Informaţii de la New York, USA

Învierea Domnului ca temei existenţial

Unde îţi este, moarte, boldul?

Unde îţi este, iadule, biruinţa?

Sf. Ioan Gură de Aur (Utrenia Învierii)

Între toţi filosofii existenţialişti, vechi şi noi, Iisus Mântuitorul a fost cel mai important. El vine după antici şi odată cu ei, şi premerge pe moderni. Marile teme existenţialiste: filosofia ca mod de viaţă, libertate şi responsabilitate, autenticitate şi absurd, sens, decizie şi situaţie, pentru a enumera câteva, dezbătute de filosofi moderni celebri precum Kierkegaard, Nietzsche, Heidegger, Simone de Beauvoir, Sartre, Camus, Dostoevski ş.a., sunt toate succint, practic şi explicit cuprinse în învăţătura Domnului Hristos.

Una dintre învăţăturile fundamentale predicate de Iisus, şi care, vrând, nevrând, mai mult sau mai puţin direct îi va face pe ceilalţi filosofi să graviteze în jurul Mântuitorului, uneori nu în mod deplin conştientizat, este aceea despre Învierea din morţi, învăţătură care schimbă radical înţelegerea despre lume şi viaţă, care cere în mod imperativ un anumit fel de a fi cu aplicaţii şi implicaţii profunde şi decisive atât în viaţa interioară a persoanei, cât şi în viaţa sa exterioară.

Vorbind despre existenţialism şi existenţă, volens nolens mergem şi înspre o discuţie despre esenţă. Fără a intra în amănunte, s-ar putea pune aici următoarea întrebare: Care este esenţa existenţei umane? Unii vor răspunde precum Descartes: cogito, ergo sum (gândesc, deci exist). Acest răspuns însă nu este în deplină concordanţă cu ceea ce relevă Iisus despre esenţa şi sensul vieţii. Kierkegaard ar spune-o mai bine decât Descartes,  punând accentul pe credinţă (credo, ergo sum), iar Dostoevski şi mai bine, punând accentul pe iubire (amo, ergo sum), câtă vreme omul este chip al lui Dumnezeu care este iubire (I Ioan 4, 8). Deci, cum ne asigură Sf. Ioan Teologul, rămânând în iubirea lui Dumnezeu (adică practicând iertarea şi mila faţă de aproapele, iertarea fiind, de fapt, o formă a milei) rămânem în Dumnezeu adică în comuniune deplină cu Făcătorul tuturor lucrurilor, izvorul vieţii şi al nemuririi, făcut cunoscut nouă în Iisus Hristos Cel care ne-a garantat că prin credinţa în El, chiar dacă vom muri, vom fi vii (Ioan 11, 25), El numindu-se pe Sine ca fiind Învierea şi Viaţa.

Cum îi este însă caracteristic, Iisus îşi validează învăţătura Sa prin fapte. Deci vorbind despre Înviere, Iisus se arată pe Sine Domn, Stăpân asupra vieţii şi morţii înviind pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazar, prietenul Său, şi El Însuşi, înviind a treia zi din morţi. Deci Învierea Sa, în principal, ne obligă să realizăm că are rost şi merită efortul să ţintim spre asemănarea cu Dumnezeu (dobândirea sfinţeniei şi a nemuririi, sau, altfel spus, a nemuririi printr-o viaţă curată, sfântă) intrând în taina iubirii şi aplicând-o la viaţa noastră de zi cu zi cu tot ce implică ea (iertare, milă, etc., atitudini caracteristice lui Dumnezeu în primul rând, de unde şi nevoia de urmare a modelului divin).

Învierea lui Hristos ne aminteşte pentru ce l-a făcut Dumnezeu pe om, care este scopul creaţiei şi ţelul ultim al vieţii, şi anume, transfigurarea universului şi îndumnezeirea omului. Despre aceasta din urmă elaborează Sf. Atanasie cel Mare când justifică întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Procesul îndumnezeirii începe încă de aici prin grija specială a noastră faţă de suflet, potrivit învăţăturii Mântuitorului, cu irevocabile consecinţe pentru viaţa veşnică.

Despre existenţa sufletului după moarte au vorbit şi anticii. Chiar superba exclamaţie a lui Horaţiu, non omnis moriar (nu se moare de tot) este extraordinară în acest sens. Totuşi, una este să ai intuiţia că după despărţirea de trup sufletul îşi continuă existenţa în veşnicie şi alta este să vorbeşti clar şi concret despre Înviere, despre învierea trupurilor, cum a făcut şi a demonstrat Iisus.

Cu alte cuvinte, intuiţiile anticilor despre existenţa sufletului după moarte au reprezentat o pregătire aperceptivă pentru învăţătura lui Iisus despre Înviere, învăţătură prin care El se defineşte pe Sine Însuşi, cum spuneam, atunci când declară: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25), declaraţie care este în consens cu alte definiţii fundamentale, sau mărturisiri despre Sine, poate pe cât de ciudate pentru auditorii Săi nepregătiţi pentru astfel de revelaţii, pe atât de important de reţinut, interpretat şi aplicat: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului care este în cer” (Ioan 3, 13); „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6, 35); apa cea vie (Ioan 4, 14); „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12), şi multe altele asemănătoare, mărturisiri, afirmaţii, declaraţii pe care niciun om, cât de celebru ar fi fost în timpul său nu le-a făcut nici înainte de Iisus, nici după El.

Toate aceste mărturisiri despre Sine, extrem de curajoase erau în totală consonanţă cu faptele Sale nu mai puţin şocante, dar prin care Iisus dovedea lumii că este Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, că deci, prin El, omul are capacitatea de a se îndumnezei, dar pus în el de Dumnezeu la creaţie (homo capax infiniti) şi că în aceasta constă demnitatea cea mai înaltă care îl face pe om să fie o faptură singulară în întregul univers ce i s-a dat pentru a-l cunoaşte, înţelege şi administra.

Iată de ce Învierea Domnului deschide o unică perspectivă pentru înţelegerea de către om a propriei lui existenţe, persoane, situaţii, sens, cu implicaţiile aferente legate de libertate şi responsabilitate, discernământ şi decizie în viaţa de zi cu zi, dar cu prelungire în eternitate.

Aşadar Învierea lui Histos devine temeiul nostru statornic de a trăi altfel viaţa noastră aici, cu bucuria plenară a anticipării zilei celei neînserate din Împărăţia Cerurilor spre care înaintăm alături de Iisus cel înviat, mărturisind şi cântând:

Hristos a înviat din morţi

Cu moarte pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le.

                                                    Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian

Călătorind cu magii

„Îngerii cu păstorii slăvesc

şi magii cu steaua călătoresc”

(Condacul Naşterii Domnului)

de pr. prof. univ. dr. Theodor DAMIAN

Totul este călătorie.

Existenţa este „spaţiul” călătoriei. Ceea ce există, existentul, este subiect şi obiect al călătoriei. Numai Dumnezeu nu este nici subiect, nici obiect al acestui tip de mişcare, cu toate că, paradoxal, şi El se pune pe cale, adică se face călător. El este şi cale, căci zice: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) şi ţinta, căci îndeamnă: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34), şi călător, căci El străbate cerurile şi vine pe pământ în chip de om ca să-l mântuiască pe om. El este pe cale, vine, El este prin excelenţă Cel ce vine, de aceea Sf. Ioan Teologul îşi încheie Apocalipsa cu rugămintea expresă: „Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20).

În contextul paradoxului amintit, Dumnezeu îşi începe propria Sa călătorie încă de la crearea omului după chipul Său şi cu posibilitatea dobândirii asemănării cu Sine. Înzestrat fiind cu libertatea de alegere, omul decide să nu asculte de porunca divină primordială şi astfel începe căderea în timp, cum ar zice Emil Cioran. Iar Dumnezeu îl însoţeşte pe om, invizibil, în marea sa aventură existenţială („aventură”, în sensul etimologic al cuvântului, adventus = ceea ce vine, ceea ce se întâmplă), astfel că, atunci când omul rătăceşte calea, o ia într-o direcţie greşită, spre o altă destinaţie decât cea menită (destinaţia, ţinta, fiind Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor), El decide să intervină pentru a-l repune pe om în cadrul destinului său, adică a-l pune cu faţa spre destinaţie. De aici, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, pogorârea Sa fizică în mersul lumii, prin întruparea din Sf. Fecioară Maria, prin partenogeneză, a Logosului divin, deci a Fiului Său, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, cum spunem repetat în Simbolul credinţei.

Textul condacului marelui praznic redă acest adevăr de necuprins cu mintea în cuvinte simple, dar de forţă şi de adâncă semnificaţie: „Astăzi Fecioara naşte pe Cel mai presus de fiinţă”, oglindind lămuririle marelui mistic Pseudo-Dionisie Areopagitul despre cum trebuie „înţeles” Dumnezeu, adică El fiind supra-existenţial, dincolo de orice idee am putea avea noi despre ceea ce înseamnă „existenţial”. Acest mod apofatic de a-L aborda pe Dumnezeu, de a gândi despre El, prin negarea posibilităţii de a-L descrie, „cataloga”, defini prin orice concept uman, numit şi via negativa, arată şi mai bine inimaginabila distanţă „parcursă” de Dumnezeu în călătoria Sa spre om prin actul Întrupării Fiului Său din Sf. Fecioară Maria, act ce are la temelie nemeritata iubire divină faţă de noi şi care, astfel, dă răspunsul cuvenit la celebra, dar simpla şi naturala întrebare: Cur Deus homo, pentru ce Dumnezeu s-a făcut om? a Sf. Atanasie cel Mare şi a Fericitului Augustin.

Aşadar, întreaga existenţă umană este o călătorie. În starea paradisiacă aceasta s-a desfăşurat sub dublul semn al privilegiului şi bucuriei de a fi în preajma lui Dumnezeu, de a fi în Împărăţie, „acasă”, dar şi al tragicului, de a fi nesocotit porunca divină şi a suferi toate consecinţele acestui lucru, cea mai mare, moartea.

După cădere, călătoria existenţială a omului a fost însoţită discret de Dumnezeu, care de la bun început a făgăduit un Răscumpărător, întreţinând flacăra acestei promisiuni prin profeţi şi alţi oameni aleşi, dar şi marcând în mod concret, prin evenimente speciale, prezenţa Sa, însoţitoare, pe parcursul drumului.

Apoi a avut loc Întruparea Fiului Său, acest lucru marcând în mod şi mai concret, vizibil, incontestabil, faptul că, şi felul în care Dumnezeu îl însoţeşte pe om pe parcursul drumului în destinul său existenţial, înaintând spre destinaţie, spre ţintă. Aceasta este perioada cea mai importantă, unde Dumnezeu nu-i mai spune omului: „Alege” („Iată am pus înaintea ta apa şi focul, viaţa şi moartea; alege viaţa ca să trăieşti”, Deut. 30 19), ci, în timp ce-l lasă în continuare pe om liber să aleagă, îi explică ce şi de ce în detaliu, îl ia de mână şi-l conduce spre ţintă, îl asigură de iubirea supremă divină concretizată, după Întrupare, în răstignire şi moarte, şi îi promite însoţirea pe drumul vieţii până la sfârşit atunci când zice: „Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20), Iisus pornind înainte şi dând şansa tuturor celor ce cred în El să-L urmeze îndeaproape, astfel ca rătăcirea căii din vechime să nu se mai poată repeta.

Un astfel de eveniment, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, nu poate fi întâmpinat decât doxologic. Iar doxologia este de două feluri aici: mută, dar şi exprimată în cuvânt. Este mută, desfăşurându-se în tăcere, întrucât nu există cuvânt pe măsură. Există doar o mare uimire, iar aceasta este dincolo de cuvânt şi de orice expresie, decât doar dacă ne gândim la expresia pe care uimirea o întipăreşte pe faţa celui surprins, a celui pe care l-a cuprins necuprinsul.

În iconografia ortodoxă această uimire este bine redată în unele icoane unde chipurile – fie al dreptului Iosif, fie al păstorilor, fie chiar al oilor – sunt redate cu o astfel de expresie mută pe faţă. Şi sigur că uimirea este întipărită mai întâi în suflet pentru că mintea nu poate pricepe raţiunea celor întâmplate, aşa cum nu înţelegea psalmistul în V. Testament când se întreba uimit: „Ce este omul, Doamne, că-ţi aminteşti de el?” (Psalm 8, 4) sau când constata că omul este ca iarba câmpului: „Omul, ca iarba-s zilele lui, înflorirea lui, ca floarea câmpului; un vânt a trecut peste ea şi nu mai este, nici locul nu i se mai găseşte” (Psalm 102, 15-16).

Doxologia este însă şi exprimată în cuvânt, deşi astfel, numai parţial, atât cât poate cuvântul să exprime, căci niciodată nu exprimă totul. De aceea spune condacul amintit că „îngerii cu păstorii slăvesc” pentru că ce altceva poţi să faci în faţa minunii, decât să cazi cu faţa la pământ şi să slăveşti pe Dumnezeu? Doxologia reprezintă de fapt starea naturală, poziţia normală a omului în faţa lui Dumnezeu, în general vorbind şi, în special, în faţa fiecărei intervenţii binefăcătoare a lui Dumnezeu în istorie, în viaţa noastră.

Viaţa fiind însă o călătorie, dar ea însăşi o minune în acelaşi timp, înseamnă că omul trebuie să-şi călătorească viaţa mai ales după ce L-a cunoscut pe Dumnezeu în Iisus Hristos cel întrupat pentru mântuirea noastră, aşa cum îndeamnă Fericitul Augustin când vorbeşte despre călător: „Cântaţi cu vocea, cântaţi cu inima, cântaţi Domnului cântare nouă; cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă; el cântă şi înaintează; el cântă ca să-şi întărească puterile. Cântă şi tu ca să te întăreşti în dreapta credinţă şi întru sfinţenia vieţii.”

La Naşterea Domnului toate s-au pus în mişcare: Dumnezeu prin Întrupare, cerurile prin îngerii coborând şi slăvind, pământul prin oferirea peşterii, aşa cum frumos zice condacul praznicului „şi pământul aduce peşteră Celui neapropiat”, oamenii prin păstorii venind spre iesle, şi de asemenea prin magii călătorind conduşi de stea ca să-L întâmpine pe pruncul divin.

De fapt, magii reprezintă realitatea de zi cu zi a omenirii. Nu toţi în vremea lor au aflat, nu toţi au înţeles că se întâmplă un mare eveniment de proporţii istorice şi cosmice, aşa cum nu toţi oamenii L-au cunoscut pe Mântuitorul Hristos, cum nu toţi, chiar în timpul Lui, au înţeles că în Iisus-omul se ascunde Fiul lui Dumnezeu, chiar după semnele, declaraţiile, minunile făcute de El. Cum spune Sf. Ioan Teologul: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit; lumea prin El s-a făcut şi lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 11).

Este ca şi cum Dumnezeu vine să ridice pânza de întuneric de pe ochii lumii şi unii o ţin peste faţă şi trag de ea să nu fie luată pentru că, trăind în întuneric, întunericul a devenit realitatea lor şi, ca atare, nimic altceva nu poate fi acceptat. Cum zicea un scriitor polonez: „De multe ori oamenii nu văd ceea ce au în faţa ochilor, ci ceea ce au în mintea lor”.

Dar magii îl reprezintă şi pe omul înţelept, cel care gândeşte, se uită împrejur, se uită la cer, citeşte mersul stelelor şi semnele timpului, este deschis la noutate, nu e anchilozat în prejudecăţi, nu se crede nici măcar înţelept, de aceea, când înţelege că ceva se întâmplă în lume, într-un anumit moment şi într-un anumit loc, purcede cu smerenie la drum, într-o călătorie doxologică ce va fi încununată de copleşitoarea descoperire şi minunata întâlnire cu Dumnezeu. Faptul de a aduce daruri, aurul, smirna, tămâia, toate lucruri foarte scumpe la vremea aceea, indică atât smerenia lor totală, cât şi recunoaşterea majestăţii Celui întâmpinat.

 Noi vrem să fim de partea magilor. Să fim cu mintea şi cu inima deschisă spre intervenţia şi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ca atare, citind semnele timpului, înţelegând că Dumnezeu este cu noi, pornim cu magii în sfânta călătorie slăvind cu uimire şi aducând inimile noastre ca dar Celui ce a venit „Să se nască, / Şi să crească, / Să ne mântuiască”.

Preluare https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2017/12/23/calatorind-cu-magii/