Să fie o
fatalitate că nici după aproape trei decenii de democrație originală, românii încă n-au dibuit calea binelui și prosperității generale? Ori suntem predestinați să rătăcim vreme de 40 de ani prin pustiul istoriei
noastre contemporane, astfel făcând dovada că parabola biblică cu rătăcirea
evreilor prin pustie nu-i o ficțiune
(vasăzică istoria se repetă în forme la care nimeni nu se așteaptă) și
că cei 40 de ani reprezintă taman generația ce trebuie să dispară ca societatea înnoită și nițel
înțelepțită să o ia pe drumul bun?!
Având în
vedere fabulosul nostru trecut traco-getic și miracolul supraviețuirii noastre pe aceste meleaguri, în pofida străduinței neprietenilor de mai aproape și de mai departe (imperii trei scrum s-au făcut,/
luptându-se să nu mai fim,/ dar noi aici am fost și-om fi/ ca rostul să ni-l împlinim), fatalitatea este
exclusă și predestinarea capătă un
pronunțat caracter discutabil.
Mai
degrabă trebuie să luăm aminte la repetatul avertisment al gânditorului
P.P.Negulescu (Destinul omenirii, vol
II, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1939): „Mai necesară și mai urgentă decât o reformă a instituțiilor ar fi o reformă a omenilor”!
Sigur,
cu pretenții de reformă, între
timp s-a derulat experimentul bolșevic al uniformizării și sterilizării intelectuale (formarea omului nou din
familia lui homo sovieticus, căruia i
se administra libertatea cu pipeta) și experimentul postdecembrist (avântul neamului prost din
familia homo iliescienus, pentru care
aparenta libertate, servită cu polonicul, se cheamă „fac ce vor mușchii mei”).
Ambele
experimente au îmbolnăvit și
deformat într-un asemenea hal secular-distinctiva fibră moral-spirituală a
acestui popor, încât venerabilul Neagu Djuvara deplânge public faptul că nu
izbutește cu niciun chip să
descopere pe românul interbelic în nesubstanțialul său urmaș de-acuma. Păi cum să-l recunoască, când acesta,
adaptându-se vremurilor pentru a putea supraviețui, s-a transformat într-un vrednic de milă descurcăreț, căruia nu-i arde de fleacuri precum cinstea, mila sau
respectul semenilor și nu-i
pasă că habar n-are cum se numește țara lui, căci țelul său suprem în viață se conduce după atrocele primitivism din spusa „Ce-i în
mână, nu-i minciună”?!...
În toate
sondajele de opinie, Partidul Social Democrat se situează la peste 40%. Asta
demonstrează că în linii mari cărțile sunt făcute pentru nou-vechiul șparlament, că românii continuă să-și taie craca de sub picioare prin cutremurătoarea
nepăsare cu care votează ticăloșii
dovediți (prin aceasta nu-s
victime, ci complici) și că, după
toate probabilitățile, vom
asista la o premieră mondială – numirea în fruntea viitorului guvern a lui
Liviu Dragnea, un penal cu acte în regulă, care, în cadrul unei ceremonii de-un
desăvârșit penibil, va depune
jurământul de credință (sic!)
în fața unui președinte pe care nu dă doi bani.
N.B.: Japonia, China, Coreea de Sud și Singapore fac din plin dovada că totul este cu putință (belșug
material, uriașe rezerve financiare,
realizări senzaționale,
proiecte amețitoare) atunci când,
de la vârful și până la baza
piramidei sociale, se dorește
mai mult, mai repede și mai
bine. De pildă, în toată perioada shogunatului (din 1192 și până în 1867), Japonia a trăit într-o trufașă izolare, plătind costurile sociale ale acestei politici
contraproductive. Dar anul 1867 a venit cu Restaurația Meiji: Japonia schimbă macazul politic la 180 de
grade, începe procesul de modernizare în absolut toate sferele de activitate
(economie, învățământ,
cultură, transporturi, comerț,
cercetare) și astfel se constituie
într-o veritabilă locomotivă a lumii moderne. Pe când schimbarea de macaz
politic în România secolului 21?...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
7 dec. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu