7.Iuliu Maniu și magistrala politică Bădăcin-București
Motto:
Fără Maniu și țărăniști,
politica din România
în interbelica durată
n-ar fi știut ce-i
trebnicia...
Cu
toate că termenul autostradă este la modă acuma în România (teoretic, nu și practic) din pricina transporturilor de mărfuri și persoane înghesuite pe niște drumuri
improprii pentru traficul tot mai îndrăcit, fapt pentru care ele (șoselele românești) se situează fără jenă sau
regrete la coada celor din Uniunea Europeană, am optat pentru termenul
magistrală, prin extensie „magistrală politică”, din următoarele două motive
ancorate în conținutul său generos:
a)Conceptul
magistrală se raportează în mod direct la magistru sau maestru;
b)Reflectă
nu doar o arteră principală de comunicație (rutieră,
feroviară, fluvială), ci – ne comunică dicționarul
informatic - și „un grup de linii de comunicație utilizate pentru transmisia informației de la
diferite surse spre unul sau mai mulți
destinatari”.
Iar
Iuliu Maniu a fost într-o asemenea măsură un maestru al politicii românești interbelice și în primii ani de după bolșevizarea/sovietizarea țării (născut pe 8 ianuarie 1873
în satul Bădăcin din județul Sălaj, el devine președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei între 1918-1920, președintele Partidului Național Român în perioada
1918-1926 și apoi al Partidului Național-Țărănesc între anii 1926-1933 și 1937-1947, sfârșindu-și viața de deținut politic
pe 5 februarie 1953 în cumplita temniță din Sighetu
Marmației), încât Sterie Diamandi afirmă în Galeria oamenilor politici că „e unul
dintre oamenii politici pentru care conștiința e pe primul plan al preocupărilor sale” (aluzie la demisia/retragerea
strategică din demnitatea de șef de guvern și de partid), că e printre puținii oameni
politici care consideră morala creștină „factorul
hotărâtor al progresului nostru național” (în
pofida încercărilor răuvoitorilor de a-l târî în noroiul unor afaceri
scandaloase, „egumenul de la Bădăcin” rămâne toată viața fidel acelor principii care-i apără integritatea morală) și că religia creștină pentru el constituia „o forță activă, inepuizabilă și veșnic proaspătă”: nepotul lui Simion Bărnuțiu pe
linie paternă și al vicarului greco-catolic al Silvaniei pe linie
maternă urmează Liceul reformat calvin din Blaj, apoi Facultatea de Drept din
Cluj (1891-1896), studii continuate la Budapesta și Viena
și încheiate cu doctoratul din 1896, pentru ca din
1897 să-și înceapă fabuloasa carieră politică, scop pentru
care renunță la bucuriile căminului, chiar dacă s-a născut într-o
familie de intelectuali cu nouă copii.
Potrivit
opiniei lui Diamandi, din vitalul sistem conștiință-morală-creștinism rezultă „tăria acestui om politic cu ținută dârză și neinfluențat de
contingențele mărunte ale vieții”,
astfel că sentimentul conștiinței împăcate i-a permis lui Iuliu Maniu să privească „oamenii și evenimentele sub speciae
aeternitatis”, îndeosebi atunci când bucuros se retrăgea la Bădăcin:
„Acolo, în liniștea patriahală a locului natal, departe de lume și de tumultul vieții, în tovărășia naturii, în mijlocul căreia s-a născut și a
copilărit, Maniu are răgazul trebuitor să treacă în revistă viața sa bogată în evenimente mari, prilejuindu-i reflexii din cele mai
interesante asupra acestor evenimente și a oamenilor
cu care a venit în contact”.
Dar
cum a devenit o mizerabilă regulă ca oamenii de seamă ai acestei țări să fie crucificați în timpul vieții, cel mai adesea pentru onorabila abatere de la judecata și faptele rutinier-tradiționale ale celorlalți concetățeni (dacă nu în totalitate, atunci cu siguranță în marea lor majoritate), se subînțelege că nu toți contemporanii lui Maniu au avut față de el
obiectivitatea și eleganța scriitorului
nostru.
Iată
două exemple lămuritoare în acest sens:
1)Potrivit
firii sale năvalnice, Nicolae Iorga punea în atacurile la adresa liderului național-țărănist toată patima sa de redutabil polemist. Dar
tot el, cunoscând și prețuind cum se cuvine faptul că „nu i-a venit de hac nici Viena cu iscusita ei
diplomație, nici Budapesta cu pumnul de fier al lui Tisza
(contele István Tisza, nota mea, G.P.)”,
afirmă cu un delicios amestec de ciudă și admirație că „nici dracul nu-i vine de hac
egumenului de la Bădăcin”! Lucru cu prisosință
demonstrat și de apriga dispută politică postunionistă dintre
liberali și național-țărăniști (cu neclintita vrere a lui Maniu, Partidul Național-Țărănesc apare pe 10 octombrie 1926 prin fuziunea
Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache), adică atunci când Ionel Brătianu, omul
politic care „i-a dat peste cap” pe Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Lascăr
Catargiu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Iorga, generalul
Averescu, Constantin Stere, C. Argetoianu, prințul
Carol, utilizează toate mijloacele de care dispunea pentru a-l răpune pe Iuliu
Maniu.
2)Octavian
Goga pur și simplu neagă capacitatea politică a lui Maniu
din motivul pueril că el nu reprezintă o
valoare științifică sau
artistică, uitând – ne dezvăluie Diamandi – că acesta este „un criteriu cu
totul fals” și că cele două noțiuni
(omul politic și omul de știință/artistul) nu sunt identice, ci doar concordante.
