Învierea Domnului ca temei existenţial
Unde îţi este, moarte, boldul?
Unde îţi este, iadule, biruinţa?
Sf. Ioan Gură de Aur
(Utrenia Învierii)
Între toţi filosofii
existenţialişti, vechi şi noi, Iisus Mântuitorul a fost cel mai important. El
vine după antici şi odată cu ei, şi premerge pe moderni. Marile teme
existenţialiste: filosofia ca mod de viaţă, libertate şi responsabilitate,
autenticitate şi absurd, sens, decizie şi situaţie, pentru a enumera câteva,
dezbătute de filosofi moderni celebri precum Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger,
Simone de Beauvoir, Sartre, Camus, Dostoevski ş.a., sunt toate succint, practic
şi explicit cuprinse în învăţătura Domnului Hristos.
Una dintre învăţăturile
fundamentale predicate de Iisus, şi care, vrând, nevrând, mai mult sau mai
puţin direct îi va face pe ceilalţi filosofi să graviteze în jurul
Mântuitorului, uneori nu în mod deplin conştientizat, este aceea despre
Învierea din morţi, învăţătură care schimbă radical înţelegerea despre lume şi
viaţă, care cere în mod imperativ un anumit fel de a fi cu aplicaţii şi
implicaţii profunde şi decisive atât în viaţa interioară a persoanei, cât şi în
viaţa sa exterioară.
Vorbind despre
existenţialism şi existenţă, volens nolens mergem şi înspre o discuţie despre
esenţă. Fără a intra în amănunte, s-ar putea pune aici următoarea întrebare:
Care este esenţa existenţei umane? Unii vor răspunde precum Descartes: cogito, ergo sum (gândesc, deci exist).
Acest răspuns însă nu este în deplină concordanţă cu ceea ce relevă Iisus
despre esenţa şi sensul vieţii. Kierkegaard ar spune-o mai bine decât
Descartes, punând accentul pe credinţă (credo, ergo sum), iar Dostoevski şi mai
bine, punând accentul pe iubire (amo, ergo
sum), câtă vreme omul este chip al lui Dumnezeu care este iubire (I Ioan 4,
8). Deci, cum ne asigură Sf. Ioan Teologul, rămânând în iubirea lui Dumnezeu
(adică practicând iertarea şi mila faţă de aproapele, iertarea fiind, de fapt,
o formă a milei) rămânem în Dumnezeu adică în comuniune deplină cu Făcătorul
tuturor lucrurilor, izvorul vieţii şi al nemuririi, făcut cunoscut nouă în
Iisus Hristos Cel care ne-a garantat că prin credinţa în El, chiar dacă vom
muri, vom fi vii (Ioan 11, 25), El numindu-se pe Sine ca fiind Învierea şi
Viaţa.
Cum îi este însă
caracteristic, Iisus îşi validează învăţătura Sa prin fapte. Deci vorbind
despre Înviere, Iisus se arată pe Sine Domn, Stăpân asupra vieţii şi morţii
înviind pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazar, prietenul Său,
şi El Însuşi, înviind a treia zi din morţi. Deci Învierea Sa, în principal, ne
obligă să realizăm că are rost şi merită efortul să ţintim spre asemănarea cu
Dumnezeu (dobândirea sfinţeniei şi a nemuririi, sau, altfel spus, a nemuririi printr-o
viaţă curată, sfântă) intrând în taina iubirii şi aplicând-o la viaţa noastră
de zi cu zi cu tot ce implică ea (iertare, milă, etc., atitudini caracteristice
lui Dumnezeu în primul rând, de unde şi nevoia de urmare a modelului divin).
Învierea lui Hristos ne
aminteşte pentru ce l-a făcut Dumnezeu pe om, care este scopul creaţiei şi
ţelul ultim al vieţii, şi anume, transfigurarea universului şi îndumnezeirea
omului. Despre aceasta din urmă elaborează Sf. Atanasie cel Mare când justifică
întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca
omul să devină dumnezeu”. Procesul îndumnezeirii începe încă de aici prin grija
specială a noastră faţă de suflet, potrivit învăţăturii Mântuitorului, cu
irevocabile consecinţe pentru viaţa veşnică.
Despre existenţa
sufletului după moarte au vorbit şi anticii. Chiar superba exclamaţie a lui
Horaţiu, non omnis moriar (nu se
moare de tot) este extraordinară în acest sens. Totuşi, una este să ai intuiţia
că după despărţirea de trup sufletul îşi continuă existenţa în veşnicie şi alta
este să vorbeşti clar şi concret despre Înviere, despre învierea trupurilor,
cum a făcut şi a demonstrat Iisus.
Cu alte cuvinte,
intuiţiile anticilor despre existenţa sufletului după moarte au reprezentat o
pregătire aperceptivă pentru învăţătura lui Iisus despre Înviere, învăţătură
prin care El se defineşte pe Sine Însuşi, cum spuneam, atunci când declară: „Eu
sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25), declaraţie care este în consens cu alte
definiţii fundamentale, sau mărturisiri despre Sine, poate pe cât de ciudate
pentru auditorii Săi nepregătiţi pentru astfel de revelaţii, pe atât de
important de reţinut, interpretat şi aplicat: „Nimeni nu s-a suit în cer decât
numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3, 13);
„Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6, 35); apa cea vie (Ioan 4, 14); „Eu sunt lumina
lumii” (Ioan 8, 12), şi multe altele asemănătoare, mărturisiri, afirmaţii,
declaraţii pe care niciun om, cât de celebru ar fi fost în timpul său nu le-a
făcut nici înainte de Iisus, nici după El.
Toate aceste mărturisiri
despre Sine, extrem de curajoase erau în totală consonanţă cu faptele Sale nu
mai puţin şocante, dar prin care Iisus dovedea lumii că este Fiul lui Dumnezeu,
că este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că deci, prin El, omul are
capacitatea de a se îndumnezei, dar pus în el de Dumnezeu la creaţie (homo capax infiniti) şi că în aceasta
constă demnitatea cea mai înaltă care îl face pe om să fie o faptură singulară
în întregul univers ce i s-a dat pentru a-l cunoaşte, înţelege şi administra.
Iată de ce Învierea
Domnului deschide o unică perspectivă pentru înţelegerea de către om a propriei
lui existenţe, persoane, situaţii, sens, cu implicaţiile aferente legate de
libertate şi responsabilitate, discernământ şi decizie în viaţa de zi cu zi,
dar cu prelungire în eternitate.
Aşadar Învierea lui
Histos devine temeiul nostru statornic de a trăi altfel viaţa noastră aici, cu
bucuria plenară a anticipării zilei celei neînserate din Împărăţia Cerurilor
spre care înaintăm alături de Iisus cel înviat, mărturisind şi cântând:
Hristos a înviat din morţi
Cu moarte pe moarte călcând
Viaţă dăruindu-le.
Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu