Istoria unei trădări naţionale – tratatul cu Ucraina

La 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”. Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispune de un act prin care actuala graniţă îi este recunoscută de statul român. Bucăţi din marmura trupului ţării se desprind, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale Hotinului, Ţinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor. La data votării acestui act, preşedintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, preşedinte al României – Emil Constantinescu.

Profesorul Tiberiu Tudor face un rechizitoriu foarte dur prin această carte, care a fost scrisă imediat, în perioada iulie 1997 – 1999, şi a apărut într-o primă ediţie în anul 2000. Această nouă ediţie a cărţii arată că încă în România se poate aborda şi scrie despre istoria recentă a ţării. Cartea este un document juridic şi istoric la adresa unui act de politică externă considerat, de o mare parte a românilor, un act de trădare naţională. Prin semnarea tratatului cu Ucraina, în iulie 1997, România recunoaşte dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii româneşti ocupate prin forţă de fosta Uniune Sovietică. Astăzi este cât se poate de clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina. Considerentele aderării României la NATO erau de natură geopolitică, de locul în care România este aşezată în Europa.

„Istoria unei trădări naţionale” cuprinde şi pagini de restituire a istoriei românilor.

„Sub acţiunea propagandei şi educaţiei antinaţionale – comunizată până în 1989 şi globalizată după 1989 – generaţiile care au fost supuse acestui amplu proces de spălare a creierului au pierdut conştiinţa apartenenţei teritoriilor de peste Prut la spaţiul etnic unitar românesc şi nu cunosc istoria desprinderii, relativ recente, a acestor teritorii din spaţiul statal românesc. Două capitole ale cărţii redau această istorie, începând cu ocuparea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în 1775 şi a Basarabiei de către Imperiul Ţarist în 1821 şi terminând cu marea revoluţie naţională de la Chişinău din 1988-1991”.

La sfârşitul lunii ianuarie 1997 are loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale ţărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, preşedintele Emil Constatinescu „îşi permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teitoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-şi pună problema că un asemenea sacrificiu priveşte întregul neam românesc”.

Despre aceste „discuţii” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunţat. Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanţii de atunci nu o mai recunosc. Iar actanţii, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare naţională, Petre Roman şi Adrian Severin, sunt vii. Încă se agită în politica românească. Nimeni nu a venit să spună că, de fapt, la îndemnul lui Silviu Brucan, „ideologul”, prin intermediul PRO TV, au acţionat cei doi oameni de stat, Petre Roman şi Adrian Severin. Iar preşedintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaşte.

Autor: Tiberiu Tudor

Sursa: Mesagerul