Domnule redactor-șef,
Întrucât
în materialul postat pe htp://creator.ro/eseistică3787, aparținând domnului Pamfil Bilțiu s-au strecurat, pe fondul unui context
total neacademic, grave erori științifice,
vă rog să găzduiți și răspunsul de față, cu atât mai mult cât unele dintre
„explicațiile” fanteziste ale
distinsului etnolog vizează indirect soluții
etimologice propuse de noi în unele studii de toponimie maramureșeană.
Cu mulțumiri,
Ștefan Vișovan
Vizavi
de articolul mizerabil cu care domnul
Pamfil Bilțiu s-a scăpat în mai toată
presa electronică din județ, nici nu știi cum e mai bine să procedezi. Să te crucești de lipsa de cultură lingvistică a
autorului? Să te minunezi de carențele
dumnealui în planul educației? Să te
prindă mila față de incapacitatea
dumisale de a combate civilizat, cu bun-simț,
lăsând la o parte intoleranța bățoasă, stilul ritos încărcat cu expresii
neacademice, cu jigniri, cu intoleranțe de mahala și
cu exclusivisme păguboase? Sau să te revolți
când vezi cum, totuși, un valoros
intelectual al zonei, cu recunoaștere
între confrații săi etnologi, se
autodesființează ca filolog, operând
haotic cu niște rudimente lingvistice
care-l plasează mult sub nivelul unui școlar
de gimnaziu? Nu-ți vine a crede că ai
în față un preopinent care a absolvit o
facultate serioasă, căci dumnealui n-a înțeles
nimic din felul cum evoluează o limbă, habar n-are de legile fonetice, de
formarea cuvintelor etc. Pentru dumnealui sufixul e totuna cu particula, iar
tema unui cuvânt se stabilește cu
foarfecele propriei ignoranțe. Ce să
mai vorbim de logica internă a idiomurilor, de corespondențele fonetice etc. Ba, deasupra tuturor
acestor neajunsuri se remarcă, pe alocuri, greșeli
elementare de ortografie, acord, stil etc. – și
asta doar pe câteva pagini, ceea ce ne îndreptățește să ne întrebăm cum or fi arătând din acest punct de vedere cele
peste treizeci de cărți ale ilustrului
specialist. Dacă se menținea în
domeniul etnologiei, domnul Pamfil Bilțiu
nu-și devoala neputințele. Dar pentru dumnealui etnologia a
devenit un ogor prea mic, vrea recunoaștere
planetară, așa că nu rezistă stupidei
tentații de ieși în față …, dându-se
drept stăpânul absolut al tainelor etimologiei, istoriei limbii, toponimiei,
permițându-și cu obrăznicie să dea lecții
profesorului universitar dr. Vasile Frățilă
de la Timișoara – cel mai mare
specialist român actual în domeniu, față
de care nu are nicio undă de respect, bălăcărindu-l și ofensându-l copios, dar exibându-și jalnic și grosolan
necunoașterea. Nu scapă de lătrăturile
lui Pamfil Bilțiu nici alți mari savanți,
ca Iorgu Iordan sau (indirect) Nicolae Drăganu, Emil Petrovici. Domnia Sa se
crede, probabil, cel mai mare lingvist român din toate timpurile, fără
posibilitatea de a fi egalat. Dar, din păcate, stă prost tocmai cu alfabetul
acestei științe, în care se căznește
să ne convingă că excelează.
La
distinsul domn orice este posibil în materie de etimologie, de aceea toate
observațiile sale pot fi catalogate
drept niște gogomănii ridicole, ieșite dintr-o minte încețoșată
de ambiții deșarte și (poate)
refulări. Dumnealui crede că în
etimologie se poate veni cu fel și fel
de inovații penibile, că această
disciplină lingvistică dificilă și
pretențioasă se poate îmbogăți de către orice analfabet în materie. Până și în cazul folclorului performerii sunt
talentați, cunosc ce s-a creat până la
ei, sunt educați; ca atare au contribuții de bun-simț,
nu mârâie, sunt decenți, nu jignesc, nu
sunt exclusiviști, nu se dau atotștiutori etc., etc. În articolul domnului
Pamfil Bilțiu nu am putut, oricât m-am
străduit, să identific asemenea calități.
Le-o fi avut oare cândva? Cât privește
Dicționarul etimologic al localităților din județul
Maramureș, asupra căruia s-a năpustit
fioros și incalificabil, domnul Pamfil
Bilțiu, chiar de s-ar mai naște de câteva ori, tot nu ar fi în stare să
elaboreze o lucrare atât de valoroasă.
Voi evidenția, în final, doar două soluții etimologice aberante propuse de domnul
Pamfil Bilțiu cu o siguranță pe care o au doar cei ce nu-și cunosc limitele. Așadar, după mintea Domniei Sale, numele satului Săsar provine de
la antroponimul Săsăran, prin „căderea
particulei an”. (Absența
marcajului grafic aparține d-lui PB).
Particula aceasta este, de fapt, un sufix care cade numai și numai pentru că așa vrea neștiința crasă a distinsului nostru etnolog. Nu-ți trebuie multă școală să observi că lucrurile stau tocmai invers, adică numele
de familie Săsăran are la bază toponimul Săsar. E ca și cum întâi ar fi apărut pădurarul și abia apoi cuvântul pădure. Iar în privința lui Handal ni se mai oferă o mostră din
„puțul gândirii bilțeniene”. Cică ar proveni din germanul hand,
la care domnul Bilțiu Pamfil alipește cu o nonșalanță vecină cu prostia sufixul -al și obține
un termen „cu sensul de loc unde se lucrează cu mâna”. Cred că ar fi, totuși, mai normal ca domnul Pamfil Bilțiu să lucreze și
cu capul….
Conf. univ.
dr. Ștefan
Vișovan
*****************************************
Răspuns unui „cârtitor” ignorant și arogant
Marți, 4 octombrie a.c., „domnul” Pamfil Bilțiu, „culegător de folclor”, a postat pe http://creator.ro/eseistica/3787 un fel de recenzie, de aproape 8 pagini, sub
titlul: Dicționar etimologic al
localităților din Maramureș sau falsificarea
flagrantă a toponimiei maramureșene. „Domnul”, mai sus amintit, mare intelectual, atașează și o
fotografie stând la masa de lucru și
făcându-se că scrie la lumina unei veioze, ceea ce vrea să sugereze că lucrează
și noaptea, deși noaptea ar fi trebuit să-i fie sfetnic bun, după cum spune un proverb.
Menționez că autorul Dicționarului citat este cunoscutul ziarist și om
de cultură Dorin Ștef, că lucrarea a apărut
anul acesta, în condiții grafice excelente, la
prestigioasa editură „Ethnologica” din Baia Mare. Editorul lucrării este prof.
dr. Ștefan Mariș, lector de carte: conf. univ. dr. Ștefan
Vișovan, iar consultant științific
(etimologie) prof. univ. dr. Vasile Frățilă.
