pe care le împarte prietenilor. Ce om! Când dăruiește ceva, are un zâmbet luminos, se bucură că dăruiește. E clar, chiar va găti pentru noi o ciorbă de fasole!

Noaptea, am visat această ciorbă, în versiuni fantasmagorice. Cunoscând proza lui Ioan Groșan, remarcabilă prin subtilități, nuanțări infinitezimale și umor fin, dar și prin idei năstrușnice, mi-au trecut prin minte ba o ciorbă de fasole fără fasole, ba o ciorbă cu zahăr în loc de sare, ba una arsă complet și servită sub formă de fum.

M-am trezit transpirat când încă nu se făcuse dimineață. Întins în pat, cu ochii deschiși în întuneric, am încercat să mă liniștesc amintindu-mi preferințele culinare ale altor scriitori. Nu erau chiar suprarealiste.

La Nichita Stănescu găseam întotdeauna covrigi calzi, luați de la o simigerie din Piața Amzei. Mircea Dinescu mi-a gătit odată, în locuința lui dintr- un bloc de pe Calea Moșilor, un pește uriaș (nimeni nu bănuia pe atunci că va face cândva un show televizat din această îndeletnicire). Gabriel Liiceanu m-a tratat acasă la el cu legume preparate, cu mâna lui, după o rețetă chinezească (prăjite în ulei, dacă mi-amintesc bine). Erau delicioase. Nicolae Manolescu a făcut cândva grătar, în curtea casei lui de vacanță de la Câmpulung, iar noi, invitații lui, am inițiat un joc simpatic, arătândune, ca niște clienți morocănoși, nemulțumirea față de cotletele pe care ni le aducea la masă.

Marele critic literar a intrat și el imediat în joc și ne dădea replici de genul: „Gata, s-a făcut, le mai punem puțin pe foc!” sau „Vă aduc și muștar cu hrean, sigur că avem!”

Ana Blandiana, asistată de Romulus Rusan, ne-a răsfățat odată, pe mine și Domnița, cu tot felul de bunătăți, dintre care se remarca fasolea bătută, delicată și untoasă ca un „foie gras”. Emil Brumaru a împărțit cu o mine o chiflă pe străzile Iașiului, rupând-o în două cu mâna lui de poet. Nicolae Breban mi-a întins acasă la el o masă ca-n povești (pregătită, este adevărat, de soția lui, Cristina, dar gândită de el). Și așa mai departe.

Datorită unor asemenea amintiri, mi-am mai venit în fire. La micul dejun nu l-am văzut pe Ioan Groșan. Și-o fi luat lumea în cap, îngrozit de răspunderea pe care și-o asumase? Ușor îngrijorat m-am dus să fac baie în mare. Pe plajă erau multe doamne și domnișoare topless, dar n-aveam ochi pentru ele.

A venit, în sfârșit, și ora prânzului. Chelnerița m-a întrebat ce fel de ciorbă prefer, iar eu i-am răspuns că niciuna, fiindcă aștept ciorba lui Ioan Groșan. Ea a râs într-un fel din care am înțeles că mă consideră cam țăcănit.

Ei bine, tocmai când îmi pierdusem speranța, și-a făcut apariția Ioan Groșan, cu o oală uriașă în mână pe care a așezat-o în mijlocul mesei. Scriitorii de pe lista de invitați au venit și ei în grabă la fața locului, cu câte un castron în mână. Ca un sacerdot al ciorbei de fasole, Ioan Groșan ne-a pus fiecăruia câte un polonic, iar noi ne-am apucat să mâncăm cu entuziasm. Timp de câteva minute nu  s-au auzit decât clinchetele lingurilor și gemete de plăcere, extrase parcă din sonorul unui film.

Ar fi o glumă ieftină să spun că ciorba de fasole făcută de Ioan Groșan era mai bună decât opera lui. Dar trebuie să recunosc că era aproape la fel de bună.

                                                                   Alex ŞTEFĂNESCU

Notă. Text transmis de eminentul profesor Viorel ROGOZ.