Totul
este în zadar, căci Maniu rezistă cu atâta succes, încât – ne face cunoscut
Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie
a românilor – „uniunea național-țărănistă a devenit încetul cu încetul cel mai mare partid din toată
România”, astfel încât Partidul Național Liberal
este devansat de acesta și ajunge „un fel de partid
conservator față de Partidul Național-Țărănesc”. Prilej pentru scriitorul Diamandi să afirme cu pilduitor respect
că doar „moartea timpurie a lui Brătianu a pus capăt acestei rivalități și uriașei lupte care
se angajase între acești doi adversari de rasă”.
În
dorința (firește, legitimă
din perspectivă politicianistă) de a slăbi influența liberalilor și de a răsturna guvernul
acestora, ne înștiințează Ioan
Scurtu în opul Monarhia în România
1866-1947, Iuliu Maniu și țărăniștii lui desfășoară o amplă campanie de revenire a prințului Carol pe tronul României (cu atât mai abitir cu cât liberalii apărau
cu încrâncenare Actul din 4 ianuarie 1926), totul culminând cu adunarea de la
Alba Iulia din 6 mai 1928, dată la care principele aventurier urma să intre în țară pentru a fi proclamat rege pe 10 mai.
Evenimentul
n-a mai avut loc, iar restaurația a trebuit
să aștepte până în iunie 1930, deoarece Ministerul de
Interne al Angliei, alertat de Guvernul Vintilă Brătianu (Vintilă devine președintele liberalilor și al Consiliului de Miniștri după moartea lui Ionel pe 24 noiembrie 1926), „a pus sub strictă supraveghere
pe fostul principe al României” (I. Scurtu), astfel că autoritățile britanice, motivând că pasagerii „nu aveau acte în regulă”, au interzis
pe 6 mai decolarea celor două avioane de pe aeroportul Croydon.
Este
adevărat că lucrurile curgeau în favoarea carlismului și a restaurației după ce, sub presiunea național-țărăniștilor, pe 3
noiembrie 1928 Vintilă Brătianu demisionează, iar pe 10 noiembrie se instalează
Guvernul Iuliu Maniu, dar mai ales după ce liderul țărănist se adresează principelui revenit în țară cu
„Bine ați venit, Alteță!”. Însă tot
atât de adevărat este că, respingând Carol condițiile
impuse de acesta (să fie proclamat regent, să nu permită revenirea Elenei
Lupescu, să-și refacă mariajul cu principesa Elena), într-un
context politic în care mulți politicieni (inclusiv Gheorghe
Brătianu) se pronunțaseră pentru înlăturarea Actului
din 4 ianuarie 1926, pe 7 mai 1930 Iuliu Maniu „a prezentat demisia guvernului,
invocând considerente de ordin «moral», și anume că nu
poate contribui la detronarea regelui Mihai, căruia îi jurase credință” (I. Scurtu). Conducerea guvernului fiind încredințată de Regență lui Gh.Gh. Marinescu, ne informează în
continuare același istoric, „acesta a anunțat convocarea Reprezentanței Naționale în ziua de duminică, 8 iunie, «pentru a decide asupra exercitării
prerogativelor regale»”...
Pe
seama nehotărârii lui Maniu, inclusiv în imediata vecinătate a controversatului
act din 23 august 1944 (de pildă, sprijinit de Constantin I.C. Brătianu,
liderul țărănist susținea necesitatea
unui guvern de generali pentru ca România să-și poată
rezolva problemele cu un pronunțat caracter
militar), au circulat în epocă o mulțime de
anecdote. Da, pentru că în opinia lui Sterie Diamandi, însuși Maniu „a avut grijă ca prin faimoasele pertractări, specialitate în care
a devenit maestru, să contribuie într-o largă măsură la crearea acestei
legende”.
Adept
al străbunei zicale „Vorba e de argint, tăcerea e de aur”, respectiv al spusei
„Dumnezeu ne-a dat cuvântul ca să putem să ne ascundem gândul”, Maniu niciodată
nu spunea ceea ce gândea, motiv pentru care „cultiva echivocul cu o îndemânare
artistică” și dădea vorbelor o întrebuințare hieroglifică, astfel izbutind să-i aducă la disperare pe foarte mulți cu procedeele lui iezuite.
Iată
de ce, ne face cunoscut mai departe S. Diamandi, Iuliu Maniu este înfățișat de Constantin Stere în articolul Domnul Prezident ca „un Machiavelli
modern care lucrează cu mănuși și
surâde grațios”, iar alții văd în el
„un om de chilie, un uneltitor, un om din culoarele de umbră ale unei
mânăstiri, unde cucernicii frați se ucid
pentru a fi în fruntea unei procesiuni”...
Însă
justa apreciere a lui Iuliu Maniu de către noi toți,
beneficiarii luptei și sacrificiului său suprem
pentru această țară, nu trebuie să omită faptul că ezitările lui
reprezintă subtile manevre tactice și că el s-a
format ca om politic în monarhia habsburgică, care l-a obligat „să-și măsoare fiecare cuvânt, să cumpănească fiecare gest”. Altfel spus –
precizează desfătătorul Diamandi cu ajutorul unei comparații îndrăznețe – să aibă ceva din însușirile catârului, „animalul de povară cel mai destoinic care străbate
drumurile munților prăpăstioși”.
N.B.:Oare
ce-ar spune Iuliu Maniu de puținii țărăniști ai zilelor noastre și de Aurelian Pavelescu, haramul ce se autointitulează liderul lor?
Îndeosebi acuma, după sinistra mezalianță dintre
groparii acestui partid istoric și otrepele
pesediste.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu