DEPOSEDAREA PRIN FORȚĂ A BUNURILOR DEȚINUTE LEGAL SE NUMEȘTE JAF SAU TÂLHĂRIE

Nu-i de vină mașina nici alte bunuri cu care au sustras unele lucruri.Acestea nu au gândire.Omul trebuie pedepsit dacă fură .Un bun obținut legal nu se poate confisca ci doar retrage din funcțiune dacă nu corespunde tehnic ..Cum ar fi să confiscăm ”Casa Poporului ”pentru că unii politicieni care își desfășoară activitatea acolo,fură din bugetul statului prin diferite forme...Politicienii aceia trebuie pedepsiți nu să aducem atingere clădirii că x fură sau că Y își desfășoară activitatea făcând abuz în serviciu prin diferite forme ilegale.O mașină nu se poate lua de la proprietar dacă aceasta este achiziționată  legal de acesta ci doar se poate retrage din circulație în cazul în care nu corespunde tehnic iar dacă cel care o deține nu are carnet de șofer,cu acordul acestuia o poate conduce ori cine care îndeplinește în bază legală normele codulului rutier .Orice deposedare cu forța a bunurilor obținute legal se numește jaf sau tâlhărie.Cine fură trebuie sancționat prin amendă sau închisoare dar prin asta nu poți să-i iei omului casa sau alte bunuri în care a ascuns lucrurile sustrase...Cum ar fi dacă cineva ar fura un portofel și l-ar ascunde în chiloți...ce faci,îi confiști acestuia chiloții și îl lași în pielea goală...oameni buni ,e penibil de tot...

Vasile Dan Marchiș 

Cum şi-a pierdut România banii şi cum s-au făcut averile de după Revoluţie...

Practic, Jaful a inceput de pe acolo, de la periferii, pentru ca sa se termine in zona buzunarului cetateanului de rand. Se rade tot, sa nu ne mai ramana nimic.

In decembrie '89, România era într-o situaţie paradoxală. Pe de-o parte, populaţia răbda de foame - pe de altă parte, Republica Socialistă România avea în conturi două miliarde de dolari cash (bani care vor dispărea în anii '90). Mai mult, în afară de aceşti bani, România avea investiţii şi datorii de recuperat în valoare de aproximativ 8 miliarde de dolari. Şi, ca paradoxul să fie total, România nu mai avea datorii externe.

"Ai noştri nu mănâncă măsline". Opt ani de foame, pentru plata datoriei externe!

Povestea începe în anii '70, când statul român se împrumută masiv pentru industrializarea forţată a ţării dar şi pentru investiţii externe megalomanice. Dorinţa lui Ceauşescu era ca România să devină o putere politică şi economică importantă, iar el - un lider mondial.

La început, totul părea să meargă bine, dar în urma unor tranzacţii speculative cu grâu şi petrol, ţara intră în blocaj financiar şi încetare de plăţi. În septembrie 1981, România lui Ceauşescu atingea vârful datoriei externe: 10,17 miliarde de dolari. Ştefan Andrei, vice-prim ministru cu probleme de comerţ exterior la acea vreme, îşi aminteşte foarte clar momentul. Statul comunist nu mai avea bani nici pentru cele mai elementare plăţi. "Atunci ne găseam în situaţia în care şi piloţii primeau bani în servietă, ca să plătească aterizarea şi decolarea de pe aeroporturile străine", spune fostul ministru.

România ajunsese la mâna celor mai mari state creditoare adunate în Clubul de la Paris şi Fondul Monetar Internaţional. Negocierile au fost foarte dure. Sub presiune, Nicolae Ceauşescu ia o hotărâre pe care unii o consideră eroică, alţii criminală: plata tuturor datoriilor externe înainte de termen. Ştefan Andrei povesteşte că, deşi FMI-ul cerea penalizări pentru plăţi anticipate, Ceauşescu, împins şi de Elena Ceauşescu, au hotărât să plătim chiar dacă pierdem.

Pentru plata datoriei, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării ia calea exportului. Coada la mâncare devine un obicei. Se instituie raţionalizarea produselor de bază, iar benzina şi alimente ca pâinea, uleiul, zahărul şi făina încep să fie distribuite pe cartele. Despre portocale sau măsline, românii auzeau la sărbători. "El, acolo la Scorniceşti, nu mânca măsline. Puteam să dăm tractoare şi să luăm măsline din Grecia, dar el a spus «Nu, dragă, lasă. Ai noştri nu mănâncă măsline»", îşi aminteşte Andrei.

Visul socialist de a deveni cămătarii lumii

În paralel cu plata datoriilor externe prin eforturi inumane din partea populaţiei, se continuă şi investiţiile în alte ţări. Şi cei din anturajul dictatorului erau îngrijoraţi. Ion Coman era secretarul Comitetului Central al PCR , responsabil de gospodaria de partid. "În discuţia pe care am avut-o eu cu el în octombrie 1989, în urma unei situaţii mai deosebite a temperaturii, spunându-i «Există un pic de nemulţumire, daţi un pic de căldură, pentru că e frig, în special pentru cei mici», răspunsul lui a fost: «Mai răbdăm încă puţin, avem două miliarde de dolari în bancă, avem creanţe de 5-6-7 miliarde de dolari, facem noi o bancă şi dăm noi cu dobândă mică ţărilor în curs de dezvoltare»".

România devine o bancă pentru ţările în curs de dezvoltare. În timp ce la Timişoara începea revoluţia, Ceauşescu era în Iran . "Voia Ceauşescu, împreună cu iranienii, să facă aşa o bancă şi să-şi scoată pârleala, dacă mi se scuză expresia, să devină ei cămătarii lumii", spune Bogdan Baltazar - fost director în Ministerul Afacerilor Externe pe zona Africa şi Orientul Mijlociu.

În aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu anunţă rambursarea integrală a creditelor internaţionale, spre bucuria întregului popor. România scăpase de datorii şi avea investiţii uriaşe. 8 luni mai târziu, Ceauşescu moare şi, odată cu el, mor şi investiţiile. "În totalitate, după calculele pe care noi le-am făcut la vremea respectivă, imediat după decembrie 1989, erau 8,6 miliarde dolari SUA", spune Ioan Pârgaru - fost director la Direcţia de Comerţ Exterior.

Aproape 9 miliarde de dolari s-au investit în întreaga lume. Acum, în 2011, datele oficiale vorbesc de doar 2 miliarde şi jumătate de dolari. Diferenţa nu a fost recuperată de români, ci ori a fost ştearsă, ori s-a pierdut.

Cum am exportat în Africa "Palatul pionierilor". 170 de milioane şi cadoul frumos al românilor

Africa, Sudan . Am pornit pe urma banilor României pe cel mai sângeros tărâm din ultimii 50 de ani. Când spui Sudan , spui malarie, febra galbenă, instabilitate politică, sărăcie, războaie civile şi genocidul de la Darfur . În Sudan , România a construit fabrici, instalaţii petroliere, clădiri pentru instituţiile statului, case. În total, Sudanul ne datorează 170 de milioane de dolari.

De cum am pus piciorul în Sudan au început restricţiile. Mai peste tot îţi este interzis să filmezi, pentru a nu scoate la iveală problemele din această ţară . Singurul loc în care poţi filma liniştit este clădirea parlamentului din capitala Khartoum . Este mândria Sudanului şi a fost construită în anii '70 de români, pe banii românilor. Arhitectura ne este familiară, semn că pe undeva mâna lungă a comunismului românesc a ajuns departe. Casa poporului din Khartoum nu seamănă cu Casa Poporului din Bucureşti, ci poate cu Palatul Pionierilor, aşa cum era pe vremuri. Oficialii sudanezi o numesc "un cadou foarte frumos" şi spun că sudanezii simpatizează românii.

Relaţiile cu Sudanul s-au poticnit înainte de căderea lui Ceauşescu. Din anii '80, au avut loc nenumărate conflicte între nordul dominat de musulmani şi sudul populat de triburi care încercau să obţină independenţa. După un conflict care a durat aproape 20 de ani şi a făcut nenumărate victime, beligeranţii au semnat un acord. Din iulie anul acesta, Sudanul se va despărţi în două ţari, cel mai probabil Sudanul de Sud şi Sudanul de Nord. În noile condiţii, este foarte greu de spus dacă România va mai putea recupera ceva din cele 170 de milioane de dolari. Care dintre cele două noi state va plăti datoria?

Oficial, habar n-avem cine şi cât ne datorează

"Sudanul este o ţară care a refuzat negocierea datoriei şi plata datoriei de foarte mulţi ani", spune Varujan Vosganian, fost ministru al Economiei şi Finanţelor. Cine ar trebui să se ocupe în România de recuperarea acestor datorii? Dupa numeroase solicitari, Ministerul de Externe a dat un răspuns la întrebarea noastra: "Ceea ce vă recomand este să vă adresaţi instituţiei competente în domeniu, respectiv MEC, în calitatea sa de urmaş istoric al tuturor ministerelor cu profil industrial din epoca socialistă", ne-a transmis Doris Mircea-Director Comunicare în MAE. La Ministerul Economiei, nimeni nu ştia nimic, aşa că am încercat la Ministerul Finanţelor. Răspuns? Personalul abilitat are agenda încărcată.

Răzvan Orăşanu, fost şef la Agenţia de Valorificare a Activelor Statului, ne lămureşte de ce acest subiect este un cartof fierbinte, pasat de la o instituţie la alta: "Statul român, şi v-o spun cu toată răspunderea, nu are în momentul de faţă un bilanţ complet al tuturor bunurilor, acţiunilor şi creanţelor pe carele deţine". Şi mai grav este că multe ţări care ne sunt datoare nici nu mai apar în listele oficiale. Ioan Pârgaru, fost şef al Comerţului Exterior spune că lipsesc Sri Lanka , Bangladesh , Filipine, Maroc şi multe altele. Completează Ştefan Andrei: "Noi am avut active de vreo 100 de milioane convertibile cu Polonia, 60 de milioane cu Bulgaria şi vreo 100 şi ceva de milioane cu Rusia. Astea nu apar nicăieri".

Sudanul ne recomandă soluţia indiană

În biroul lui Al Wassila Al Samani, fost ministru de extrerne şi actual ministru al resurselor umane din Sudan , aflăm şi punctul de vedere oficial. Sudanul nu se mai gândeşte să plătească datoria: "Datoriile, da, avem datorii. Dar de când provin ele, din ce an? Mai mult de 30 de ani. Şi vă dau un exemplu, avem datorii la India ... Când am vorbit cu ei despre îngheţarea sau uitarea lor, datoriile au reînnoit comerţul. Datoriile Sudanului erau de 50 de milioane, acum indienii au uitat de ele, acum au investit mai mult de 7 miliarde în Sudan, şi cu siguranţă din 2002, de când au devenit foarte activi în Sudan, ei au făcut foarte mulţi bani. Asta vrem şi de la România. În perioada când am fost ministru de Externe, când am vizitat România le-am spus: lăsaţi datoriile acum şi începeţi să faceţi activităţi comerciale. Veţi face mult mai mulţi bani decât aveaţi de luat. Uitaţi de ele când veniţi să faceţi afaceri aici. Pentru că banii pe care o să-i faceţi sunt ...Oh, my God! V-am spus experienţa Indiei".

Soluţia de a recupera banii prin investiţii se pare că nu a fost luată în calcul de autorităţile de la Bucureşti. După multe insistenţe, reuşim să ne întâlnim cu un responsabil din partea Ministerului de Finanţe. "Rolul Ministerului de Finante este de a recupera creanţa. Noi avem un stoc de creanţe moştenit din '94 pe care noi trebuie să-l recuperăm", ne-a declarat Bogdan Drăgoi, secretar de stat care se ocupă de recuperarea datoriilor.

Reluarea afacerilor şi ideea proastă a lui Omar Hayssam

Şi totuşi au existat încercări de a recupera datoria din Sudan . Dar nu din partea statului român. La începutul anilor 2000, în Sudan a fost un boom al petrolului. Câţiva oameni de afaceri au simţit oportunitatea. Este celebră o fotografie din bazarul din Khartoum în care apar Dinu Patriciu, Omar Hayssam şi fostul consilier prezidential Dorin Marian. "Patriciu s-a dus acolo să concesioneze nişte câmpuri petrolifere. Eu aş fi fost de acord şi să preia Patriciu, căci se putea prelua de la el o parte din această creanţă. Numai că nu ştiu de ce nu s-a finalizat şi asta", spune Ioan Pârgaru. Din surse locale am aflat că afacerea românilor în Sudan n-a mai avut loc din cauza lui Omar Hayssam, care a încercat să vândă arme rebelilor din sud. Hayssam a fost expulzat imediat".

Săracii care produc 75 de tone de aur pe an

Sudanul este sarac doar pentru sudanezii de rând şi poate pentru români, atunci când vine vorba de datorii. Preşedintele celei mai importante companii petroliere ne-a primit cu zâmbetul pe buze. El spune că exportă 500.000 de barili/zi, adică de doua ori mai mult decât consumul zilnic al României. Mare parte din infrastructura petrolieră sudaneză este făcută de români, dar petrolul sudanez n-a ajuns niciodată la noi. "Pot să vă spun că avem resurse mari de petrol, sunt miliarde de barili, avem rezerve foarte mari de gaz natural în Marea Roşie şi avem foarte mari descoperiri. La sfârşitul acestui an cred că vom deveni ţara africană cu cel mai mare export de aur; producţia noastră anuală este de 75 de tone de aur. Avem si alte resurse minerale", spune petrolistul sudeanez. O tonă de aur valotează acum în jur de 46 de milioane de dolari, aşa că datoria Sudanului faţă de România ar putea fi acoperită cu doar 4 tone de aur.

Cadou de două miliarde făcut în 2005 Irakului

În 2005, datoria Irakului catre Romania era de 2,6 miliarde de dolari. Relaţia privilegiată pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o cu Sadam Hussein a făcut ca România să investească enorm în Irak. Noi le-am făcut drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment şi de armament, lucrări de irigaţii. Ce s-a întâmplat cu banii din toate acestea? Clubul de la Paris, aceeaşi instanţă care în 1981 obliga România să-şi plătească datoriile, în 2005 ne-a cerut să iertă datoria statului irakian în proporţie de 80% - adică mai bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost eşalonat pe 23 de ani cu 5 ani de graţie. Prin urmare, irakul işi termină de plătit datoriile abia în 2028.

"Unde a greşit România, după opinia mea, a greşit acolo unde nu a cerut o implicare mai consistentă în procesul de reconstrucţive a Irakului. Au fost ţări care au obţinut garanţii serioase în procesul de reconstrucţie, în legătură cu accesul la resursele Irakului, şi cu accesul companiilor din ţările respective la procesul de reconstrucţie, care compensau în oarecare măsură anularea sau reducerile de datorii ale Irakului", spune Varujan Vosganian.

În 2007, chiar ministrul Vosganian a semnat un acord prin care datoria externa a Mozambicului fata de Romania era reducă cu 90%. De la 140 de milioane de dolari - ne-am mulţumit cu 14.

Un miliard îngropat la Krivoi Rog

Krivoi Rog , Ucraina. Un loc în care România a investit enorm: aproape un miliard de dolari. Acum, această investiţie nici măcar nu apare pe vreo listă oficială pentru recuperare.

Dolinska. Un oraş ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700 de kilometri de România. Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele nu înseamnă nimic. Oraşul este construit de români. Noi le-am făcut spitalul, noi şcoala, primăria, blocurile şi drumurile. Lângă oraş se întinde combinatul, un colos pe 1.300 de hectare. Povestea eşecului de la Krivoi Rog începe în 1986, când cinci ţări socialiste au început lucrările la acest obiectiv imens. În '97, ucrainienii au oprit lucrările şi acolo totul s-a transformat într-o ţintă pentru hoţi. Statul român încă mai plăteşte două milioane de dolari pe an pentru paza şi conservarea mamutului industrial.

O afacere comunistă din 1997

Şi în ţara lui Fidel Castro România a investit enorm. De la armament - la tractoare sau camioane. Pe vremuri, primeam tutun sau zahăr cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depăşeşte un miliar de dolari.

Unul dintre cele mai importante obiective făcute de români acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas. Partea română a livrat utilaje pentru acest combinat. Iar plata pentru produsele livrate acolo trebuia să se facă în produse de nichel şi cobalt, începând cu anul 1997. Cubanezii au îngheţat relaţiile cu noi şi, deşi recunosc datoria istorică, încearcă s-o uite.

Exportatorii lui Ceauşescu - primii superpatroni

Neglijată de autorităţile noastre din incompetenţă sau interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mană cerească pentru mai multe companii private. Fostele firme de comerţ exterior, multe dintre ele - anexe ale securităţii, au intrat în acest joc sau, mai bine zis, n-au ieşit. Aşa se face că, după revoluţie, aceste firmele ale statului s-au privatizat şi au recuperat datoriile României diect în conturile lor, iar statul nu a mai primit mare lucru.

În regimul Ceauşescu, toate contractele treceau prin intreprinderile de comerţ exterior. După 22 decembrie '89, când deja aveau contractele pentru 1990, au luat legătura cu partenerii: "Mon cher, la noi aici e libertate deplină, aşa că eu mă ocup să se achite, întreprinderile să facă produse şi dumneata îmi dai mie banii" - face reconstituirea un responsabil din Finanţe. "În această situaţie, cel mai bine e sa creezi haos. Ca să poţi să lucrezi. Astfel ca, in mod miraculos, a... dispărut arhiva ministerului comerţului exterior."

Cazul Siriei este relevant. România a făcut acolo rafinării, fabrici de ciment, combinate chimice, irigaţii pe mii de hectare. Investiţiile s-au derulat prin Industrial Export - o companie a statului. În 1990, datoria Siriei se ridica la 100 de milioane de dolari. După revoluţie, Industrial Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane de dolari. Statul român plătise totul: utilajul făcut de Grivita Rosie, transportul, oamenii care au lucrat acolo, etc...

Cum am “scăpat” de comoara de la Murzuk

Libia. Relaţia deosebită a lui Ceauşescu cu colonelul Gaddafi a fost fructificată în nenumărate contracte comerciale. Noi am făcut în Libia drumuri, zeci de şcoli, sute de blocuri, am exportat arme. Libienii au fost mărinimoşi: au permis românilor să concesioneze un câmp petrolifer, Murzuk, pe 20 de ani, cu posibilitate de prelungire. Până în 1993, statul român a investit acolo peste 50 de milioane de dolari. Guvernul Văcăroiu vinde apoi concesiunea unor spanioli. Tranzacţia se derulează prin Rompetrol, companie a statului. O parta din plată se face la încheierea tranzacţiei, restul de bani - 85 de milioane de dolari - urmând să fie plătit în timp. Rompetrol se privatizează, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci în conturile companiei.

"Cea de-a doua tranşă nu a mai intrat în contul statului, motiv pentru care statul român este parte în procesul cu Rompetrol - de data asta societate privată - pentru recuperarea sumei de 88 de milioane de dolari plus 200 de milioane de lei, care de fapt reprezintă stoc şi dobânzi", Bogdan Dragoi, secretarul de stat de la Finanţe.

Reprezentanţii companiei petroliere sunt cât se poate de fermi: nu au de gând să dea statului nici un ban: "În principiu, societatea se privatizează cu drepturile şi obligaţiile pe care le avea înainte de privatizare. Singura diferenţă poate fi atunci când statul român, cel care vinde, îşi rezervă un anume drept sau obligaţie, ceea ce nu s-a întâmplat". Aşa că, incompetenţa sau interesul celor de la Finante adaugă noi sume pe lista banilor pierduţi de România. Mai trebuie precizat doar că, din zăcămintele din Marzuk, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard şi jumatate de dolari.

Răspunsul năucitor al lui Ghaddafi, în anii '90: "Nu discut decât cu Ceauşescu"

În plus, din Libia au mai rămas de recuperat şi alte câteva zeci de milioane de dolari pentru drumurile făcute de romani. Dupa '90, răspunsul lui Gaddafi a fost năucitor: voia să discute doar cu Ceauşescu. Povesteşte Ştefan Andrei: "Când s-au dus acolo să discute problema cu libienii, ştii care a fost răspunsul lor? Preşedintele Ghaddafi a zis că are nişte înţelegerie special cu Ceauşescu - vine Ceauşescu aici sau vine el la Bucureşti, la întâlnirea cu Ceauşescu. Ce să mai discute..."

Cele 470 milioane de dolari cu care ne-am spălat rufele

Egiptul ne datora, în '89, 470 de milioane de dolari. Acum, datoria a dispărut....

"Cel puţin în perioada în care eram ministru de Externe, a fost o astfel de înţelegere cu Egiptul care şi-a reglementat datoria faţă de România prin exporturi", spune Teodor Melescanu. Înainte de 1989, România construise în Egipt fabrici de ciment şi de produse chimice, a construit linii electrice de înaltă tensiune, conducte de alimentare cu apă pe zeci de kilometri. În schimbul acestor investiţii costisitoare, am primit în anii '90… detergenţi de tip Jax şi Smash, sau... insecticide.

Fostul deputat PSD Iosif Armaş este unul dintre numeroşii afacerişti care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de încasat. Numele lui Armaş este asociat printre altele cu distrugerea staţiunii Băile Herculane, pe care a cumparat-o în condiţii dubioase în 2001. Cu doi ani înainte, în timpul guvernului Isărescu, s-a prezentat la Ministerul de Finanţe şi şi-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam. "Eu am lucrat cu un coleg străin care făcea aşa ceva şi atunci am zis hai să încerc şi eu. Şi normal că am depus o cerere la Ministerul de Finanţe, am primit creanţa din Vietnam care a fost dolar pe dolar", ne-a declarat omul de afaceri Iosif Armas. Rezultatul: din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez în valoare de 18 milioane de dolari pe care l-a vândut Armaş.

Recuperarea creanţelor româneşti cu o firmă care nu există

Investiţiile lui Nicolae Ceauşescu se regăsesc şi pe malurile Tamisei. Şi asta pentru că în Londra sunt multe firme care au încercat să cumpere creanţe pe care le avea România. Unele chiar au reuşit. Este foarte interesant cum datoria Angolei fata de noi, estimată la aproape 20 de milioane de dolari, s-a plimbat la mai multe companii, în mai multe ţări. În 1998, în timpul guvernului Radu Vasile, se cesionează datoria Angolei către Cobbham International Investements. În anul 2000, aceeaşi datorie este dată firmei Argirom, condusă de Iosif Armaş, care se obliga să plătească 15 la sută din valoarea iniţială, adică în jur de 2,7 milioane dolari. În 2003, guvernul lui Adrian Năstase cesionează datoria firmei Maxima Grup. Undeva, firul se rupe...

Am căutat la Londra o firmă care se cheamă Maxima Grup PLC. În registrul companiilor din Marea Britanie, nu există nicio firmă cu datele acestea. Datele apar însă în hotărârea guvernului român. Maxima Grup nici nu-şi putea găsi un sediu mai bun decât aproape de noul Scotland Yard. E oarecum normal, deoarece în firmă se pare că sunt băgaţi şi nişte foşti poliţişti. Administratorii clădirii nu au auzit în viaţa lor de această firmă: "N-a fost niciodata firma asta aici", ne-au declarat telefonic. Atunci, se pune întrebarea cui a vândut România datoria pe care o avea în Angola : unei firme fantomă, unei firme care a dat o adresă greşită? Sau cineva din guvernul României a trecut pe hotărârea de guvern o adresă greşită… Sunt întrebări la care, normal, răspunsul trebuie să fie tot în România.

Gheorghe Piperea, avocat specializat în drept comercial, explică: "Există pe plan internaţional două sau trei locuri unde chiar există burse ale acestor creanţe. Unde se circularizează, se vând aceste creanţe. Nu s-a făcut acest lucru pentru că probabil sunt foarte multe lucruri de ocultat în privinţa acestor creanţe". Problema e că pe bursă nu se mai pot da şi lua comisioane.

Guvernanţii Romaniei au vândut creanţe într-o totală lipsă de transparenţă. Pe ascuns, fără licitatii. Banii munciti de români înainte de 1989 s-au scurs în buzunarele speculanţilor.

Datoria Zambiei către România şi scandalul londonez

În lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe cumpararea datoriilor de la ţări aflate în imposibilitatea de a se apăra. Aceste companii - un fel de fonduri de investiţii în datorii - au fost numite Fondurile Vulturului. Tim Jones lucrează pentru o organizaţie non-guvernamentală britanică înfiinţată pentru a lupta împotriva acestor fonduri. Un scandal imens, care a avut în centru România şi Zambia , a fost declanşat acum câţiva ani la Londra. Pe malurile Dâmboviţei nu s-a auzit însă nimic.

Când datoriile Zambiei au început să fie şterse de anumite guverne, câteva companii private au cumpărat datoriile pentru bani foarte puţini. Una dintre ele a fost Donegal International, care a cumpărat datoria către România. Zambia datora României aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu Vasile a vândut, pe ascuns, către "Donegal", o companie cu sediul în Insulele Virgine, datoria Zambiei la un preţ cu puţin peste 3 milioane de dolari. Adică 10 la sută din valoarea datoriei.

Donegal International a dat în judecată Zambia şi a cerut să îi fie plătite 55 de milioane de dolari în contul datoriilor pe care le răscumpărase de la România. "Ei au cumpărat de la România pentru 4 milioane de dolari şi apoi au dat în judecată în Tribunalul britanic, guvernul din Zambia . Până la urmă au reuşit să câştige 15 milioane de dolari", spune Tim Jones. Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru România? Un minus de 27 de milioane.

Cazul a fost extrem de controversat. Însuşi primierul britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine împotriva practicilor prin care speculanţii de creanţe se îmbogăţesc: "Condamnăm perversitatea cu care Fondurile vulturului ("Vulture funds") cumpără datorii la preţuri reduse şi fac profit dând în judecată ţara debitoare pentru a obţine un câştig ieşit din comun şi imoral. Este revoltător!"

La presiunea mass-media şi a organizaţiilor non-guvernamentale, legislaţia a fost schimbată . De anul trecut, nicio companie britanică nu mai poate cumpăra datorii în contul ţărilor africane sau al celor din lumea a treia.

Măsura luată de britanici a avut ecou şi în România. Ministerul de Finanţe refuză acum să mai negocieze cedarea creanţelor. Nu mai cedează creanţe, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor. Miliarde de dolari. Multe din ţările care au datorii către noi au posibilitatea să plătească. Dar nu o fac pentru că la noi nici măcar nu se ştie bine cine ar trebui să se ocupe de acestă problemă. Aşa că nu ne recuperăm banii, dar ne împrumutăm. România datorează altor tari mai bine de 90 de miliarde de euro, adica peste 100 de miliarde de dolari....

                                                                                                     Florin Grigoriu

Preluare https://www.stirilemm.ro/dezvaluiri/46831-cum-si-a-pierdut-romania-banii-si-cum-s-au-facut-averile-de-dupa-revolutie.html

Baia Mare vulnerabilă din nou!!!

După moartea fetiţei Estera  în zona rău famată „Cuprom” iată că Baia Mare, municipiu-reşedinţa judeţului Maramureş iese iarăşi în evidenţă prin jaful de la Banca Transilvania unde s-au furat aproximativ 100 000 lei! Iese Baia Mare şi implicit Maramureşul turistic, pe posturile TV, negativ! Interesant este faptul că în apropierea restaurantului "Budapesta" (fostul RFN") şi a unei biserici este şi o staţie de taxi iar aceştia (şoferii)  nu au observat nimic, n-au schiţat un mic gest şi nu au intervenit în apărarea funcţionarelor băncii, femei speriate de moarte şi apărate de o firmă particulară. Ba au mai fost şi certate că nu au acţionat butonul de panică când aveau la gât un cuţit şi un fel de sabie numită "macetă", adică un fel de sabie cu lama de până la 40-50 cm, folosit la tăiatul trestiei de zahăr şi recoltatul bananelor, mai ales în America tropicală!

Reprezentanţii Băncii Transilvania, căci despre această bancă este vorba,  au transmis după jaful de la Agenţia Săsar din Baia Mare, că „echipa a acţionat conform procedurilor dezvoltate pentru astfel de situaţii, iar suma de bani este asigurată”, transmite corespondentul MEDIAFAX.

COMUNICATUL OFICIAL AL BĂNCII TRANSILVANIA:

„La Agenţia BT Săsar din Baia Mare a avut loc astăzi un jaf în urmă căruia, din fericire, nu sunt victime. A fost sustrasă o sumă de bani, însă aceasta este asigurată. Echipa băncii a acţionat conform procedurilor dezvoltate pentru astfel de situaţii, iar agenţia este dotată cu sistem de securitate şi supraveghere video standard, avizat de Ministerul de Interne. Banca Transilvania acordă întregul suport autorităţilor care se ocupă de procedurile specifice de investigare”.

                                                                                                   C.S.

P.S. În actualizarea unui ziar electronic central aflăm că "Două persoane sunt căutate de Poliţie după ce azi au jefuit o bancă din Baia Mare, fiind constituită o echipă complexă pentru identificarea şi prinderea autorilor care au ameninţat cu arma casieriţa şi au plecat cu 100.000 de lei." Eu sper să nu se mai implice şi alţii în „depistarea” făptaşilor că iar este de rău...

P.P.S.S. Aşa cum presupuneam, după jaf, imediat zona a fost împânzită de către "organe"! Ce tari suntem după... Din păcate doar după! Cum ne "debarasăm sau îi trimitem în pensii pe adevăraţi profesionişti! Dar asta e o altă discuţie şi am de gând să vorbesc despre aceşti oameni minunaţi!

Citiţi şi http://www.ziare.com/baia-mare/stiri-actualitate/actualizare-3-alerta-in-baia-mare-jaf-la-o-banca-transilvania-din-zona-rfn-doi-hoti-inarmati-si-periculosi-au-furat-100-000-de-lei-7290303 Foto: Vasile Dale

1989-2014 - un sfert de veac de corupţie şi jaf. Clasa politică este terminatorul României moderne

Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul este bolnav, iar economia - câtă a mai rămas - este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are o "reţetă secretă", originală, dar pierzătoare, la fel ca demo­cra­ţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, "tigrul economic" al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat po­li­ti­cienii români. Niciodată în istorie clasa politică ro­mânească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iu­bitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, ne­im­plicat politic,  director la Institutul de Eco­nomie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.

  *  *

- Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

- În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă pro­ve­nea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostal­gici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu eco­no­miile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar do­uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

- În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un "morman de fiare vechi". Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?

- A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referin­du-se la industrie, că e "de dat la fier vechi", fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui in­terese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi - doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi pro­duce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni cons­tructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de trac­toa­re în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de va­goa­­ne de pasageri pe an (în 1984); azi - nici unul. Cât des­pre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bu­căţi pe an; azi - abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ulti­mii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje di­ferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, po­tri­vit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost ex­por­tate 50 de milioane de tone de "fier vechi", "de­şe­uri" de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în va­loare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse bru­te (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în Ro­mâ­nia ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de mun­că!

- Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în dome­niul petrolului?

- Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: Ro­mâ­nia producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi - numai.. 6 milioane! Suspect. Cineva nu rapor­tea­ză corect. Nu am nici o încredere în această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, de­du­ceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi - nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noas­tră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară distri­bu­ţia?...

- După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?

- Au venit "sfaturi" de la competitorii noştri euro­peni: " ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi ma­mu­ţii industriali; produceţi componente, nu pro­duse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare". Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit "lichidată" - ca un "bonus" pentru admiterea în UE!

- Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

- Prima a fost restituirea "părţilor sociale" - o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fa­bricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţio­nali­zare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

A doua mare eroare a fost "privatizarea de masă", fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certifi­ca­te de acţio­nar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se priva­ti­zează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi socie­tăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi gu­vernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii. Practic eco­nomia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pen­tru integrarea României în UE.

- Vă rog să continuaţi descrierea peisajului eco­no­mic românesc de azi, la 25 de ani de la răs­tur­narea "dictaturii de dezvoltare".

- A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de în­diguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (ca­na­lul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!

- Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?

- Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agri­cul­tura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează regle­men­tări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii - de fapt, microîn­tre­prin­derile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregis­trate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este stra­tegia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică - veritabil detaşament al legiunii străine, ter­minatorul României moderne - nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

- A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Vic­toria, de un proiect minimal, coerent, de dezvol­tare?

- Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de compe­ti­ti­vitate. "Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!" - acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguver­nare.

- Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

- Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.

 

 

Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU

fost secretar de stat, director la Institutul de Economie al Academiei Române

De ce oare în România nu se aplică soluţia albaneză de stopare a jafului silvic?!

Raportul de audit dat publicităţii recent de către Curtea de Conturi a României privind „Situaţia patrimonială a fondului forestier din României, în perioada 1990-2012″ scoate în evidenţă dimensiunile incredibile ale jafului forestier din ţara noastră.

„În perioada 1990-2011 s-au tăiat nelegal şi s-au valorificat peste 80 milioane metri cubi de lemn. Un calcul în care s-a luat preţul cel mai mic, de 70 euro/metru cub lemn de foc, ne arată că valoarea acestor tăieri depăşeşte cifra de 5 miliarde euro. Această cifră este departe de a fi cea reală, întrucât cea mai mare parte a arborilor tăiaţi din pădurile României au luat calea străinătăţii (către ţări din Europa, Nordul Africii, Adia, s.a.) la preţuri cu mult mai mari decât preţul minim stabilit pentru lemnul de foc”, este concluzia Curţii de Conturi a României. Incredibil, dar adevărat!

Mai mult, potrivit unui studiu realizat de Greenpeace reiese că în România se taie peste 3 ha de pădure în fiecare oră, iar din datele/prezentate de RNP-Romsilva rezultă că zilnic se exploatează, în medie 41 ha, din care o mare parte o reprezintă tăierile nelegale adică furturile. Totodată, conform informaţiilor furnizate de către Ministerul Mediului şi Romsilva, volumul total al tăierilor ilegale din fondul forestier proprietate de stat şi privată în perioada 2005-2011 a fost de 633.500 m.c. Astfel, având în vedere volumul mediu de 217 m.c lemn/ha, rezultă că în perioada analizată s-a tăiat/defrişat ilegal pădurea pe o suprafaţă de 291.932 hectare.

Dacă ar fi să aplicăm modelul celor de la meteorologie privind declanșarea codurilor în caz de inundaţii sau calamităţi, fără nici o exagerare, la cât s-a furat şi se fură din pădurea românească ar fi trebuit de mult să se fie cod roşu în codrii României. Chiar dacă s-au făcut câţiva paşi destul de serioşi pentru stoparea jafului silvic, sunt o mulţime de cozi de topor în Parlamentul României care de ani de zile fac jocurile băieţilor deştepţi din silvicultură şi, ca atare, ei depun permanent eforturi disperate de menţinere a acestui jaf. Practic, nu se doreşte stoparea jafului silvic pentru că în joc sunt interese enorme şi sume uriaşe de bani.

În schimb, Albania ne-a dat o lecţie dură de ce înseamnă guvernare responsabilă şi, recent, a luat o măsură radicală de stoparea a jafului silvic. Parlamentul albanez a votat o lege prin care sunt interzise defrişările de păduri în scopuri industriale în următorii zece ani. “Albania se confruntă cu o catastrofă ecologică şi suntem obligaţi să luăm măsuri drastice împotriva exploatării forestiere în scopuri comerciale şi a comerţului asociat”, declara ministrul albanez al Mediului, Lefter Koka, înainte ca legea să fie adoptată. Mai mult, noua lege interzice exporturile de lemn şi de orice produse derivate. Totuşi, lemnul va putea fi folosit pentru încălzirea locuinţelor, dar va fi nevoie de o autorizaţie pentru tăierea copacilor în acest scop.

Insă, încălcarea prevederilor acestei legii se pedepseşte, atenție, cu până la zece ani de închisoare. Potrivit Ministerului Mediului, pădurile mai acoperă astăzi doar 25% din teritoriul Albaniei, faţă de 50%, în 1990. Numai între 2007 şi 2013, peste 17% din pădurile ţării au fost afectate de defrişări sau de incendii criminale. Practic, autoritatiile din Albania au conştientizat efectele catastrofale ale defrişărilor ilegale şi, ca atare, au declanşat codul roşu în pădurile ţării. De ce oare în România nu se aplică soluţia albaneză de stopare a jafului silvic? Simplu. Pentru furtul de lemne a devenit aproape sport naţional în anumite zone ale României, adică ceva normal şi banal, iar pedeapsa pentru furt este invers proporţională cu valoarea furăciunii.

                                                                                             Autor: Ion Teleanu

Sursa: Ziua News

Jaful de la Loteria Română. Un miliard de euro au ajuns în conturile „băieților deștepți”!!!

Cum au ajuns sute de milioane de euro în conturile unor politicieni români, dar şi cum o firmă grecească a tras lozul câştigător al afacerii Loto, aflaţi astăzi, într-un nou episod al Campaniei „România furată”. O anchetă cu documente exclusive.

Sedii cumpărate la suprapreț, cadouri facute unor politicieni sau firme din paradisuri fiscale, implicarea în afaceri care nu au legătură cu jocurile de noroc și achiziții care au îmbogățit oameni de afaceri străini - așa s-ar sintetiza afacerea Loteria.

„Inclusiv caietele de sarcini veneau de la societățile care urmau să câștige licitațiile. Erau niște licitații fictive”, spune Liliana Mincă, fost director general al Loteriei Române.

Digi 24 vă va prezenta documente în exclusivitate prin care vom demonstra că managementul defectuos din ultimii 20 de ani este perpetuat de actuala conducere a Loteriei.

„E foarte grav că s-a întâmplat acest lucru, pentru că este în defavoarea statului român”, afirmă Gheorghe Ialomițianu, fost ministru de Finanțe.Preluare digi24.ro

                                                                                             C.L. Lucăcean

Sus, române! Sfarmă jugul ce te-apasă!

Până când mai rabdă poporul?!

„Sus, române, strigă timpul, Cine n-are bărbăţie/ Părăseşte-ţi amorţeala Cerceteze mai nainte/ Şi-ţi recapătă mărirea. Strămoşeştile morminte/ Sus, române, strigă timpul! Căci acele – reînvie.// Auzi ora mântuirei! Ah, ce foc simţ eu în mine/ Cum îţi bate şi răsună: O viaţă nouă-mi vine/ Libertate, soarte bună? Şi-mi arde sânge în vine/ Auzi glasul omenirei? Şi-mi văd gloria prea bine!// Toată lumea apăsată Ce-i mai dulce ca murire/ Azi dă mâna cu virtutea Pentru neam şi libertate,/ Şi-şi fărâmă servitutea, Pentru limbă şi dreptate,/ Servitutea blăstămată! Pentru sfânta lor mărire?// Sus, române, strigă timpul, Arma! Arma!-mi strigă mintea/ Arma-n mână, pofta-n limbă, Moarte celor ce m-apasă!/ Soartea rea-n ferice schimbă Moarte celor ce nu-mi lasă/ Sus la armă, că e timpul! În mărire toată gintea!// Sus, române, strigă timpul, Blăstămat acela sânge/ Sfarmă jugul de te-apasă! Ce român se zice-a fire/ De la oase or să-ţi cază Dar nu are-aşa simţire!/ Sau de loc, ascultă timpul! Blăstămat e şi să stânge!“ (Versuri compuse – probabil – de Al . Papiu Ilarian, ce se cântau, în anul 1848, pe melodia unui celebru cîntec al lui Horea)

Îşi bat joc de normalitate

Generaţia tânără trebuie să ştie că Ceauşescu a lăsat ţara fără datorii şi cu creanţe de recuperat. Escrocii şi incompetenţii care au pus ghearele pe conducerea României, vreme de 24 de ani au păpat tot, au vândut şi pămîntul de sub tălpi. Au furat cât au putut, iar acum sunt miliardari în euro. Ţara are aur şi metale rare, petrol şi gaze, pământ roditor şi păduri minunate, dar, cu sprijinul guvernanţilor, o mare parte din ele le-au luat în posesie străinii, firme off-shore, „căsuţe poştale“ şi altfel de forme de camuflaj. Cine se află în spatele lor – ştie şi preşedintele, ştie şi primul-ministru. Pleiada postdecembristă de „preşedinţi“ şi „premieri“ contrafăcuţi, controlaţi de potentaţii Planetei, au dus ţara în prăpastie. Actualul şef al Statului Român, actualul premier (ca şi predecesorii), îşi bat joc de normalitate. În funcţii importante sunt numite doar marionelele uşor de controlat. Criminalilor declaraţi, ucigaşi de români şi de evrei în al II-lea război mondial, li se ridică statui în oraşele ţării, iar Guvernul Ponta tace. Oricine deconspiră partea incomodă a adevărului este demis, încondeiat, împroşcat cu noroi, i se fac tot felul de înscenări etc. Din 1992, Guvernatorul B.N.R. nu mai cumpără aur de la minele româneşti. Cînd era prim-ministru, a dat ordin ca minele de metale preţioase să fie închise, iar accesul să fie barat cu blocuri din beton; în schimb, străinilor li se permite să prospecteze şi să exploateze zăcăminte. Guvernatorul – menit, se pare, să ocupe această funcţie, pe viaţă -, care a scos rezervele de aur ale B.N.R. din ţară, a primit, recent, noi ordine bilderbergiste pentru „curăţenia“ de toamnă-primăvară.

Nu străinii sunt de vină!

Nu străinii sunt de vină pentru dezastrul ţării, ci nemernicii care ne conduc de 24 de ani. Nu ţăranca de la piaţă e vinovată cînd cere 10 lei pentru o ceapă, deşi ceapa valorează 2 lei. „Eu“ îi dau 10 lei din banii publici, îi propun ca ea să păstreze 6 lei, mie să-mi dea 4, pe care-i bag în buzunarul meu privat. Cam aşa procedează neisprăviţii din Guvern, din Parlament şi din alte instituţii care acţionează precum nişte vampiri. De aceea suntem la un pas de dezastrul major. Am cotizat 45 de ani la bugetul statului, ca la bătrîneţe să beneficiez de pensie. Acum, mi se spune că nu mai sunt bani pentru astfel de cheltuieli. Însuşi regele Willem-Alexander al Olandei, citind în faţa Parlamentului de la Haga prezentarea făcută de guvern pentru noul buget, a declarat: „Modelul social european postbelic a murit. (…) Din cauza evoluţiilor sociale, precum globalizarea şi îmbătrânirea populaţiei, piaţa muncii şi serviciile publice nu mai sunt potrivite pentru necesităţile timpurilor noastre. Statul clasic, al bunăstării din a doua jumătate a Secolului al XX-lea evoluează încet, dar sigur, către «o societate participativă», în care se aşteaptă ca toţi cetăţenii să aibă grijă de ei înşişi, sau să creeze soluţii, la nivelul societăţii civile, pentru probleme precum pensiile“. Ce-i pasă lui? Are averi cu grămada, suficiente pentru huzurul lui şi al urmaşilor. La noi, sunt parale doar pentru destrăbălarea „aleşilor neamului“, pentru vile şi bairamuri. Pentru pensii şi salarii nu sunt fonduri. Parlamentarii vor să aibă propria farmacie, de unde să cumpere medicamente cu preţ redus (săracii!), vor concursuri „Miss-Parlament“, dar şi un „Centru de relaxare“, cu masaj, vor multe… dar nu pe banii lor, ci ai contribuabililor.

Salarii mici, birocraţie, cât cuprinde

Ca şi alte sectoare de activitate din România, sistemul medico-sanitar postdecembrist a intrat în colaps, pînă la dezastru nemaifiind mult. România se află într-un deficit grav de medici. Una dintre importantele cauze este aceea că între perioada interbelică şi cea contemporană s-a interpus o prăpastie: în prima jumătate a Secolului al XX-lea, tinerii noştri mergeau în străinătate, studiau la universităţi de elită, iar, după absolvire, cei mai mulţi reveneau în ţară, unde practicau ceea ce învăţaseră. Nu puţini dintre acei tineri studioşi s-au afirmat în timpul carierei lor, pe plan mondial: Nicolae Paulescu, Victor Babeş, Carol Davila, Mina Minovici, Gheorghe Marinescu… (ordinea este aleatorie), pentru a-i numi doar pe câţiva dintre medicii români deveniţi celebri pentru realizările lor. Astăzi, din păcate, fenomenul este invers: Statul Român investeşte miliarde de euro în pregătirea tinerilor, care, după terminarea studiilor, se află în situaţia de a nu putea practica tot ceea ce au învăţat, în ţara lor. Statutul lor social nu este pe măsura efortului intelectual depus vreme de 6 ani, nu le oferă şansa de a se afirma şi a trăi pe măsura prestaţiei. Ce li se oferă?! Salarii mici şi birocraţie cât cuprinde. Atunci pleacă. Este o luptă pentru supravieţuire, ei nu pot fi acuzaţi pentru gestul lor. În anii „democraţiei“ originale româneşti unul dintre produsele concurenţiale de export – poate unicul – este materia cenuşie. Să fie una dintre metodele moderne şi sofisticate ale eugeniei? Ale genocidului asupra Poporului Român? Să fie procedura de exterminare, camuflată, a Neamului Românesc? Este posibil, dar de ce s-a început cu românii? Răspunsul ni l-ar putea oferi vinovaţii: incompetenţii şi rău intenţionaţii reprezentanţi a administraţiilor postdecembriste, şi „Licuricii“ globalişti. Pentru toţi aceştia, nu Zidul de la Tîrgovişte, ci Marele Zid Chinezesc ar fi potrivit.

Prioritate pentru interesele româneşti!

În urmă cu vreo 7-8 ani, F.M.I. era pe dric. Angajaţii instituţiei îşi făceau bagajele. Atunci au apărut „fraierii“, iar asasinii economici din F.M.I. au profitat de ocazie. Disperaţi că-şi vor pierde „obiectul muncii“, s-au năpustit asupra prăzii. Au dus la faliment toate ţările pe unde au fost. Exemple (printre altele): Argentina, Ecuador, Ucraina, România! Pentru că nu a făcut „jocurile“, Gaddafi a plătit cu viaţa. Ungurii au trântit uşa în nasul celor de la F.M.I. Au achitat datoria şi le-au închis biroul din Budapesta. Bravo lor! Noi nu avem cale de întoarcere. Cu asentimentul leprelor autohtone, ne-au „lucrat“ bine. Împrumuturile româneşti de la F.M.I. s-au rotit puţin, banii au fost arătaţi „prostimii“, apoi, subtil, au ajuns tot în buzunarul F.M.I., prin băncile străine din ţară. Din împrumut, 80% au primit băncile, restul de 20% s-a volatilizat. Ăsta-i F.M.I.-ul! Am rămas datori pentru multe generaţii. Singura salvare este ca românii să procedeze precum islandezii, care au arestat bancherii şi întreaga cabală: să-i pună la păstrare în „hotelul statului“ – „cu executare“, nu cu suspendare, pe toţi hoţii şi trădătorii de ţară dovediţi, care umblă liberi şi îşi fac mendrele în dauna poporului. Să acorde prioritate intereselor româneşti.

În 1958, Gheorghe Gheorghiu Dej i-a scos pe ruşi din ţară. În 2004, Traian Băsescu i-a adus pe americani în ţară şi a transformat România în teritoriu sub ocupaţie străină. Cu ce ne-am ales, sau, citându-l pe marele şi mereu actualul Constantin Tănase: …„ Bine, bine, s-a făcut, dar cu asta ce-am făcut?!“. Cine-i de vină? Preşedintele este uşă de biserică?! Premierul e „Lacrima Christi?!“ Parlamentul, Guvernul…?! Câtă răbdare mai poate avea acest popor?!

                                                                           ION MĂLDĂRESCU

Salut Trecut - 8 august 1963 – Are loc cel mai mare jaf din lume, cunoscut ca si The Great Train Robbery

The Great Train Robbery, este denumirea data jefuirii, cu o prada de, pe atunci, 2,3 milioane de lire sterline, in data de 8 august 1963, a unui tren pe Podul Feroviar Bridego, din Ledburn, langa Mentmore, Buckinghamshire, Anglia. Trenul postal de Corespondenta a Casei Regale, calatorind din Glasgow spre Londra, a fost oprit de semnale luminoase. Atunci, o banda formata din 15 indivizi, condusi de un anume Bruce Reynolds, a patruns in tren si a furat 2,3 milioane de lire sterline in bancnote folosite de una, cinci si zece lire sterline - echivalentul a aproximativ 80 de milioane de dolari in 2009. Desi nicio arma de foc nu a fost folosita in timpul jafului, mecanicul trenului, Jack Mills, a fost lovit in cap cu o bara de fier, fara a suferi mai mult de cateva vanatai. Treisprezece dintre membrii gruparii au fost prinsi, dupa ce politistii i-au identificat in urma recoltarii de amprente lasate in urma, la ascunzatoarea lor de la ferma Leatherslade, langa Oakley, Bukinghamshire. Hotii au fost judecati, condamnati si inchisi. Unul dintre detinuti a evadat dupa 15 luni de detentie stabilindu-se in Melbourne, Australia, si mutandu-se mai tarziu in Rio de Janeiro, Brazilia. Alt condamnat a evadat si el si a fugit undeva langa Montreal, Canada, pe Muntele Riguad. A trait aici linistit, un timp, inainte sa comita o greseala si sa fie reperat de Scotland Yard.

                                                                            Ionuţ Iuliu DRAGOŞ

Jaful de la ICR: Imaginea lui Cărtărescu a costat statul 4.086.887.500 lei

Documentele oficiale intrate în posesia noastră scot la iveală faptul că numai pentru traduceri, deplasări şi drepturi de autor, Mircea Cărtărescu a primit de la Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriaşa sumă de 4.086.887.500 lei, bani proveniţi de la bugetul statului.Cu aceşti bani s-a construit artificial imaginea unui scriitor pe care, chipurile, toate editurile de pe planetă s-ar fi îngrămădit să-l traducă, cînd (sic!), de fapt, toate traducerile din străinătate erau rodul unor aranjamente de culise, prin care se sifonau banii publici! Cărtărescu a avut în aceşti ani un statut privilegiat între scriitorii români. În timp ce majoritatea oamenilor de litere îşi publică operele în regie proprie, încercînd, cu eforturi de neînchipuit, ca volumele să ajungă în librării, el, Cărtărescul, primea bani de la stat şi pentru a-şi scrie cărţile (rezidenţele nu sînt incluse în statistica de mai jos), şi să le publice, şi să fie traduse în toate limbile pămîntului, şi să aibă cronici prin diverse publicaţii, şi să le lanseze prin toate capitalele lumii, dar şi pentru ca autorul să se relaxeze după un astfel de efort, fiind însoţit deseori şi de familie! Aşa s-a creat acest mit al scriitorului Mircea Cărtărescu, veşnic candidat la Premiul Nobel, statut pentru care autorul „Levantului” trebuia să plătească. Şi a „plătit”, devenind editorialist săptămînal al lui Traian Băsescu, patronul oficial al ICR, pe care l-a pupat prin toate părţile, l-a hiperbolizat pînă la greaţă („e un preşedinte pentru alte coordonate istorice”), de care, însă, se despărţea ori de cîte ori sondajele arătau că acesta va pierde puterea! Cum reveneau lucrurile la normal, Cărtărescu iar se punea pe pupat. Şi tot aşa, în toţi aceşti opt ani din urmă. Vă prezentăm mai jos cifrele oficiale obţinute din evidenţa ICR din ultimii ani, referitoare la Mircea Cărtărescu, care arată dimensiunea unui jaf nemaiîntîlnit în cultura românească, prin care armata de troglodiţi din jurul ICR reuşise să pună pe picioare o adevărată reţea, folosită deseori chiar în jocurile politice.

Două plăţi pentru o singură carte?

Primul tabel arată sumele cheltuite de ICR pentru traducerile unor cărţi ale lui Cărtărescu, mai exact „Orbitor”, „De ce iubim femeile?” şi „Travesti”. Precizăm că Mircea Cărtărescu, pentru întreaga sa operă, a încheiat un contract de exclusivitate cu Editura Humanitas, astfel încît o parte din banii primiţi de la ICR intră automat şi în contul lui Gabriel Liiceanu pentru dreptul de copyright! Numai în 2009, ICR a plătit 1.235.170.100 lei pentru traducerea romanului „Orbitor” în limba franceză sub tilul „L’Aile tatouée”, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009, traducere în limba franceză de Laure Hinckel. Deşi aceasta este singura traducere din Cărtărescu apărută în 2009, observăm în tabelul alăturat că în acest an se plătiseră două facturi: una de 49.078,69 RON şi alta de 74.438,32! Explicaţiile acestei ciudăţenii trebuie să fie oferite de către cei care au gestionat pînă acum banii ICR-ului. La aceste sume se adaugă, după cum se vede în tabelul 3, suma de 5.205,88 RON, reprezentînd cheltuieli de deplasare, necesare, probabil, pentru lansarea cărţii în Franţa. Dar, iată lista completă a plăţilor făcute de către ICR pentru Mircea Cărtărescu:

TRADUCERI DIN MIRCEA CĂRTĂRESCU

Anul 2009

ORBITOR

49.078,69

 ORBITOR

74.438,32

TOTAL 2009

 123.517,01

 Anul 2010

ORBITOR

48.204,76

 DE CE IUBIM FEMEILE

19.516,34

TOTAL 2010

 67.721,10

 Anul 2011

ORBITOR

58.260,29

 TRAVESTI

15.149,78

 ORBITOR

17.366,00

TOTAL 2011

 90.776,07

 Anul 2012

ORBITOR

54.230,99

TOTAL 2012

 54.230,99

 TOTAL TRADUCERI

 336.245,17

DREPTURI DE AUTOR PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU

Anul 2010

2.276,00

Anul 2011

24.552,00

Anul 2012

14.917,94

 6.303,00

TOTAL DREPTURI DE AUTOR

48.048,94

DEPLASĂRI PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU

Anul 2009

5.205,88

Anul 2010

2.484,06

Anul 2011

14.324,48

Anul 2012

2.380,22

TOTAL DEPLASĂRI

24.394,64

TOTAL CHELTUIELI PENTRU MIRCEA CĂRTĂRESCU

408.688,75

Este incredibilă uşurinţa cu care Patapievici, în cîrdăşie cu Gabriel Liiceanu (titularul copyright-ului), au risipit cu Cărtărescu peste 4 miliarde de lei de la buget, adică echivalentul a 1000 de pensii amărîte, exact în perioada în care Guvernul Boc tăia chiar aceste pensii mici, impozitîndu-le pe motiv că nu mai sînt bani la buget!!!

Cărţi cu paşaport turistic!

Reamintim că aceste peste 4 miliarde de lei au fost cheltuite pentru Mircea Cărtărescu doar între 2009-2012, autorul fiind clientul banilor publici şi în anii anteriori, însă cifrele respective nu ne-au parvenit încă. Iată şi lista traducerilor apărute în perioada la care facem referire: - L’Aile tatouée, (Orbitor. Aripa dreaptă), Editura Denoël, Paris, 2009 (traducere în limba franceză de Laure Hinckel); Cegador (Orbitor. Aripa stângă), Editura Funambulista, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Manuel Lobo Serra);  El Ruletista (Ruletistul), Editura Impedimenta, Madrid, 2010 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe); Orbitor. Kroppen (Orbitor. Corpul), Editura Bokvennen, Oslo, 2010 (traducere în limba norvegiană de Steinar Lone);  De Wetenden (Orbitor. Aripa stângă), Editura De Bezige Bij, Amsterdam, 2010 (traducere în limba neerlandeză de Jan Willem Bos);  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka); Lulu (Travesti), Editura Impedimenta, Madrid, 2011 (traducere în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe; Blinding, (Orbitor), Editura Archipelago Books, New York, 2013 (traducere în limba engleză; Γιατί αγαπάμε τις γυναίκες (De ce iubim femeile), Editura Allotropo, Atena, 2011 (traducere în limba greacă de Panos Apalidis; Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay;   Jurnal. 1994-2003, 2012, Editura Albert Bonniers din Stockholm; De ce iubim femeile, 2012, la Plymouth, Marea Britanie; Aripa dreaptă (vol.III din Orbitor), 2012, Editura Bokvennen, Oslo, Norvegia;  Travesti, 2012, Editura Impedimenta, Madrid. Ca să avem tabloul complet al tratamentului preferenţial de care beneficiază Mircea Cărtărescu, iată ce acţiuni de promovare anunţă editura Humanitas numai pentru lansarea a două cărţi, „Corpul” în Austria şi „Jurnal” în Suedia:

„În perioada 24 oct.- 3 nov. în Austria, Elveţia şi Germania cu lecturi publice în Berlin, Leipzig, Frankfurt, Salzburg, Viena, München, Basel şi Zürich... Turneul de promovare din Suedia va cuprinde întâlniri cu publicul la Stockholm, Göteborg şi Malmö, evenimentul principal fiind o discuţie publică la Litteraturhuset din Stockholm”. Ne poate spune actuala conducere a ICR cît urma să coste huzurul lui Cărtărescu din această toamnă? Şi, mai ales, dacă fondurile destinate mai sînt valabile? De fapt, toate mofturile acestea legate de „promovare” nu sînt decît banale pretexte pentru o excursie prin Europa, nicidecum semnul vreunui interes din partea iubitorilor de literatură din diverse ţări! Dovada? Iat-o! Dacă lecturaţi lista de mai sus a cărţilor lui Cărtărescu, traduse între 2009-2012 (ca să înlăturăm orice speculaţie, precizăm că lista a fost copiată după Wikipedia şi completată cu datele de pe site-ul editurii Humanitas), veţi observa subliniate cu literă roşie două dintre ele:  Der Körper, (Orbitor. Corpul), Editura Zsolnay Verlag, Viena, 2011 (traducere în limba germană de Gerhardt Csejka;  Corpul (vol. II al trilogiei Orbitor), 2012, Editura vieneză Paul Zsolnay; Aşadar, aceeaşi carte, vol. 2 al romanului „Orbitor”, care are subtitlul „Corpul”, este tradusă în 2011 la editura Zsolnay din Viena, iar un an mai tîrziu este tradusă din nou la aceeaşi editură! Nu era suficientă suplimentarea tirajului dacă prima tranşă s-a epuizat aşa de rapid? Şi dacă în 2011 chiar s-au bătut austriecii şi nemţii pe cartea lui Cărtărescu, de ce trebuia să se mai organizeze în 2012 acţiunea de „promovare”? Ori, nu cumva tirajul din 2011 era aproape confidenţial şi, un an mai tîrziu, trebuiau să mai fie storşi nişte bani de la buget, mizîndu-se pe faptul că nimeni nu va îndrăzni să controleze vreodată ICR-ul, adică instituţia aflată sub pălăria Preşedinţiei?

Iată de ce, noua conducere a ICR trebuie să ne comunice urgent că a stopat suma prevăzută pentru plimbările din această toamnă ale lui Mircea Cărtărescu!

Ce este, de fapt, „Orbitor”?

Nu e locul aici să analizăm opera lui Cărtărescu şi nici nu vom face acest lucru, rezervîndu-ne plăcerea pentru altă ocazie. Totuşi, cîteva chestiuni trebuie să fie reţinute. Conform propriilor declaraţii din interviuri, Mircea Cărtărescu a scris acest roman „sub influenţa lui Thomas Pynchon”, aşa cum „Levantul” (des citita carte de către Traian Băsescu şi Elena Udrea) fusese scris sub influenţa lui James Joyce. De altfel, chiar de la primul volum de versuri, Cărtărescu a fost acuzat de plagiat, scandal care, la vremea respectivă, a fost stins cu formula: „a împrumutat tehnica enciclopedizant-alexandriană de la T.S. Eliot”! Aşadar, putem să vorbim despre orice altceva la Cărtărescu, dar nu şi despre originalitate, trăsătură pe care suţinătorii săi se străduiesc s-o sublinieze în ciuda evidenţelor. Ce este original la Cărtărescu este stilul vulgar pe care croşetează eventualul discurs literar. L-a exersat chiar şi în poezie, cititorii noştri fiind deja familiarizaţi cu volumul „40238 TESCANI”, despre care am mai scris aici (vezi la http://www.cotidianul.ro/si-nevasta-lui-cartarescu-este-abonata-la-banii-icr-182519/), volum pe care criticul Alex. Ştefănescu îl numea „text în grup” pentru excesul de sexualitate din interiorul său. Acolo, împreună cu viitoarea lui soţie, poeta Ioana Nicolaie, pe atunci nevasta bunului său prieten Gelu Vlaşin, Cărtărescu scria „celebrele” versuri: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură”. Apetenţa pentru astfel de formule poetice s-a păstrat şi în „Orbitor”, unde personajele sale (cum singur scria într-un fel de drept la replică) spun pe şleau: „îmi bag pula în regina Angliei”! Sîntem curioşi cum a fost tradusă această expresie în engleză şi care este reacţia autorităţilor în faţa acestei adevărate crime de lèse-majesté. Despre începutul scrierii romanului „Orbitor” ne povesteşte chiar soţia lui Cărtărescu într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din 2009: „Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea deţinuse o bursă importantă a statului german şi l-am însoţit. Timp de aproape doi ani am stat departe de ţară, de prieteni, de familie, dar nedespărţită de Mircea nici o secundă. Nici pînă la pîine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar mi-a dat şi o senzaţie de inadecvare, în momentul în care ne-am reîntors în ţară şi a trebuit să îmi găsesc un loc de muncă. Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz berlinez”. Dacă poate cineva să ne explice ce a stat la baza (sic!) acestei burse germane, ar fi foarte bine, dar este ilogic ca un scriitoraş din România (şi asta era pe atunci Cărtărescu) să primească o bursă din partea statului german pentru... a scrie un roman! Iar în acea bursă, o adevărată rezidenţă de creaţie, să meargă împreună cu – în acea vreme – amanta sa! Şi huzurul familiei Cărtărescu n-a încetat odată cu acea bursă. Ne dă amănunte tot soţia lui, care, cu o naivitate teribilă, povesteşte mai departe: „Eu şi Mircea ne-am scris cărţile în străinătate. Am mers în diverse locuri unde el a primit burse sau rezidenţă. Ni se asigurau casă şi bani suficienţi cît să trăim decent şi să ne permitem să ducem şi copilul la grădiniţă. Am avut un noroc extraordinar. Şi acum, abia aştept să plecăm la Berlin. Îl vom lua şi pe Gabriel cu noi şi-l vom înscrie la şcoală acolo”.

Toate aceste ciudate finanţări pentru un scriitor român îl fac pe Mircea Cărtărescu nu numai un profitor al banilor de la bugetul statului român, ci şi un client al finanţărilor transnaţionale, în spatele cărora nu pot sta interese literare, ci de altă natură. Cum şi-a decontat el aceste privilegii poate că am afla doar dacă am citi cu atenţie articolele sale din presă, căci, nu întîmplător, ditamai scriitorul, veşnic abonat la Premiul Nobel, a scis săptămînal editoriale politice prin ziare!

Dar, ceea ce aşteptăm imediat de la cei responsabili este explicarea sumei uriaşe cu care a fost susţinut Cărtărescu cu bani din bugetul şi aşa sărac al României. Căci nu este el buricul pămîntului, pentru ca, dintre toţi scriitorii români, să beneficieze de huzur, în timp ce toţi ceilalţi se chinuiesc să-şi scoată cărţile prin sponzorizări mărunte care abia asigură un tiraj de cîteva sute de exemplare! Ca să nu mai vorbim de traduceri în vreo limbă de mare circulaţie, în timp ce Cărtărescu, pe bani publici, cred că este tradus şi în limba urşilor polari!

Deşi nu este în literatură decît un compilator, prin susţinerea mai marilor băsişti spirituali ai acestor vremuri, Cărtărescu dă impresia că el este cel care-i întinde pe spate gelul potrivit lui Gabriel Liiceanu, în celebra scenă din romanul filosofului, „Scrisori către fiul meu”, unde se vorbeşte despre „voluptatea” şi „răsfăţul” duşului matinal, urmate de geluirea hoitului.

Căci ce altceva este dispreţul faţă de banii publici, din care se dau pensii amărîţilor, dacă nu o voluptate şi un răsfăţ, pe care anumiţi scriitori le-au împrumutat de la politicienii care-şi cumpără stikuri de buze şi creme anale din banii statului? Dacă nu cumva raportul de influenţă o fi invers!

                                                                      Ion Spanu