La început, Pamfil Bilțiu îl laudă pe Dorin Ștefan, spunând că acesta, adică „autorul [propriu-zis al lucrării] este un
cercetător bine orientat, pasionat și
priceput, [care] a realizat o lucrare utilă în partea ce-i aparține”.
Desigur, cartea trebuie
să aibă și unele lipsuri. Printre aceste lipsuri se
numără și faptul că „autorul dă și o clasificare a toponimelor, cea propusă de
Iorgu Iordan, care este depășită, nemaifiind astăzi în
uz”. Așa murdărește dl. Pamfil Bilțiu memoria unuia dintre
cei mai mari lingviști români, autorul
clasicei monografii Toponimia românească,
București, 1963.
Să mai adăugăm că Pamfil
Bilțiu nu oferă o altă clasificare și nu citează o alta care ar fi valabilă
astăzi! El continuă: „Fotografiile mai puțin semnificative, care
nefiind bine procesate, puteau lipsi” (sublinierile îi aparțin lui Pamfil Bilțiu). Cu toate acestea, spune mai departe
Pamfil Bilțiu, „pentru o astfel de realizare autorul
merită felicitări”.
Grav i se pare lui
Pamfil Bilțiu că: „Partea
referitoare la etimologiile toponimelor dăunează mult lucrării datorită
numărului prea mare de enormități și fantezii” (sublinierea lui Pamfil Bilțiu). De ce? Pentru că „o astfel de
întreprindere […] trebuia să fie o operă colectivă, care să cuprindă lingviști locali care să colaboreze și cu istorici, etnografi și alți
specialiști”,
dintre care, desigur, era bine să nu lipsească Pamfil Bilțiu.
Ce mai reproșează Pamfil Bilțiu? „O altă greșeală comisă de autor [aici sunt vizat eu, Vasile Frățilă, deși eu
nu sunt autorul lucrării, ci doar consultant științific pentru etimologia oiconimelor] a fost
stabilirea toponimelor fără a ține
cont de atestările documentare și de
realitatea istorică, în care scop [sic! n.n. V. F.] nu s-a documentat”. Dar
toponimele, mai exact oiconimele, adică numele localităților, au fost stabilite de domnul Dorin Ștef, pornind de la actuala împărțire administrativă, pe județe, a României, așa cum era normal să procedeze.
Referindu-se la
localitatea Lăpuș, dl. Dorin Ștef este de părere că numele acesteia (ca și cel al Țării Lăpușului) provine de la cel
al pârâului omonim, pe malul căruia se află și care este atestat la 1070, fără ca dl Dorin Ștef să facă vreo referire la cele scrise de
Iorgu Iordan și de Kádár Jozsef, pe care îi citează Pamfil
Bilțiu. Din câte ne dăm seama, Pamfil Bilțiu îi reproșează lui D. Ștef (inclusiv mie, Vasile
Frățilă) că am fi optat pentru originea maghiară
a numelui localității Lăpuș.
Marele
folclorist Pamfil Bilțiu, confundă
oiconimul Lăpuș, cu hidronimul omonim.
El nu știe că toponimul Lăpuș provine de la substantivul comun lăpuș, (Bot.), „plată ierboasă cu frunze
late, puțin dințate, păroase și aspre;
face flori vinete, așezate în cerc în
jurul centrului (Viciu, GL.); crește
din belșug pe vâlcele; tulpina curățită de coajă e bună de mâncare
(RĂDULESCU-CODIN 4). Și mai colo-n răsărit, nu știu
lăpuși
a-nflorit, ori că turci au tăbărât (RĂDULESCU-CODIN 4,85); De deocheat scapi copilul, dacă-i pui pe
piept… lăpuși sau bozi. (ȘEZ.
XII 166)Ș; Lăpuș-de-oaie (lăpușul-oii)
= lăptucu oii (Telekia speciosa).
(PANȚU, PL. cf. DAMÉ, T. 187; H. IV 44;
IX 405); Lăpuș-de-iepure: o plantă
(nedefinită). H. IV 405; Lăpuș-de-capră
s.m. = cinsteț (Salvia glutinosa).
LEON., M. 46. [Derivat: cf. rus lapŭsnik lăpușnic s.m. (Bot.) = buruiană
cu foaia lată și floarea cam gălbioară,
este bună de umflătură H. IX 70].
Din
bulg. lapuš, idem (cf. și bulg. Lápuh,
lopuh, de unde vine și ung. lapu, deci înrudit cu lăpuc (citat după Dicționarul Academic).
Cuvântul
se găsește și la aromâni lăpuș, Cf.
DR II 900 și III 382. Prin urmare, după
DA, numele plantei lăpuș, în
română, este de origine slavă, mai precis bulgară.
S-au
propus și alte etimologii. Acad. Marius
Sala [în volumul semnat împreună cu regretatul acad. Ion Coteanu (Etimologia și limba română.
Principii-probleme, București,
Editura Academiei, 1987, p. 107-108, vezi și
Marius Sala, Introducere în etimologia
limbii române, București, Univers
Enciclopedic, 1999, p. 146-147] scrie următoarele: „un cuvânt pentru care s-au
propus mai multe etimologii, dintre care una latinească este lăpuș „brusture”. S. Pușcariu (DR III, 1923, p. 832), N. Drăganu (DR
IV, 1924-1925, p. 1133), DA și CADE
cred că lăpuș este slav (bulg. lapúh, lopuh), iar Weigand (BA I, 1925,
p. 19) și TDRG văd în el un împrumut
din magh. lapú. Per. Papahagi (Notițe etimologice, București, 1907, p. 128) și REW 4903 îl explică din lappa+-uș. Marius
Sala a arătat (SCL XXX, 1980, p. 621-624) că există toate motivele ca lăpuș să fie format pe teren românesc de la
un termen dispărut, continuator al lat. lappa
„brusture”, cu suf. -uș, întocmai
ca alte cuvinte terminate în -uș (auș < lat. avus + -uș, cătușă < lat. cattus + -ușă, căuș < lat. cavus + -uș, mătușă < lat. amita + -ușă, păpușă
< lat. pappus + -ușă,
părătuș
< lat. palatum + -uș). Sensurile
lui lăpuș se referă la diverse
plante cu frunze late, între care și
„brusture”, iar singurul sens al variantei lapuc
(< lat. lappa + -ucus) este
„brusture”, deci la nivel semantic există identitate între lat. lappa „brusture” și lăpuș,
lăpuc. Etimologia din latină nu întâmpină nici dificultăți fonetice, pentru că obiecția lui Al. Graur (BL V, p. 103), după care
explicația prin lat. lappa a lui lapuc nu este posibilă din cauza lui a conservat și netrecut la ă – poate fi evitată, dacă ne gândim la
posibilitatea ca această variantă să reprezinte fenomenul, normal în unele
graiuri, de trecere a lui ă protonic
la a. Păstrarea lui lappa numai sub forma unor derivate nu
este un fapt izolat în Románia. În italiană, lappa este termenul savant, iar forma
corectă este lappola. Cf. și lampazo
< lat. lappaceus, de asemenea,
forma cea mai frecventă în spaniolă. Numărul derivatelor romanice de la lappa este foarte mare. Atragem atenția asupra formelor galo-romanice lapuc, lapük (FEW), care coincid și ca formație
cu rom. lăpuc […]. Lăpuș este foarte bine reprezentat în dialectele
sud-dunărene (arom. lipuș,
megl. lăpu(ș), ceeace exclude
posibilitatea unui împrumut din maghiară.
„Celebrul”
culegător de folclor din Baia Mare crede (citându-l pe Răsmeriță) că Lăpuș provine
din lat. lapis, lapidis „piatră”,
probabil printr-o inginerie tehnică, specifică specialistului culegător de
folclor, și anume, prin transformarea
lui i în u și a lui -s final în -ș, cum ne spune în altă parte (vezi infra), „transformare care se produce curent în toponimie!”. După
acest raționament al culegătorului
nostru de folclor, lat. lapis >
rom. lăpuș [și apoi nume propriu (oiconim și
hidronim): Lăpuș ]. Domnia Sa nu știe că lapis,
lapidis nu s-a păstrat în română decât sub forma unui derivat: a lepăda, varianta lui a lăpăda (< lat. lapido, -are).
Ca
neologism, româna cunoaște termenul lapis, s. m. sing., însemnând: 1.
Substanță minerală de culoare albastră.
2. (Transilv., Banat) Creion de nitrat de argint (cu care se ard unele boli de
piele). Tot neologisme sunt și lapida, vb. I (franțuzism) „a ucide cu pietre, fig. „a
persecuta, a goni din rândul oamenilor”, cf. „a boicota”; apoi adj. și adv. lapidar,
-ă (Neobișnuit), de piatră; figurat (despre stil sau
vorbire) „ca tăiat din piatră; scurt și
concis, ferm și energic”.
– Neologism după fr. lapidarius, -a. -um, din lapis,-idem
„piatră” și lapidariu s.n. (Latinism, termen nou de arhitectură. Muzeu în care
se păstrează monumente de piatră).
„Dacă localitatea Lăpuș este atestată în 1070 [nu localitatea, ci hidronimul – n.
n. V. F], iar ungurii au ajuns aici de abia în 1398 [de unde a luat Pamfil Bilțiu această dată nu se spune], întrebarea pe
care și-o pune Pamfil Bilțiu este „Dacă românii din Lăpuș au așteptat
328 de ani ca să vină ungurii să le îi numele localității?”. Că nu oiconimul, adică numele localității Lăpuș, ci
hidronimul Lăpuș a fost atestat în secolul
al XI-lea, mai exact la anul 1070, ne spune acad. Ștefan Pascu în Voievodatul
Transilvaniei, I, Cluj, Editura Dacia, 1971, p. 84-85, citând două cronici
maghiare, anume: Chronici Hungarici
compositio saeculi XIV, cap. 102 , în Scriptores,
I, p. 366-368; Magyarország törtenete,
I, Budapest, 1964, p. 68, 559, respectiv Simonis
de Keza Gesta Hungarorum, cap. 83, în Scriptores,
I, 182, în care este vorba despre niște
evenimente petrecute în vremea regelui Solomon (1063-1074) și a fiilor acestuia Geza și Ladislau, când oastea lor trece pârâul Lăpuș și
râul Someș, urmărindu-i pe pecenegi
(cumani), care au invadat Ungaria.
Localitatea
Lăpuș, comună, este atestată,
după Dicționarul istoric al localităților
din Transilvania, al lui Coriolan Suciu, pentru prima oară de abia în 1505
sub forma Lapos, apoi Olah-Lapos, prin paronimie (aici
confuzie între rom. Lăpuș și magh. Lapos).
Ca oiconim Lăpuș este atestat, însă, mai
devreme, mai exact, la 1291, sub forma poss.
Lapus, apoi în 1315 terra Lapus (Doc. Rom. C., a II 368, b I
234), 1318 aurifodina et urbura in Lapus,
și se referă la Târgu-Lăpuș (vezi Suciu, DILT, II, p. 196). Prin
urmare, la început, oiconimul românesc era notat Lapus (= Lăpuș), nu Lapos, cum apare mai târziu. După cum se
știe, în magh. lápos înseamnă „mlăștinos”, iar P.B. afirmă: „Noi (aici vrea să
fie pluralul politeții n. n. V. F.) nu
am văzut nicio mlaștină sau loc unde ar
fi putut exista o asemenea „mlaștină”.
Dar aceasta ar fi putut exista la data respectivă, mai ales lângă pârâu, care
uneori se revarsă formând bălți și mlaștini.
Și continuă: „Autorul mai face greșeala, absurdă de-a dreptul, a denumi
toponimul de la hidronim”. Se știe,
însă, că Moldova este denumită după râul
omonim, după cum Oltenia este
denumită după numele Oltului, sau orașul transilvănean Bistrița după numele apei omonime, numele orașului Siret
este dat după cel al râului din apropriere, Târgu-Jiu, Târgu-Mureș sunt numite după numele apelor
curgătoare din imediata lor apropriere sau care le traversează.
Pamfil
Bilțiu nu se mulțumește cu atât, după
el, „evident că este greșită și etimologia lopus [în loc de lopuš n.
n. V. F.] însemnând brusture”.
I
se atribuie lui Vasile Frățilă? sau lui
Dorin Ștef? alte „enormități și
fantezii”, printre care și explicarea
lui Arieș din toponimele compuse Arieșul de Câmpie și Arieșul
de Pădure „de la un adjectiv din maghiară aranyos (aurit), [aceștia]
neștiind că Arieș provine din latinescul aria
(subl. n. V. F.) plus sufixul -eș (subl.
ns. V. F), având sensul de întindere, suprafață”.
Marele savant băimărean face etimologie după ureche, neținând cont nici de părerea lui Hasdeu, nici de a lui N. Drăganu
sau de a altora care s-au oprit asupra numelui râului ardelean. Nu mai spunem
că topica este total greșită: din
formularea lui Pamfil Bilțiu s-ar înțelege că sufixul -eș are sensul de întindere, suprafață, nu aria. Apoi, aria, cu acest sens, este un cuvânt sau
un termen neologic și nu de la el s-ar
fi putut forma substantivul *arieș care
ar fi dat numele oiconimelor din zona Chioarului. Româna a moștenit lat. area, arie, cu sensul principal de „loc special unde se treieră
cerealele sau bucatele”.
Dar
Pamfil Bilțiu se exprimă și pleonastic: „Cele mai multe greșeli și erori [sic!] de neiertat provin din
necunoașterea straturilor lingvistice
de unde se trag toponimele”. Ca exemplu el dă oiconimul Curtuiuș (din compusele Curtuiușu Mare, respectiv Curtuiușu Mic), explicat din magh. Körtvélles < körvelle + suf. adj -(e)s,
fenomen asupra căruia a atras atenția
Emil Petrovici (O particularitate a
fonetismului maghiar oglindită în elementele maghiare ale limbii române, în
SCȘt (Cluj), 1954, fasc. 3-4, p.
439-475). Este de adăugat că oiconimul românesc a fost numit pe vremea când în
maghiară v era rostit bilabial. Deci,
Curtuiuș < magh. körtvell „körte” = păr (pom) +suf. adj.
-(e)s, însemnând „(loc) cu peri”, deci „peret” (= loc în care cresc mai
mulți peri), „periș”. Ca bătrânul cronicar, „românul” nostru
verde, P. B., suspinând de durere și
indignare, se exprimă astfel: „Vai cum maghiarizăm limba noastră românească,
fără niciun temei!”. Și ca să înlăture
această blasfemie adusă limbii române, zice: „În realitate toponimul redă
specificul satului, cel de sat adunat pe o suprafață scurtă și cu siguranță (subl. n. V. F.)
toponimul derivă din latinescul curtus (scurt),
prin asimilarea lui s (sic!,
probabil, voia să spună prin proteza lui s)
plus suf. -iuș. Dar un sufix -iuș nu există în limba română!
Dar
absurditățile continuă! „Cu aceeași explicație
incorectă, prin care maghiarizăm limba română, o dă [cine?] toponimului Firiza, care face din el nume de familie, apoi termenul maghiar füresz (ferestreu de mână)”. În
realitate, continuă „marele savant” băimărean, toponimul provine din latinescul
firum [sic!] În loc de filum – n. n. V. F. – plus iza (în loc de -iza), cu sensul de apă. Exprimarea lasă din nou de dorit. Cine -iza sau firum, cum spune Pamfil Bilțiu,
are sensul de apă? Și, să ne lămurească,
adaugă firum „prin transformarea lui u în i,
căderea consoanei m plus suf. za, cu înțelesul
de firul apei, posibil latinescul firum
plus iza cu sensul de apă”. Atâta
ignoranță mai rar! Plus exprimare
confuză! Menționăm că numele de familie
Firiz(a), Hiriza, Iriza sunt
înregistrate de N. A. Constantinescu în celebrul Dicționar onomastic românesc, p. 274 și de Iorgu Iordan în Dicționarul
numelor de familie românești, p. 201.
Dar Pamfil Bilțiu continuă, cu nonșalanță, năzbâtiile
etimologice și afirmă: „din aceiași [sic!] necunoaștere a straturilor lingvistice explică autorul eronat,
toponimul Finteuș de la antroponimul Finta, cu diminutivul Finteuș, familie de boieri vechi.
Ne tot mirăm de unde le scornește. Noi
care am cercetat satele județului Maramureș nu am întâlnit acest nume nicăieri. În
realitate, ne asigură Pamfil Bilțiu,
toponimul este un substantiv care provine din latinescul finiteus, cu sensul de vecinătate, care exprimă o realitate
geografică, el (adică toponimul = oiconimul n. n. V. F.) fiind retras de la șosea, la un kilometru, prin asimilarea lui i (voia să zică sincopa celui de al
doilea i) și prefacerea lui s în
ș,
transformări care se produc curent în toponimie”. „Domnul” Pamfil Bilțiu nu știe
în ce condiții se produce sincopa unei vocale,
nici că s final ar fi trebuit să cadă
în elementele latinești moștenite și
nici în ce context fonetic un s poate
deveni ș
în limba română. Pentru atestarea numelor de familia Finta, Fintea, Finteș, Fintescu, vezi lucrările citate ale
lui Iordan și N. A. Constantinescu, dar
mai ales Dicționar[ul] de frecvență a
numelor de familie din Maramureș, semnat de Ștefan Vișovan, Mircea
Farcaș, Sorin Mihai Frânc, Sorin Ș. Vișovan,
Maria Vișovan, Simona Farcaș, volum apărut în 2007, la Baia Mare, în
Editura Universității de Nord, unde ni
se spune că numele de Finta are, în
Maramureș, 53 de ocurențe. În ceea ce privește etimologia lui Finta,
cf. magh. finta „strâmb”. Pentru
antroponimul Strâmba și derivatele de la acesta: Strâmbei, Strâmbeschi, Strâmboaie, Strâmbulescu
(vezi Iorgu Iordan, DNFR, p. 428).
Pamfil Bilțiu
respinge și explicațiile oiconimului Rona (dată de Dorin Ștef,
după N. Drăganu, din magh. rona „șes, câmpie”, considerând că „termenul este
slav […] iar etimologia provine din slavonescul [sic!] rudană [sic!], prin transformarea lui u în o, asimilarea
particulei da și transformarea lui a
final în ă, cu înțelesul de desțelenire,
care indică un teren defrișat”. (Poftim
exprimare de pretins om de cultură și
de absolvent de Filologie!)
Nu ne mai
oprim asupra numelor Oarța
(acesta a fost explicat de regretatul
slavist de la Cluj, profesorul Ioan Pătruț),
nici asupra lui Desești,
care în unele documente apare și în
grafia Dezse, (= magh. Dezsӧ), lat. Desiderium „dorință”, nu „doniță”, cum
apare la Pamfil Bilțiu. Menționăm, totuși,
că Desești reprezintă un nume de
grup de la Desa, Desea, un
hipocoristic slav sau format după modelul slav din Desemir sau Desislav; cf.
și derivatele Desilă, Desescul (vezi N.
A. Constantinescu, p. 259). Cum îl explică Pamfil Bilțiu pe Desești?
Simplu: „din lat. densus (des), prin
asimilarea lui n, prin prefacerea lui
u în e (chestiune foarte simplă, în concepția
lui Pamfil Bilțiu), [prin] căderea
consoanei finale, plus sufixul ești”.
Asta da știință lingvistică!! Adică „Hocus pocus preparatus”!
Toponimul Handal, după Pamfil Bilțiu, provine din subst. regional handal, iar acesta din germ. Hand (mână), plus sufixul -al, cu sensul de loc unde se lucrează
cu mâna. Etimologia lui Handal a
dat-o distinsa doamnă Rodica-Cristina Țurcanu,
în 2005 în Sprachkontakterscheinungen:
Rumänisch – Deutsch – Ungarisch
in Baia Mare und Umgebung, Band II, Cluj-Napoca, Editura Risoprint: germ. Handal „dâmb” (vezi Dorin Ștef, Dicționar
de regionalisme și arhaisme din Maramureș,
DRAM), Baia Mare, Editura Ethnologica, Ediția
a II-a revăzută și adăugită, 2015, p.
176-177. Termenul german se pare că a intrat și
în maghiară, de unde l-ar fi preluat românii cu sensul de loc unde se taie
sarea (vezi Adelina Emilia Mihali, Toponimie
maramureșeană. Valea superioară a Vișeului, Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2015, p. 96).
Pamfil Bilțiu ne asigură că Ilba provine din lat. alba
prin prefacerea lui a în i, neștiind
că a accentuat nu se poate modifica
în acest caz, lat. alba păstrându-se
în română sub forma albă (deci cu a accentuat conservat).
Despre Inău ne spune că provine din in, iar acesta din lat. linum. Etimologia toponimului a dat-o G.
Kisch în Siebenburgen un Lichte der
Sprache. Ein Bertrag zur Kulturgeschichte der Karpathenlander, p.161.
După
G. Kisch toponimele Ineu, Inău etc. însemnând „junge unfruchtet
gebliebene Kuh (adică vacă (=vițea
tânără stearpă) heisst (= se cheamă)
în magh. (O.N.) üno (S.) O. N. Ünőmező (S.), în rom. B. N. Jina (S.) = Ino (S.) = Ineu (N.)
beide (= amândouă) (uno und Ineu, Ino) sl. Ursprungs (altsl. iunu
jung, als „Galtberg [… ] Berg fur Galtvich” zu verstehen.
(munte sterp, munte (deal mai înalt, destinat animalelor sterpe (vaci,
capre).
Explicațiile după ureche continuă: Sprie din compusul Baia-Sprie, căruia i-a dat etimologia corectă profesorul univ. dr.
Nicolae Felecan, este combătută, Pamfil Bilțiu
susținând că acesta provine din
adjectivul superior (termen
neologic!), „prin sincoparea vocalelor u
și e,
ajungându-se la forma sprior, apoi,
prin prefacerea vocală o în e și
căderea consoanei finale r, s-a ajuns
la forma de [sic!] Sprie”.
Atâtea minunății mai rar, mai rar atâtea etimologii populare venite de la
pretins ins cu studii filologice superioare!
Ce mai critică
„cu nonșalanță” Pamfil Bilțiu?
Critică etimologia oiconimului Libotin,
considerată de Dorin Ștef de origine
antroponimică de la un Li(u)bot(ă) + suf_-in,
sufix care arată descendența personală.
Desigur, oiconimul provine dintr-un antroponim slav, dar Pamfil Bilțiu știe
ca „niciun istoric nu vorbește despre
pătrunderea influenței slave în limba
română, în Lăpuș, ba mai mult acest toponim nu apare nicăieri în niciun document”.
Domnul Pamfil Bilțiu nu a consultat Dicționarul lui Coriolan Suciu, unde la anul
1584, oiconimul nostru apare chiar sub forma Libotin. Cum îl explică marele
„folclorist” (după o legendă, de fapt, o etimologie populară): din maghiară,
format din două substantive, prin aglutinare, și
anume „din substantivul compus maghiar liboton
(magh. liba „gâscă”+ magh. tó „lac”, adică „lacul gâștelor”. Cum s-a ajuns de la liba + tó la Libotin e simplu:
s-a adăugat, printr-o minune, un -n
după tó, despre care dl. Bilțiu nu știe
că acesta trebuia să dea în română, așa
cum de fapt a dat: tău „baltă, lac”.
Or, așa cum arată Dorin Ștef, citându-l pe V. F., formele Libotin, Lybathon (= Libotin) se datorează fenomenului de
armonie vocalică, specific limbii maghiare, limbă care redă suf. -in, prin -on, cf. Martin – Marton.
Dar folcloristul nostru are mai mare încredere în cele spuse de „istoricii
satului” (care, zice Măria Sa) chiar menționează
că pe vechea vatră, de unde s-a strămutat [satul] exista un „lac cu gâște”.
Alte
„bazaconii” ne întâmpină și în
explicarea numelui celebrei localități Săpânța unde se află renumitul cimitir vesel.
Ce
să mai spunem despre felul în care înțelege
dl. Pamfil Bilțiu explicarea din
indo-europeană a lui Mureș pe
care îl găsim în regionimul Maramureș?
După el, „Maramureșul se poate explica
de la antroponimul Mureșean
[…] plus antroponimul Mara, care
prin asimilarea [cuvânt devenit pentru Pamfil Bilțiu
o adevărată obsesie, fără să-i înțeleagă
sensul] sufixului -ean, rezultă
limpede termenul [sic!] Maramureș!”
(Poftim exprimare de limba română!). După aceeași
judecată, numele satului Săsar,
provine de la Săsărean prin căderea
particulei [sic!] -an (el nu știe că aici -an este un sufix și nu o
particulă!).
După
acest „savant”, numele Săpânței provine
de la cel al eroului eponim Szaplonțai,
iată cum: „prin asimilarea lui z [la
ce? în maghiară grafemul sz = rom. s, n. n.
V. F.], [apoi] prefacerea lui a în
ă, [iarăși] asimilarea lui e,
prefacerea lui a în â și
căderea vocalei i finale”. Iată ce
simplu le rezolvă Pamfil Bilțiu pe
toate! Dar dumnealui continuă cu naivitate (să nu zic altfel): „Deoarece unii
dascăli bătrâni ne-au sugerat că ar putea proveni de la verbul a săpa < lat. sappa [sic!], prin prefacerea lui a în i plus sufixul -înța, care indică teren defrișat”. [Cine indică teren defrișat, verbul a săpa sau sufixul -înța,
sau niciunul?]. Domnul Pamfil Bilțiu nu
cunoaște valoarea sufixelor care indică
originea locală a vorbitorilor: în magh. -i
(cf. Szaplonțai < Szaplonța), în rom. -ean: Rohiean < Rohia.
Iată alte mostre de limba română: Lăschia
provine de la slavonescul (în loc
de slavul) Lêska [sic!] prin
transformarea lui e în ă, plus sufixul -ia, cu sensul de alun”.
Din
cele spuse despre toponimul Stremți, este
normal că unul cu pregătirea lui Pamfil Bilțiu
nu înțelege nimic, d-lui explicându-l
din lat. strinctus (strâmt), după cum
pe Urmeniș îl crede ca provenind din
urmă (plus sufixul -iș),
conform tradiției locale, tradiție care spune că primii locuitori care s-au
așezat aici au găsit urme de fiară și s-au mutat mai la vale și și-au
denumit satul de la urmă plus sufixul
-iș și
prefacerea lui ă în e”. Ne întrebăm de unde a apărut -n-,
încât urmă (cu prefacerea lui ă în e,
plus sufixul -iș să
dea Urmeniș?). Tot dl. Pamfil Bilțiu ne scoate din impas: „Mai plauzibilă este
varianta din magh. ör (paznic,
îngrijitor), plus magh. ménes (herghelie).
El
respinge și etimologiile pentru Hovrila și
Rozavlea [< Gavrilo „Gavrilă”, respectiv Hrozavl'a
< n. p Hrozav (rom. Grozav)],
etimologii propuse de Emil Petrovici, Toponimice
slave de est pe teritoriul Republicii Populare Române. I. Toponimice prezentând H provenit din G,
„Romanoslavica” IV, p. 41-63,
respectiv idem, Adjective posesive slave în
-j- ca toponimice pe teritoriul R. S. R., în SCL, IV, 1953, p. 63-87.
De fapt el nu cunoaște studiile mai sus
citate!
Alte
comentarii pe marginea celor scrise de Pamfil Bilțiu
cu privire la Dicționarul etimologic al localităților din județul
Maramureș, datorat lui Dorin Ștef,
sunt de prisos. Ne-am lămurit cu privire la pregătirea lui ca filolog!
dr.Vasile
Frățilă
**************************************
Articolul incriminat:
DICŢIONARUL
ETIMOLOGIC AL LOCALITĂŢILOR DIN JUDEŢUL MARAMUREŞ SAU FALSIFICAREA FLAGRANTĂ A
TOPONIMIEI MARAMUREŞENE
Dorin Ştef, autorul lucrării, cercetător bine orientat,
pasionat şi priceput, a realizat o lucrare utilă în partea care-i aparţine. A
adunat date de mare utilitate pentru toţi, legate de zonele folclorice ale
actualului judeţ, pe care le tratează sintetic. Legat de localităţi descoperim
o serie de date importante referitoare la zonare, localităţi componente, etnii
conlocuitoare, numele comun al locuitorilor, atestări documentare, localităţi
cu nume identice sau asemănătoare, personalităţi, monumente istorice, arii
protejate, subdialectul vorbit, poreclele locuitorilor, etc. Este importantă
reproducerea tradiţiilor legate de toponime în multe cazuri esenţiale în
lămurirea originii şi semnificaţiei acestora. Din păcate lipsesc unele foarte
importante legate de geneza localităţilor Boiereni, Ungureni, Oarţa de Sus,
Cufoaia, despre care nu a avut informaţii.
Autorul dă şi o clasificare a toponimelor, cea propusă de
Iorgu Iordan, care este depăşită, nemaifiind astăzi în uz. Fotografiile mai
puţin semnificative, care nefiind bine procesate, puteau lipsi. Pentru o astfel
de realizare autorul merită felicitări.
Partea referitoare la etimologiile toponimelor dăunează mult
lucrării datorită numărului prea mare de enormităţi şi fantezii. Este limpede
că o astfel de întreprindere stabilirea etimologiilor la un mare număr de
termeni trebuie să fie o operă colectivă pentru a se evita erorile. Este
limpede că Vasile Frăţilă nu trebuia să se hazardeze în a efectua lucrarea fără
un colectiv de lingvişti locali care să colaboreze şi cu istorici, etnografi şi
alţi specialişti, dacă avem în vedere că cele mai multe greşeli şi enormităţi,
unele de-a dreptul revoltătoare, se datorează necunoaşterii istoriei
localităţilor, a tradiţiilor legate de întemeierea lor, a onomasticii satelor,
a realităţilor industriale, economice, etnografice şi mai ales geografice, la
care se adaugă specificul localităţilor, care au generat toponimia. O altă
greşeală comisă de autor a fost stabilirea toponimelor fără a ţine cont de
atestările documentare şi de realitatea istorică, în care scop nu s-a
documentat. Dacă localitatea Lăpuş este atestată în 1070, iar ungurii au ajuns
aici de abia în 1398, întrebarea care se pune este dacă românii din Lăpuş au
aşteptat 328 de ani ca să vină ungurii şi să le dea numele localităţii? Dacă
Iorgu Iordan, Kádár József au greşit, datoria lingviştilor moderni este să
îndrepte greşelile documentându-se. Necunoscând realitatea istorică nu a putut
opta pentru varianta corectă, cea a lui Resmeriţă, latinescul lapis-lapidis
(piatră). Dacă apare în documente cu Terra Lapus este clar că nu este de
origine maghiară, lápos însemnând mlăştinos. Evident că este greşită şi etimologia
lopus însemnând brusture. Noi nu am văzut nicio mlaştină sau loc unde afi putut
exista o asemenea mlaştină. Autorul mai face greşeala, absurdă de-a dreptul, a
denumi toponimul de la hidronim. Întrebarea este cine a denumit hidronimul?
Este normal că e nevoie de multă logică în ceea ce scriem. Aşezarea au
denumit-o locuitorii când s-au stabilit în spaţiul acesta. Tot ei au denumit şi
hidronimul cu aceeaşi denumire, fie ulterior, poate concomitent.
Ceea ce surprinde în această carte este un număr destul de
mare de toponime explicate corect şi nu ştim cum cealaltă parte, bogată şi ea,
cu termeni mai complicaţi, e drept, o explică comiţând atâtea enormităţi şi
fantezii. Am dedus lecturând cartea că autorul nu s-a folosit de dicţionare, nu
cunoaşte straturile lingvistice din care provin anumiţi termeni, nu cunoaşte şi
nu distinge categoriile de toponime, făcând grave confuzii între ele, şi de
aici enormităţile comise. Astfel substantivul Arieş îl explică de la un
adjectiv din maghiară aranyos (aurit), neştiind că provine din latinescul aria
plus sufixul eş, având sensul de întindere, suprafaţă.
Cele mai multe greşeli şi erori de neiertat provin din
necunoşterea straturilor lingvistice de unde se trag toponimele. Astfel
toponimul Curtuiuş încearcă să îl explice din traducerea maghiară a termenului
Körtvéllyes, de la körte (pară) plus hely (loc), o enormitate ridicolă din care
nu reiese explicaţia reală. Vai, cum maghiarizăm limba noastră românească, fără
niciun temei! În realitate toponimul redă specificul satului, cel de sat adunat
pe o suprafaţă scurtă şi cu siguranţă toponimul derivă din latinescul curtus
(scurt), prin asimilarea lui s plus suf. iuş. Cu aceeaşi explicaţie incorectă,
prin care maghiarizăm limba română, o dă şi toponimului Firiza, care face din
el nume de familie, apoi termen maghiar füresz (ferestreu de mână). În
realitate toponimul provine de la latinescul firum prin transformarea lui u în
i, căderea consoanei m plus suf. za, cu înţelesul de firul apei, posibil şi din
latinescul firum plus iza cu sensul de apă. Din aceiaşi necunoştere a
straturilor lingvistice explică eronat toponimul Finteuş de la antroponimul
Finta, cu diminutivul Finteuş, familie de boieri vechi. Ne tot mirăm de unde le
scorneşte. Noi cei care am cercetat satele judeţului Maramureş nu am întâlnit
acest nume nicăieri. În realitate toponimul este un substantiv care provine din
lat. finiteus, cu sensul de vecinătate, care exprimă o realitate geografică, el
fiind retras de la şosea, la un kilometru, prin asimilarea lui i şi prefacerea
lui s în ş, transformări care se produc curent în toponimie. Aceeaşi explicaţie
supărătoare prin care maghiarizează toponimia este termenul Rona, de la magh.
rona cu înţelesul de şes, câmpie. Autorul trebuia să îşi dea seama şi după
rezonanţa cuvântului că termenul este slav, localitatea este locuită de
ucrainieni, iar etimologia provine din slavonescul rudănă, prin transformarea
lui u în o, asimilarea particulei da şi transformarea lui a final în ă, cu
înţelesul de desţelenire, care indică un teren defrişat.
Confuzii foarte grave comite autorul, care necunoscând
sensul unor termeni, inventează antroponime, care nu există nu numai în zonă,
ci în toată România. Astfel explică toponimul Oarţa, de la antroponim, în
realitate DLR defineşte acest cuvânt cu etimologie necunoscută, semnificând
râs. Normal că autorul nu cunoaşte legenda întemeierii satului Oarţa de Sus.
Pădurea Codrului a fost în vremea îndepărtată foarte bogată în râşi. Orţenii
fiind aproape de pădure s-au văzut nevoiţi să vâneze cu curse animalul, care
ataca gospodăriile. Din această cauză locuitorilor li s-a spus orţeni, iar
satului Oarţa. Trebuie să subliniem că satele Oarţa de Jos şi Orţiţa s-au
format prin roire de la Oarţa de Sus. O altă eroare revoltătoare provine tot
din necunoaşterea categoriilor de toponime. Deseşti este explicat de la
antroponimul Dese, Desja sau Dej, Dejeu şi culmea explicat din magh. Deszö,
lat. desiderium care ar însemna doniţă. În realitate şi un copil de şcoală
primară ştie că fiind sat adunat, termenul indică specificul locului şi provine
din lat. densus (des), prin asimilarea lui n, prefacerea lui u în e, căderea
consoanei finale, plus suf. eşti. Toponimul Ilba îl explică tot fantezist şi
ceea ce este mai grav dintr-un antroponim maghiar neatestat iloba. Aceeaşi
maghiarizare intensă a toponimiei şi necunoaşterea categoriilor toponimelor.
Noroc că pune sub semnul probabilităţii această enormitate. În realitate este
un adjectiv care provine din lat. alba, prin prefacerea lui a în i şi care ţine
de specificul satului unde terenul numit „adeag” este de culoare deschisă,
albă. Fantezist, în virtutea aceleiaşi maghiarizări a limbii, explică şi
toponimul Recea, care ar proveni din récse (şanţ). Mai susţine că ar fi vorba
despre un determinant al unui substantiv Recea, care a devenit subînţeles. În
realitate toponimul provine dintr-un adjectiv care redă specificul satului,
lat. recens (loc răcoros), prin asimilarea consoanei n, căderea lui s, plus
vocala a, având şi sensul de proaspăt, nou. Toponimul Inău este explicat
printr-o altă eroare, de la un antroponim Ene, nume inexistent în Ţara
Lăpuşului şi, mai ales, în sat. În realitate toponimul este un substantiv care
redă un specific al locului, planta textilă inul era cultivat, odinioară,
intens în sat, de la lat. linum. Autorul trebuia să ştie că cele mai multe
toponime sunt formate prin derivare. Toponimul Handal dintr-un substantiv
regional handal. În realitate autorul nu avea cum să cunoască că la minele din
Maramureş au fost colonizaţi germani şi italieni care au lăsat urme în
toponimie, dar trebuia să observe că este format din germanul Hand (mână) plus
sufixul al, cu sensul de loc unde se lucrează cu mâna. Până în 1922, când s-au
introdus primele perforatoare Flottmann şi găurile se băteau manual.
Erori grosolane se datorează nefolosirii surselor
documentare şi a istoriei satelor, astfel Libotin îl explică de la liubot,
termen slav, deşi niciun istoric nu vorbeşte despre pătrunderea influenţei
slave în limba română, în Lăpuş, ba mai mult acest toponim nu apare nicăieri în
niciun document. Şi iată că atunci când trebuia să explice un toponim din
maghiară, format din două substantive, prin aglutinare, recurge la enormităţi.
În realitate, termenul provine din substantivul compus maghiar libaton format
din liba (gâscă) plus magh. tó (lac), adică lacul gâştelor. Istoricii satului
chiar menţionează că pe vechea lui vatră, de unde s-a strămutat, exista un lac
cu gâşte. Cu acest termen apare de mai multe ori în documente. La fel
procedează şi cu toponimul Săpânţa, pe care îl explică tot printr-o bazaconie,
din lat. sapinus, care ar proveni din radicalul sappus. De unde provine numele
Săpânţa nu reiese din explicaţia dată şi asta datorită faptului că satul a fost
înfiinţat de eroul eponim Szaplonţai, de unde se poate explica perfect prin asimilarea
lui z, prefacerea lui a în ă, asimilarea lui l, prefacerea lui a în î şi
căderea vocalei i finale. Deoarece unii dascăli bătrâni ne-au sugerat că ar
putea proveni de la verbul a săpa, lat. sappa, prin prefacerea lui a în î, plus
sufixul înţa, care indică teren defrişat.
Alte erori sunt comise datorită scornirii unor antroponime
imaginare. Toponimul Rohia îl explică de la numele topic Rohie, care ar proveni
de la slavonescul rovină, care nu ştiu cum s-ar putea explica pe baza legilor
fonetice. În realitate toponimul care nu poate fi explicat din limba slavă,
este un antroponim, dar cel real este Rohian, prin căderea consoanei fnale n,
nume existent în zonă. Aceeaşi fantezie o găsim şi în explicarea satului
Negreia, explicat de la antroponimul fantezist Negrei. Lingvistul are fantezie
bogată. În realitate toponimul provine de la un adjectiv care redă specificul
locului, de la pădurea neagră, din lat. nigra, prin prefacerea vocalei i în e,
vocala a în e, plus suf. ia. Eronat explică şi toponimul Odeşti, de la
antroponimul Vodă şi nume de grup „odeşti”, care ar trebui să fie odeşteni, cum
sunt denumiţi colectiv. În realitate, termenul provine de la slavonescul şi
rusescul voda (apă) plus sufixul eşti, cu înţelesul de loc cu apă, prin căderea
consoanei iniţiale v şi trecerea lui a la e, explicaţie care nu poate fi
contestată.
Necunoaşterea straturilor lingvistice de unde provin
toponimele şi a categoriilor acestora îl conduc pe autor către numeroase
greşeli. Astfel toponimul Lăschia este
explicat ca provenind din numele de familie Lascu, din magh. Latskó, pe care
nici nu-l explică pe baza transformărilor fonetice şi asta pentru că nici nu se
poate, acest antroponim neavând nicio legătură cu numele localităţii. Normal că
traducerile din maghiară derutează. În realitate termenul provine de la
slavonescul Lêska prin transformarea lui e în ă, plus sufixul ia, cu sensul de
alun. Toponimul Româneşti este explicat de la numele de grup „româneşti”, de la
antroponimul „Românu”. În realitate acest antroponim nu există în sat şi zonă,
iar varianta propusă de Drăganu este de la antroponimul Roman plus sufixul
eşti. Deşi citează pentru această variantă, nu optează pentru forma ei corectă.
În explicarea toponimului Stremţi recurge la fantezii, arătând că ar proveni de
la galiţianul stryi, afluent al Nistrului, apoi din termenii bulgari struma,
strumiţa sau sârbul strumica, care ar proveni de la un radical neatestat
s(e)reu. Fantezii pure. În realitate termenul defineşte specificul locului, de
sat strâmtorat pe o vale, de unde şi lat. strinctus (strâmt). Toponimul Urmeniş
este explicat din magh. örménes, provenit din forma örmeny, care înseamnă
armean. O alta mare confuzie. Tradiţia orală spune că primii locuitori care
s-au aşezat aici au găsit urme de fiară şi s-au mutat mai la vale şi şi-au
denumit satul de la urmă plus sufixul iş şi prefacerea lui ă în e. Mai
plauzibilă este şi varianta din magh. ör (paznic, îngrijitor), plus magh. ménes
(herghelie). Explicaţia care o dă toponimului Cavnic, de la substantivul arhaic
Cavnic (săpaş), provenit de la cav, cavă (groapă, cavernă) este mai aproape de
realitate, dar nu există în limba română substantivul Cavnic, cu sensul de
săpaş În realitate el provine de la verbul latinesc cavao, cavare (a săpa pe
dedesupt), plus sufixul nic, prin asimilarea diftongului oa. Mănăştur este
explicat când de la magh. monostor, când de la slavonescul monastiryi. În
realitate toponimul provine de la lat. monasterium. Unele toponime compuse autorul reuşeşte să le explice pe jumatate
corect. Astfel Sprie, de la Baia Sprie, o derivă de la asprie, variantă propusă
şi de Nicolae Felecan, care este greşită deoarece nici nu apare în documente.
În realitate termenul provine de la adjectivul superior, prin sincoparea
vocalelor u şi e, ajungându-se la forma sprior, apoi prin prefacerea vocalei o
în e şi căderea consoanei finale r, s-a ajuns la forma de Sprie.
Necunoaşterea realităţilor etnografice şi istorice legate de
unele toponime îl conduc la alte greşeli. Toponimul Boiereni este explicat
corect, de la substantivul boier, numai că ţinând cont de tradiţia întemeierii
satului şi istoria acestuia nu înseamnă nici nobil, nici bogat, dacă avem în
vedere că grupul care a migrat de pe valea Someşului, aşezându-se pe o vale,
s-au autoîmproprietărit cu terenul care nu avea proprietari, din care cauză au
fost denumiţi boieri, dar boier în limba veche înseamnă ţăran gospodar cu
proprietate. Evident că autorul nu cunoaşte studiul întins al lui Ion
Popescu-Sireteanu „Înţelesul de boier în limba veche”. Referitor la toponimul
Ungureni, dacă ar fi pus la contribuţie lucrarea lui Kádár ar fi ştiut că
grupul care a migrat şi s-a aşezat pe vatra Dămăcuşeniului au făcut schimb de
vetre cu dămăcuşenarii, iar prin schimbarea vetrei au fost porecliţi unguri,
iar satul a fost botezat Ungureni, bine explicat de autor, numai că înţelesul
cuvântului nu este de maghiar, ci în limba veche cel care părăseşte o vatră şi
se aşează pe o alta, prin migrare, se numeşte ungur sau ungurean.
Cele mai cumplite enormităţi le comite când explică toponimele.
Maramureş, de la forma neatestată moriscia (mlaştină sau baltă), comparându-l
cu celto-germanul mariscus, germanul actual Marisch, provenit din morisco formă
neatestată. Apoi toponimele Rozavlea de la Grozavu şi Săsar din radicalul
neatestat sar ser (apă curgătoare), apoi Hovrila de la Gavrilă. Dacă autorul
susţine asemenea grozăvenii, s-o dăm naibii de toponimie şi să nu o facem după
ureche, cum s-au exprimat şi alţi cititori ai lucrării. Despre Maramureş s-au
emis o grămadă de variante, care de care mai fanteziste, cele mai multe pornind
de la hidronime, neţinându-se cont că Mureşul nici nu curge prin spaţiul zonei.
Maramureşul nu se poate explica decât de la antroponimul Mureşean şi trebuie să
subliniem că maramureşenilor li se mai zice moroşeni, plus antroponimul Mara,
care prin asimilarea sufixului ean, rezultă limpede termenul Maramureş.
Am mai arătat că autorul nu cunoaşte istoria satelor, care
dacă ar fi ştiut-o nu ar fi comis atâtea grozavenii revoltătoare în explicare
toponimelor, chiar ridicole uneori. Satul Săsar nu a provenit din termeni
fantezişti neatestaţi, fiind întemeiat de eroul eponim Săsăran, de la care se
trage denumirea localităţii şi de unde s-a denumit concomitent sau posterior
hidronimul Săsar, de la Săsăran, prin
căderea particulei an. Trebuie să subliniem că mai toţi locuitorii satului
Săsar poartă şi astăzi numele de familie Săsăran. Hovrila este de la un
antroponim cu origine necunoscută. Dacă în documente toponimul Rozavlea apare
cu forma Rozalia de mai multe ori, este limpede că a provenit de la acest
antroponim printr-o etimologie populară, în acord şi cu legenda întemeierii.
Când a fost autorul în Maramureş a aflat terenuri cu mlaştini şi bălţi, iar
când a trecut prin cele două Rone le-a văzut cu teren neted sau deluroase? Dar
se întrece cu fanteziile.
Aşa cum s-au pronunţat unii intelectuali din Baia Mare, care
au fost prezenţi şi la lansarea cărţii, unde i-au fost imputate prea multele
enormităţi, este limpede că astfel de lucrări sunt păcătoase şi păguboase,
deoarece vor fi citate pe viitor, cu toate greşelile arătate mai sus. Se
discută tot mai des că prin această lucrare autorul a devenit un falsificator
notoriu al toponimiei maramureşene. Cu toţii susţin că este nevoie de o altă
ediţie revăzută, în care lingvişti cu responsabilitate să elimine rapid aceste
bazaconii. Săraca toponimie şi limba noastră cât sunt ele de frumoase şi cum
sunt ele de falsificate chiar de către lingvişti cu pretenţii.
Scris de Pamfil Bilţiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu