Practic, Jaful a
inceput de pe acolo, de la periferii, pentru ca sa se termine in zona
buzunarului cetateanului de rand. Se rade tot, sa nu ne mai ramana nimic.
In decembrie '89, România era într-o situaţie paradoxală. Pe
de-o parte, populaţia răbda de foame - pe de altă parte, Republica Socialistă
România avea în conturi două miliarde de dolari cash (bani care vor dispărea în
anii '90). Mai mult, în afară de aceşti bani, România avea investiţii şi
datorii de recuperat în valoare de aproximativ 8 miliarde de dolari. Şi, ca
paradoxul să fie total, România nu mai avea datorii externe.
"Ai noştri nu mănâncă măsline". Opt ani de foame,
pentru plata datoriei externe!
Povestea începe în anii '70, când statul român se împrumută
masiv pentru industrializarea forţată a ţării dar şi pentru investiţii externe
megalomanice. Dorinţa lui Ceauşescu era ca România să devină o putere politică
şi economică importantă, iar el - un lider mondial.
La început, totul părea să meargă bine, dar în urma unor
tranzacţii speculative cu grâu şi petrol, ţara intră în blocaj financiar şi
încetare de plăţi. În septembrie 1981, România lui Ceauşescu atingea vârful
datoriei externe: 10,17 miliarde de dolari. Ştefan Andrei, vice-prim ministru
cu probleme de comerţ exterior la acea vreme, îşi aminteşte foarte clar
momentul. Statul comunist nu mai avea bani nici pentru cele mai elementare
plăţi. "Atunci ne găseam în situaţia în care şi piloţii primeau bani în
servietă, ca să plătească aterizarea şi decolarea de pe aeroporturile
străine", spune fostul ministru.
România ajunsese la mâna celor mai mari state creditoare
adunate în Clubul de la Paris şi Fondul Monetar Internaţional. Negocierile au
fost foarte dure. Sub presiune, Nicolae Ceauşescu ia o hotărâre pe care unii o
consideră eroică, alţii criminală: plata tuturor datoriilor externe înainte de
termen. Ştefan Andrei povesteşte că, deşi FMI-ul cerea penalizări pentru plăţi
anticipate, Ceauşescu, împins şi de Elena Ceauşescu, au hotărât să plătim chiar
dacă pierdem.
Pentru plata datoriei, mare parte din producţia agricolă şi
industrială a ţării ia calea exportului. Coada la mâncare devine un obicei. Se
instituie raţionalizarea produselor de bază, iar benzina şi alimente ca pâinea,
uleiul, zahărul şi făina încep să fie distribuite pe cartele. Despre portocale
sau măsline, românii auzeau la sărbători. "El, acolo la Scorniceşti, nu
mânca măsline. Puteam să dăm tractoare şi să luăm măsline din Grecia, dar el a
spus «Nu, dragă, lasă. Ai noştri nu mănâncă măsline»", îşi aminteşte
Andrei.
Visul socialist de a
deveni cămătarii lumii
În paralel cu plata datoriilor externe prin eforturi inumane
din partea populaţiei, se continuă şi investiţiile în alte ţări. Şi cei din
anturajul dictatorului erau îngrijoraţi. Ion Coman era secretarul Comitetului
Central al PCR , responsabil de gospodaria de partid. "În discuţia pe care
am avut-o eu cu el în octombrie 1989, în urma unei situaţii mai deosebite a
temperaturii, spunându-i «Există un pic de nemulţumire, daţi un pic de căldură,
pentru că e frig, în special pentru cei mici», răspunsul lui a fost: «Mai
răbdăm încă puţin, avem două miliarde de dolari în bancă, avem creanţe de 5-6-7
miliarde de dolari, facem noi o bancă şi dăm noi cu dobândă mică ţărilor în
curs de dezvoltare»".
România devine o bancă pentru ţările în curs de dezvoltare.
În timp ce la Timişoara începea revoluţia, Ceauşescu era în Iran . "Voia
Ceauşescu, împreună cu iranienii, să facă aşa o bancă şi să-şi scoată pârleala,
dacă mi se scuză expresia, să devină ei cămătarii lumii", spune Bogdan
Baltazar - fost director în Ministerul Afacerilor Externe pe zona Africa şi
Orientul Mijlociu.
În aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu anunţă rambursarea
integrală a creditelor internaţionale, spre bucuria întregului popor. România
scăpase de datorii şi avea investiţii uriaşe. 8 luni mai târziu, Ceauşescu
moare şi, odată cu el, mor şi investiţiile. "În totalitate, după calculele
pe care noi le-am făcut la vremea respectivă, imediat după decembrie 1989, erau
8,6 miliarde dolari SUA", spune Ioan Pârgaru - fost director la Direcţia
de Comerţ Exterior.
Aproape 9 miliarde de dolari s-au investit în întreaga lume.
Acum, în 2011, datele oficiale vorbesc de doar 2 miliarde şi jumătate de
dolari. Diferenţa nu a fost recuperată de români, ci ori a fost ştearsă, ori
s-a pierdut.
Cum am exportat în
Africa "Palatul pionierilor". 170 de milioane şi cadoul frumos al
românilor
Africa, Sudan . Am pornit pe urma banilor României pe cel
mai sângeros tărâm din ultimii 50 de ani. Când spui Sudan , spui malarie, febra
galbenă, instabilitate politică, sărăcie, războaie civile şi genocidul de la
Darfur . În Sudan , România a construit fabrici, instalaţii petroliere, clădiri
pentru instituţiile statului, case. În total, Sudanul ne datorează 170 de
milioane de dolari.
De cum am pus piciorul în Sudan au început restricţiile. Mai
peste tot îţi este interzis să filmezi, pentru a nu scoate la iveală problemele
din această ţară . Singurul loc în care poţi filma liniştit este clădirea
parlamentului din capitala Khartoum . Este mândria Sudanului şi a fost
construită în anii '70 de români, pe banii românilor. Arhitectura ne este
familiară, semn că pe undeva mâna lungă a comunismului românesc a ajuns
departe. Casa poporului din Khartoum nu seamănă cu Casa Poporului din
Bucureşti, ci poate cu Palatul Pionierilor, aşa cum era pe vremuri. Oficialii
sudanezi o numesc "un cadou foarte frumos" şi spun că sudanezii
simpatizează românii.
Relaţiile cu Sudanul s-au poticnit înainte de căderea lui
Ceauşescu. Din anii '80, au avut loc nenumărate conflicte între nordul dominat
de musulmani şi sudul populat de triburi care încercau să obţină independenţa.
După un conflict care a durat aproape 20 de ani şi a făcut nenumărate victime,
beligeranţii au semnat un acord. Din iulie anul acesta, Sudanul se va despărţi
în două ţari, cel mai probabil Sudanul de Sud şi Sudanul de Nord. În noile
condiţii, este foarte greu de spus dacă România va mai putea recupera ceva din
cele 170 de milioane de dolari. Care dintre cele două noi state va plăti
datoria?
Oficial, habar n-avem
cine şi cât ne datorează
"Sudanul este o ţară care a refuzat negocierea datoriei
şi plata datoriei de foarte mulţi ani", spune Varujan Vosganian, fost
ministru al Economiei şi Finanţelor. Cine ar trebui să se ocupe în România de
recuperarea acestor datorii? Dupa numeroase solicitari, Ministerul de Externe a
dat un răspuns la întrebarea noastra: "Ceea ce vă recomand este să vă
adresaţi instituţiei competente în domeniu, respectiv MEC, în calitatea sa de
urmaş istoric al tuturor ministerelor cu profil industrial din epoca
socialistă", ne-a transmis Doris Mircea-Director Comunicare în MAE. La
Ministerul Economiei, nimeni nu ştia nimic, aşa că am încercat la Ministerul
Finanţelor. Răspuns? Personalul abilitat are agenda încărcată.
Răzvan Orăşanu, fost şef la Agenţia de Valorificare a
Activelor Statului, ne lămureşte de ce acest subiect este un cartof fierbinte,
pasat de la o instituţie la alta: "Statul român, şi v-o spun cu toată
răspunderea, nu are în momentul de faţă un bilanţ complet al tuturor bunurilor,
acţiunilor şi creanţelor pe carele deţine". Şi mai grav este că multe ţări
care ne sunt datoare nici nu mai apar în listele oficiale. Ioan Pârgaru, fost
şef al Comerţului Exterior spune că lipsesc Sri Lanka , Bangladesh , Filipine,
Maroc şi multe altele. Completează Ştefan Andrei: "Noi am avut active de
vreo 100 de milioane convertibile cu Polonia, 60 de milioane cu Bulgaria şi
vreo 100 şi ceva de milioane cu Rusia. Astea nu apar nicăieri".
Sudanul ne recomandă
soluţia indiană
În biroul lui Al Wassila Al Samani, fost ministru de
extrerne şi actual ministru al resurselor umane din Sudan , aflăm şi punctul de
vedere oficial. Sudanul nu se mai gândeşte să plătească datoria:
"Datoriile, da, avem datorii. Dar de când provin ele, din ce an? Mai mult
de 30 de ani. Şi vă dau un exemplu, avem datorii la India ... Când am vorbit cu
ei despre îngheţarea sau uitarea lor, datoriile au reînnoit comerţul. Datoriile
Sudanului erau de 50 de milioane, acum indienii au uitat de ele, acum au
investit mai mult de 7 miliarde în Sudan, şi cu siguranţă din 2002, de când au
devenit foarte activi în Sudan, ei au făcut foarte mulţi bani. Asta vrem şi de
la România. În perioada când am fost ministru de Externe, când am vizitat
România le-am spus: lăsaţi datoriile acum şi începeţi să faceţi activităţi
comerciale. Veţi face mult mai mulţi bani decât aveaţi de luat. Uitaţi de ele
când veniţi să faceţi afaceri aici. Pentru că banii pe care o să-i faceţi sunt
...Oh, my God! V-am spus experienţa Indiei".
Soluţia de a recupera banii prin investiţii se pare că nu a
fost luată în calcul de autorităţile de la Bucureşti. După multe insistenţe,
reuşim să ne întâlnim cu un responsabil din partea Ministerului de Finanţe.
"Rolul Ministerului de Finante este de a recupera creanţa. Noi avem un
stoc de creanţe moştenit din '94 pe care noi trebuie să-l recuperăm", ne-a
declarat Bogdan Drăgoi, secretar de stat care se ocupă de recuperarea
datoriilor.
Reluarea afacerilor
şi ideea proastă a lui Omar Hayssam
Şi totuşi au existat încercări de a recupera datoria din
Sudan . Dar nu din partea statului român. La începutul anilor 2000, în Sudan a
fost un boom al petrolului. Câţiva oameni de afaceri au simţit oportunitatea.
Este celebră o fotografie din bazarul din Khartoum în care apar Dinu Patriciu,
Omar Hayssam şi fostul consilier prezidential Dorin Marian. "Patriciu s-a
dus acolo să concesioneze nişte câmpuri petrolifere. Eu aş fi fost de acord şi
să preia Patriciu, căci se putea prelua de la el o parte din această creanţă.
Numai că nu ştiu de ce nu s-a finalizat şi asta", spune Ioan Pârgaru. Din
surse locale am aflat că afacerea românilor în Sudan n-a mai avut loc din cauza
lui Omar Hayssam, care a încercat să vândă arme rebelilor din sud. Hayssam a
fost expulzat imediat".
Săracii care produc
75 de tone de aur pe an
Sudanul este sarac doar pentru sudanezii de rând şi poate
pentru români, atunci când vine vorba de datorii. Preşedintele celei mai
importante companii petroliere ne-a primit cu zâmbetul pe buze. El spune că
exportă 500.000 de barili/zi, adică de doua ori mai mult decât consumul zilnic
al României. Mare parte din infrastructura petrolieră sudaneză este făcută de
români, dar petrolul sudanez n-a ajuns niciodată la noi. "Pot să vă spun
că avem resurse mari de petrol, sunt miliarde de barili, avem rezerve foarte
mari de gaz natural în Marea Roşie şi avem foarte mari descoperiri. La
sfârşitul acestui an cred că vom deveni ţara africană cu cel mai mare export de
aur; producţia noastră anuală este de 75 de tone de aur. Avem si alte resurse
minerale", spune petrolistul sudeanez. O tonă de aur valotează acum în jur
de 46 de milioane de dolari, aşa că datoria Sudanului faţă de România ar putea
fi acoperită cu doar 4 tone de aur.
Cadou de două
miliarde făcut în 2005 Irakului
În 2005, datoria Irakului catre Romania era de 2,6 miliarde
de dolari. Relaţia privilegiată pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o cu Sadam
Hussein a făcut ca România să investească enorm în Irak. Noi le-am făcut
drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment şi de armament, lucrări
de irigaţii. Ce s-a întâmplat cu banii din toate acestea? Clubul de la Paris,
aceeaşi instanţă care în 1981 obliga România să-şi plătească datoriile, în 2005
ne-a cerut să iertă datoria statului irakian în proporţie de 80% - adică mai
bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost eşalonat pe 23 de ani
cu 5 ani de graţie. Prin urmare, irakul işi termină de plătit datoriile abia în
2028.
"Unde a greşit România, după opinia mea, a greşit acolo
unde nu a cerut o implicare mai consistentă în procesul de reconstrucţive a
Irakului. Au fost ţări care au obţinut garanţii serioase în procesul de
reconstrucţie, în legătură cu accesul la resursele Irakului, şi cu accesul
companiilor din ţările respective la procesul de reconstrucţie, care compensau
în oarecare măsură anularea sau reducerile de datorii ale Irakului", spune
Varujan Vosganian.
În 2007, chiar ministrul Vosganian a semnat un acord prin
care datoria externa a Mozambicului fata de Romania era reducă cu 90%. De la
140 de milioane de dolari - ne-am mulţumit cu 14.
Un miliard îngropat
la Krivoi Rog
Krivoi Rog , Ucraina. Un loc în care România a investit
enorm: aproape un miliard de dolari. Acum, această investiţie nici măcar nu
apare pe vreo listă oficială pentru recuperare.
Dolinska. Un oraş ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700
de kilometri de România. Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele nu înseamnă
nimic. Oraşul este construit de români. Noi le-am făcut spitalul, noi şcoala,
primăria, blocurile şi drumurile. Lângă oraş se întinde combinatul, un colos pe
1.300 de hectare. Povestea eşecului de la Krivoi Rog începe în 1986, când cinci
ţări socialiste au început lucrările la acest obiectiv imens. În '97,
ucrainienii au oprit lucrările şi acolo totul s-a transformat într-o ţintă
pentru hoţi. Statul român încă mai plăteşte două milioane de dolari pe an
pentru paza şi conservarea mamutului industrial.
O afacere comunistă
din 1997
Şi în ţara lui Fidel Castro România a investit enorm. De la
armament - la tractoare sau camioane. Pe vremuri, primeam tutun sau zahăr
cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depăşeşte un miliar de
dolari.
Unul dintre cele mai importante obiective făcute de români
acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas. Partea română a livrat utilaje
pentru acest combinat. Iar plata pentru produsele livrate acolo trebuia să se
facă în produse de nichel şi cobalt, începând cu anul 1997. Cubanezii au
îngheţat relaţiile cu noi şi, deşi recunosc datoria istorică, încearcă s-o
uite.
Exportatorii lui
Ceauşescu - primii superpatroni
Neglijată de autorităţile noastre din incompetenţă sau
interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mană cerească pentru mai
multe companii private. Fostele firme de comerţ exterior, multe dintre ele -
anexe ale securităţii, au intrat în acest joc sau, mai bine zis, n-au ieşit.
Aşa se face că, după revoluţie, aceste firmele ale statului s-au privatizat şi
au recuperat datoriile României diect în conturile lor, iar statul nu a mai
primit mare lucru.
În regimul Ceauşescu, toate contractele treceau prin
intreprinderile de comerţ exterior. După 22 decembrie '89, când deja aveau
contractele pentru 1990, au luat legătura cu partenerii: "Mon cher, la noi
aici e libertate deplină, aşa că eu mă ocup să se achite, întreprinderile să
facă produse şi dumneata îmi dai mie banii" - face reconstituirea un
responsabil din Finanţe. "În această situaţie, cel mai bine e sa creezi
haos. Ca să poţi să lucrezi. Astfel ca, in mod miraculos, a... dispărut arhiva
ministerului comerţului exterior."
Cazul Siriei este relevant. România a făcut acolo rafinării,
fabrici de ciment, combinate chimice, irigaţii pe mii de hectare. Investiţiile
s-au derulat prin Industrial Export - o companie a statului. În 1990, datoria
Siriei se ridica la 100 de milioane de dolari. După revoluţie, Industrial
Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane de dolari. Statul român
plătise totul: utilajul făcut de Grivita Rosie, transportul, oamenii care au
lucrat acolo, etc...
Cum am “scăpat” de
comoara de la Murzuk
Libia. Relaţia deosebită a lui Ceauşescu cu colonelul
Gaddafi a fost fructificată în nenumărate contracte comerciale. Noi am făcut în
Libia drumuri, zeci de şcoli, sute de blocuri, am exportat arme. Libienii au
fost mărinimoşi: au permis românilor să concesioneze un câmp petrolifer,
Murzuk, pe 20 de ani, cu posibilitate de prelungire. Până în 1993, statul român
a investit acolo peste 50 de milioane de dolari. Guvernul Văcăroiu vinde apoi
concesiunea unor spanioli. Tranzacţia se derulează prin Rompetrol, companie a
statului. O parta din plată se face la încheierea tranzacţiei, restul de bani -
85 de milioane de dolari - urmând să fie plătit în timp. Rompetrol se
privatizează, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci în conturile
companiei.
"Cea de-a doua tranşă nu a mai intrat în contul
statului, motiv pentru care statul român este parte în procesul cu Rompetrol -
de data asta societate privată - pentru recuperarea sumei de 88 de milioane de
dolari plus 200 de milioane de lei, care de fapt reprezintă stoc şi
dobânzi", Bogdan Dragoi, secretarul de stat de la Finanţe.
Reprezentanţii companiei petroliere sunt cât se poate de
fermi: nu au de gând să dea statului nici un ban: "În principiu,
societatea se privatizează cu drepturile şi obligaţiile pe care le avea înainte
de privatizare. Singura diferenţă poate fi atunci când statul român, cel care
vinde, îşi rezervă un anume drept sau obligaţie, ceea ce nu s-a
întâmplat". Aşa că, incompetenţa sau interesul celor de la Finante adaugă noi
sume pe lista banilor pierduţi de România. Mai trebuie precizat doar că, din
zăcămintele din Marzuk, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard şi
jumatate de dolari.
Răspunsul năucitor al
lui Ghaddafi, în anii '90: "Nu discut decât cu Ceauşescu"
În plus, din Libia au mai rămas de recuperat şi alte câteva
zeci de milioane de dolari pentru drumurile făcute de romani. Dupa '90,
răspunsul lui Gaddafi a fost năucitor: voia să discute doar cu Ceauşescu.
Povesteşte Ştefan Andrei: "Când s-au dus acolo să discute problema cu
libienii, ştii care a fost răspunsul lor? Preşedintele Ghaddafi a zis că are
nişte înţelegerie special cu Ceauşescu - vine Ceauşescu aici sau vine el la
Bucureşti, la întâlnirea cu Ceauşescu. Ce să mai discute..."
Cele 470 milioane de
dolari cu care ne-am spălat rufele
Egiptul ne datora, în '89, 470 de milioane de dolari. Acum,
datoria a dispărut....
"Cel puţin în perioada în care eram ministru de
Externe, a fost o astfel de înţelegere cu Egiptul care şi-a reglementat datoria
faţă de România prin exporturi", spune Teodor Melescanu. Înainte de 1989,
România construise în Egipt fabrici de ciment şi de produse chimice, a
construit linii electrice de înaltă tensiune, conducte de alimentare cu apă pe
zeci de kilometri. În schimbul acestor investiţii costisitoare, am primit în
anii '90… detergenţi de tip Jax şi Smash, sau... insecticide.
Fostul deputat PSD Iosif Armaş este unul dintre numeroşii
afacerişti care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de încasat.
Numele lui Armaş este asociat printre altele cu distrugerea staţiunii Băile
Herculane, pe care a cumparat-o în condiţii dubioase în 2001. Cu doi ani
înainte, în timpul guvernului Isărescu, s-a prezentat la Ministerul de Finanţe
şi şi-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de
ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam. "Eu am lucrat
cu un coleg străin care făcea aşa ceva şi atunci am zis hai să încerc şi eu. Şi
normal că am depus o cerere la Ministerul de Finanţe, am primit creanţa din
Vietnam care a fost dolar pe dolar", ne-a declarat omul de afaceri Iosif
Armas. Rezultatul: din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez în valoare de 18
milioane de dolari pe care l-a vândut Armaş.
Recuperarea
creanţelor româneşti cu o firmă care nu există
Investiţiile lui Nicolae Ceauşescu se regăsesc şi pe
malurile Tamisei. Şi asta pentru că în Londra sunt multe firme care au încercat
să cumpere creanţe pe care le avea România. Unele chiar au reuşit. Este foarte
interesant cum datoria Angolei fata de noi, estimată la aproape 20 de milioane
de dolari, s-a plimbat la mai multe companii, în mai multe ţări. În 1998, în
timpul guvernului Radu Vasile, se cesionează datoria Angolei către Cobbham
International Investements. În anul 2000, aceeaşi datorie este dată firmei
Argirom, condusă de Iosif Armaş, care se obliga să plătească 15 la sută din
valoarea iniţială, adică în jur de 2,7 milioane dolari. În 2003, guvernul lui
Adrian Năstase cesionează datoria firmei Maxima Grup. Undeva, firul se rupe...
Am căutat la Londra o firmă care se cheamă Maxima Grup PLC.
În registrul companiilor din Marea Britanie, nu există nicio firmă cu datele
acestea. Datele apar însă în hotărârea guvernului român. Maxima Grup nici nu-şi
putea găsi un sediu mai bun decât aproape de noul Scotland Yard. E oarecum
normal, deoarece în firmă se pare că sunt băgaţi şi nişte foşti poliţişti.
Administratorii clădirii nu au auzit în viaţa lor de această firmă: "N-a
fost niciodata firma asta aici", ne-au declarat telefonic. Atunci, se pune
întrebarea cui a vândut România datoria pe care o avea în Angola : unei firme
fantomă, unei firme care a dat o adresă greşită? Sau cineva din guvernul
României a trecut pe hotărârea de guvern o adresă greşită… Sunt întrebări la
care, normal, răspunsul trebuie să fie tot în România.
Gheorghe Piperea, avocat specializat în drept comercial,
explică: "Există pe plan internaţional două sau trei locuri unde chiar
există burse ale acestor creanţe. Unde se circularizează, se vând aceste
creanţe. Nu s-a făcut acest lucru pentru că probabil sunt foarte multe lucruri
de ocultat în privinţa acestor creanţe". Problema e că pe bursă nu se mai
pot da şi lua comisioane.
Guvernanţii Romaniei au vândut creanţe într-o totală lipsă
de transparenţă. Pe ascuns, fără licitatii. Banii munciti de români înainte de
1989 s-au scurs în buzunarele speculanţilor.
Datoria Zambiei către
România şi scandalul londonez
În lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe
cumpararea datoriilor de la ţări aflate în imposibilitatea de a se apăra.
Aceste companii - un fel de fonduri de investiţii în datorii - au fost numite
Fondurile Vulturului. Tim Jones lucrează pentru o organizaţie
non-guvernamentală britanică înfiinţată pentru a lupta împotriva acestor
fonduri. Un scandal imens, care a avut în centru România şi Zambia , a fost
declanşat acum câţiva ani la Londra. Pe malurile Dâmboviţei nu s-a auzit însă
nimic.
Când datoriile Zambiei au început să fie şterse de anumite
guverne, câteva companii private au cumpărat datoriile pentru bani foarte puţini.
Una dintre ele a fost Donegal International, care a cumpărat datoria către
România. Zambia datora României aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu
Vasile a vândut, pe ascuns, către "Donegal", o companie cu sediul în
Insulele Virgine, datoria Zambiei la un preţ cu puţin peste 3 milioane de
dolari. Adică 10 la sută din valoarea datoriei.
Donegal International a dat în judecată Zambia şi a cerut să
îi fie plătite 55 de milioane de dolari în contul datoriilor pe care le
răscumpărase de la România. "Ei au cumpărat de la România pentru 4
milioane de dolari şi apoi au dat în judecată în Tribunalul britanic, guvernul
din Zambia . Până la urmă au reuşit să câştige 15 milioane de dolari",
spune Tim Jones. Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru
România? Un minus de 27 de milioane.
Cazul a fost extrem de controversat. Însuşi primierul
britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine împotriva practicilor prin
care speculanţii de creanţe se îmbogăţesc: "Condamnăm perversitatea cu
care Fondurile vulturului ("Vulture funds") cumpără datorii la
preţuri reduse şi fac profit dând în judecată ţara debitoare pentru a obţine un
câştig ieşit din comun şi imoral. Este revoltător!"
La presiunea mass-media şi a organizaţiilor
non-guvernamentale, legislaţia a fost schimbată . De anul trecut, nicio
companie britanică nu mai poate cumpăra datorii în contul ţărilor africane sau
al celor din lumea a treia.
Măsura luată de britanici a avut ecou şi în România.
Ministerul de Finanţe refuză acum să mai negocieze cedarea creanţelor. Nu mai
cedează creanţe, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor.
Miliarde de dolari. Multe din ţările care au datorii către noi au posibilitatea
să plătească. Dar nu o fac pentru că la noi nici măcar nu se ştie bine cine ar
trebui să se ocupe de acestă problemă. Aşa că nu ne recuperăm banii, dar ne
împrumutăm. România datorează altor tari mai bine de 90 de miliarde de euro,
adica peste 100 de miliarde de dolari....
Florin Grigoriu
Preluare https://www.stirilemm.ro/dezvaluiri/46831-cum-si-a-pierdut-romania-banii-si-cum-s-au-facut-averile-de-dupa-revolutie.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu