La trecutu-ți mare, un prezent minor...(IX)

      (De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

            9. Ion Mihalache, un țărănist decis și realist

 

            Motto:

Politica zis țărănistă                                                          

din România actuală

(o țară pusă pe butuci

de cârmuirea ei penală),

 

un paradox e printre-atâtea

din epoca postdecembristă –

cu satele împuținate

și țărănimea tot mai tristă...

 

            Evoluția anapoda a României nu doar că poate, dar chiar trebuie să fie ilustrată (astfel ca măcar pentru urmașii noștri să fie învățătură de minte) prin trei ipostaze distincte din istoria ei recentă:

            1)Ca țară eminamente agricolă, în care țăranii sau „talpa țării” reprezentau cam 80% din populația sa (atenție la procesualitatea telurico-etnică țărână→țarină→țăran→țară, iar prin aceasta fundamental istorică), România întregită a cunoscut în anul 1938 nivelul cel mai înalt al prosperității temeinice, adică cel potrivit canoanelor din democrația occidentală;

            2)Îmboldit de ambiții faraonice în ceea ce privește planurile și înfăptuirile nerealiste, Nicolae Ceaușescu a ținut morțiș ca România să devină o țară industrial-agrară, iar pentru asta a neglijat complet atotputernicia avantajelor absolute (clima, relieful, rețeaua hidrografică, bogățiile solului, resursele subsolului) și relative (gradul de instruire al cetățenilor, credințe, tradiții, obiceiuri), astfel că grosul românilor s-a confruntat în anii optzeci cu forța reunit-pustiitoare a celor trei „f”-uri: foame-frică-frig;

            3)Urmărind numai josnice interese personale și de clan/partid, tâlharii postdecembriști, în egală măsură trădători și necalificați, au organizat și continuă să conducă jaful fără precedent al țării: peste 1200 de mari întreprinderi (unele foarte rentabile) au fost realmente culcate la pământ sau privatizate în condiții sfidător de suspecte, agricultura a fost în întregime mătrășită și aproximativ jumătate din pământul țării este înstrăinat, transporturile feroviare sunt deplorabile, cele maritime și fluviale practic inexistene (cu treizeci de ani în urmă, România ocupa un onorabil loc patru în lume la capacitatea totală a transportului său pe ape!), minele au fost închise și abandonate, pădurile sunt în continuare măcelărite, autostrăzile refuză să se autoconstruiască potrivit promisiunilor politrucianiste, starea de sănătate a românilor se deteriorează de la o zi la alta, brambureala din Educație se simte ca în sânul lui Avraam cu Abramburica la timonă, populația îmbătrânește, exodul este în floare și România-i tot mai nevoiașă.

            Ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru tot românul la acest capitol, voi recurge din nou (am mai făcut-o în articolele Năucitorul progres al jefuirii României și Cârmuitorii de-s corupți, norodu-i cu nădragii rupți...) la zdrobitorul argument furnizat de profesorul prahovean Eugen Stănescu, care – după raportarea tuturor monezilor la aur – ajunge la următoarele concluzii: a)Din anul 1415, dată la care românii au început să le plătească turcilor tribut, și până în 1877, anul în care și-au redobândit independența de stat, otomanii,  austriecii și rușii au jefuit principatele românești de circa 1200 tone aur; b)Din 1877 și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prin companiile străine din perioada interbelică și prin uriașele despăgubiri de război, jaful României ajunge la aproximativ 12.500 tone aur, adică de 10 ori mai mare într-un interval de timp de aproape șase ori mai mic; c)După redresarea economică din perioada ceaușistă, numai prin transnaționale (unde mai pui pierderea prin nemuncă și prin jaful practicat de jigodiile interne?!) s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă ehivalentul a 2000 de miliarde euro!

 

            Revenind la ale noastre, trebuie să-i dăm lui Ion Mihalache, modestul învățător din Topoloveni (se naște în această localitate pe 3 martie 1882, moare pe 5 februarie 1963 în închisoarea politică din Râmnicu Sărat cu „ajutorul” sinistrului torționar Alexandru Vișinescu), ce-i al lui. Și anume, ne informează Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici, că – după dispariția conservatorilor – el sesizează locul rămas liber pentru cel de-al doilea partid de guvernământ, precum și faptul că țărănimea de după înfăptuirea reformelor era chemată să joace un rol tot mai activ în politica românească, așa că are inspirația „să priceapă spiritul timpului cu  nevoile și aspirațiile sale, ceea ce n-au reușit să facă atâția alții, deși superiori ca inteligență, cultură și talent”. Altfel spus, Ion Mihalache intuiește drumul bun, pe care alții în zadar au căutat să-l găsească „pe cărările întortocheate ale erudiției și ale combinațiilor savante” (formațiunile înjghebate de Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Take Ionescu, Nicolae Iorga sau generalul Averescu, cu toată superioritatea acestora, au fost doar „apariții meteorice pe firmamentul politicii românești”), ceea ce-i asigură musceleanului nostru un loc de frunte între întemeietorii Partidului Țărănesc, singurul partid capabil „să contrabalanseze cu eficacitate atotputernicul partid liberal” și în acest mod să contribuie din plin la normalizarea vieții politice interbelice.

            Iar dacă-i adevărat că împrejurările istorice i-au fost favorabile și au contribuit esențial atât la modelarea  politică (influențele notabile au venit dinspre Spiru Haret și Nicolae Iorga, nu și dinspre politica iorghistă), cât și la ascensiunea lui Mihalache, în aceeași măsură – ne atenționează S. Diamandi – trebuie „să-i recunoaștem meritul de a fi știut să corespundă situației la care s-a ridicat”: ministru al Agriculturii și Internelor, vicepreședinte și președinte al Partidului Național-Țărănesc (1933-1937).

            Da, căci dovedindu-și încă din primul război mondial exemplarul curaj pentru cauza națională (este decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”), apoi pentru unificarea Basarabiei cu patria mamă și, nu în ultimul rând, ca învățător și ucenic cooperatist al lui Spiru Haret întru ridicarea țărănimii, nu-i de mirare că, în spiritul maestrului său, Ion Mihalache a conceput cariera de învățător ca pe un apostolat, că „s-a devotat cu trup și suflet cauzei țărănești” și că în viață n-a cunoscut decât bucuriile și durerile partidului, „întemeiat din inițiativa și cu truda sa” (S. Diamandi).

            Acesta fiind caracterul dârz și integru al omului care „s-a ridicat la cea mai înaltă ierarhie socială prin muncă și merit” și care – completează Diamandi – „n-are ambiția situațiilor personale”, iată explicația faptului că I. Mihalache acceptă șefia partidului doar în momente de cumpănă, adică atunci când tuturor li se pare că-i singurul țărănist capabil să redreseze situația, șefie la care, de altminteri, bucuros renunță când își dă seama (bunăoară ca la fuziunea cu naționalii lui Iuliu Maniu) că asta cer interesele superioare de stat. Vasăzică, prin așezarea intereselor de stat deasupra celor de partid, el nu numai că-și confirmă valoarea de mare om politic, dar izbutește să scoată partidul din multe situații critice cu tactul și fermitatea de care dă dovadă, cu sinceritatea și claritatea ideilor pe care le expune cu mai mult folos la întrunirile publice (aici se simțea mai în largul lui), decât atunci când trebuia să urce la tribuna Parlamentului.

            Vorbind în cunoștință de cauză, ca unul care-l văzuse și auzise pe Mihalache improvizând „un discurs de toată frumusețea, atât în ceea ce privește fondul cât și forma”, scriitorul Diamandi  admite că acesta n-avea „impetuozitatea doctorului Lupu, erudiția lui Stere sau dialectica lui Iunian”. Avea, în schimb, toate cele necesare pentru oratorul prin excelență al maselor: sinceritatea convingerilor și simplitatea ideilor „afirmate cu căldură și expuse într-o formă clară, îngrijită și presărată cu imagini și comparații”...

            Dar cu toate marile servicii aduse partidului (inclusiv revizuirea Actului de la 4 ianuarie 1926 și restaurația din 8 iunie 1930), a venit momentul când Ion Mihalache, aidoma lui Constantin Stere, a cunoscut ingratitudinea țărăniștilor și dureroasa izolare în propria formațiune politică. În opinia lui Diamandi, vina pentru această nefirească stare de lucruri revine atât lui Mihalache (n-a știut să împiedice plecarea de lângă el a unor țărăniști capabili), cât și partidului, în interiorul căruia oportunismul luase locul spiritului democratic de altădată.

 

            Sighetu Marmației,                                                              George  PETROVAI

                  1 mai 2019                                         

  

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(VIII)

                                (De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

            8. Constantin Stere, boierul basarabean torturat de năzuințe socialiste

 

            Spre deosebire de politrucii postdecembriști, care știu că prin politică au ticăloasa șansă de-a trece de la condiția de oier pricăjit la cea de boier nelegiuit, Constantin Stere a procedat atât de neobișnuit în tumultoasa sa viață, încât constituie cel mult o ciudățenie, nicidecum un rarisim model pentru alde Dragnea, Tăriceanu, Dăncilă și ortacii lor.

            Da, ne spune Sterie Diamandi, căci „destinat prin naștere și avere să fie un privilegiat al soartei” și „chemat să ocupe un loc de cinste la banchetul vieții” prin originea sa aristocratică, Stere a simțit de tânăr ceea ce-i apropie, nu ceea ce-i îndepărtează pe oameni, iar prin aceasta nevoia irepresibilă „să năzuiască, să lupte, să pătimească”, adică să se devoteze celor mulți și oropsiți cu tot avântul și cu toată energia tinereții sale. Iar ferma lui credință în acest ideal fiind mai puternică decât grija prozaică pentru propria viață, iată de ce – ne înștiințează scriitorul nostru – „el renunță bucuros la toate privilegiile clasei, la cariera sigură și cu trai tihnit, ca să accepte bărbătește apriga luptă a vieții”: în anul 1905 trece Prutul pentru a lua parte la revoluția narodnicilor și a deveni tovarășul de exil siberian al lui Lenin și Józef Pilsudski, întemeietorul statului polon modern, aici se impune cu autoritate între fruntașii intelectualilor din Rusia, iar după revenirea în țară se afirmă drept doctrinarul poporanismului și singurul agrarian care știa ce urmărește, asta deoarece „avea fanatismul credinței, devotamentul cauzei obștești și voința neînduplecată de înfăptuire”.

            Motive suficiente, socoate Diamandi, ca oligarhia și plutocrația română să vadă în Stere redutabilul adversar pe care ori trebuie să-l răpună, ori măcar să-l reducă la tăcere prin exploatarea erorilor săvârșite de el în prima conflagrație mondială, desigur, dând uitării incontestabilele merite ale acestui neobosit doctrinar al țărănismului integral: până în anul 1914 el este consilierul intim al lui Ionel Brătianu, calitate în care luptă din răsputeri pentru împroprietărirea țăranilor și votul universal (mișcarea socialistă într-o țară eminamente agricolă precum România, adică lipsită de industrie și fără proletariat, în schimb cu mari latifundiari, cu vot cenzitar și – îndeosebi – cu îndreptățite aspirații naționale, i se pare eroului nostru un nonsens); ca un veritabil campion al democrației țărănești, contribuie din plin la înființarea, organizarea și consolidarea Partidului Național-Țărănesc, pentru ca în anul 1930, decepționat de evenimente și scârbit de țărăniști, să se retragă din viața politică în care „risipise din belșug vreme, sănătate, avere, energie și muncă fără preget” și să-i închine literaturii ultimii ani de viață (se naște pe 1 iunie 1865 în localitatea Ciripcău din Basarabia, moare pe 26 iunie 1936 în Bucov, județul Prahova), astfel ajutând o mulțime de oameni, ce n-aveau nimic în comun cu țărănimea și democrația, să beneficieze de regimul țărănist; considerând că drumul spre Ardeal trece prin Basarabia, marele patriot Constantin Stere desfășoară o intensă și fecundă activitate în Sfatul acestei țări întru înfăptuirea unirii cu patria mamă (rostește circa 30 de discursuri), iar jurisconsultul Stere elaborează baza juridică a drepturilor românești asupra provinciei, așa încât este explicabil de ce nu-și poate reține lacrimile bucuriei pe 27 martie 1918, dată la care majoritatea parlamentarilor basarabeni votează pentru realizarea acestui deziderat național; cu concursul său s-a înființat în Basarabia primul ziar românesc și a apărut o tipografie; tot el, „trădătorul” și omul politic cel mai hulit din România, întemeiază și conduce revista „Viața românească”, despre care se știe prea bine ce rol de prim rang a jucat în cultura noastră.

            Nu doar că formidabilul Stere este bălăcărit în fel și chip (epitetul „trădător” era la ordinea zilei), nu doar că fusese întemnițat la Văcărești și trimis în judecată de Consiliul de Război, dar puțin a lipsit „ca să apară în fața plutonului de execuție” (S. Diamandi), spre marele regret (!) al unor români cu autoritate, în ochii cărora respectivul act de dreptate apărea „ca o slăbire a disciplinei naționale”.

            Toate aceste belele ale lui Stere nu se datorează nicicât detașării sale până la totala ignorare a interesului național (la mijloc era doar o eroare de calcul și perspectivă, marele hulit neprevăzând intrarea Statelor Unite în război și dezmembrarea Austro-Ungariei, drept aceea refuzând afilierea la politica „instinctului național” a lui Ionel Brătianu, Take Ionescu și Nicolae Filipescu), ci faptului că a rămas în teritoriul ocupat de nemți, unde editează ziarul „Lumina” pentru a ataca Guvernul României refugiat la Iași, ba chiar pledează pentru răsturnarea dinastiei, cu toate că România era în război și el deținea în  armata română gradul de colonel!

            Scriitorul Diamandi recunoaște cu onestitate că „politica lui Stere a fost complet greșită” și că, din punct de vedere aparențial, „unele din aceste fapte constituiau grave infracțiuni la codul justiției militare”, mai ales pe timp de război...

            Dar acțiunile, respectiv abaterile lui Stere de la normele obștești de comportament, trebuie analizate și judecate în strânsă corelație cu următoarele circumstanțe atenuante:

            1)A rămas în teritorul ocupat de nemți la cererea expresă a lui Ionel Brătianu;

            2)În condițiile vitrege pentru țară din acea perioadă (cumplitele înfrângeri suferite de armata română, primejdia rusească, nesigurul ajutor venit din partea antantiștilor), lui C. Stere nu i se poate tăgădui buna credință întru servirea țării și neamului, ci cel mult calea aleasă;

            3)N-a fost mobilizat ca ofițer activ, ci „a primit benevol o însărcinare pe lângă cartierul general” (S. Diamandi);

            4)Potrivit mentalității sale de revoluționar, pe care și-a format-o în atmosfera revoluționară a intelectualității rusești, Stere înțelegea să se supună doar imperativelor conștiinței sale, nicidecum – precizează Diamandi – „prescripțiilor codului elaborat de autorități și opinia public”.

            Cum spuneam mai sus, după retragerea din politică în anul 1930, profesorul și publicistul Constantin Stere devine „solitarul de la Bucov”, adică scriitorul atât de viguros, încât mulți români au regretat sincer faptul că el s-a amestecat în politică, în loc să-și fi folosit timpul, energia și talentul pentru scrierea unei opere, pe care (atâta câtă e) Sterie Diamandi, dintr-un surplus de gentilețe, o pune pe același plan cu opera lui Liviu Rebreanu, alături de care dobândește rangul de maestru al romanului românesc „de proporție și factură occidentală”, prin coincidența plină de tâlc că doi dintre cei mai buni romancieri ai noștri „ni i-au dat provinciile alipite”.

 

            Sighetu Marmației,                                                            George  PETROVAI

               21 aprilie 2019

 

           

 

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(VII)

 

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

            7.Iuliu Maniu și magistrala politică Bădăcin-București

 

            Motto:

Fără Maniu și țărăniști,

politica din România

în interbelica durată

n-ar fi știut ce-i trebnicia...

 

            Cu toate că termenul autostradă este la modă acuma în România (teoretic, nu și practic) din pricina transporturilor de mărfuri și persoane înghesuite pe niște drumuri improprii pentru traficul tot mai îndrăcit, fapt pentru care ele (șoselele românești) se situează fără jenă sau regrete la coada celor din Uniunea Europeană, am optat pentru termenul magistrală, prin extensie „magistrală politică”, din următoarele două motive ancorate în conținutul său generos:

            a)Conceptul magistrală se raportează în mod direct la magistru sau maestru;

            b)Reflectă nu doar o arteră principală de comunicație (rutieră, feroviară, fluvială), ci – ne comunică dicționarul informatic - și „un grup de linii de comunicație utilizate pentru transmisia informației de la diferite surse spre unul sau mai mulți destinatari”.

            Iar Iuliu Maniu a fost într-o asemenea măsură un maestru al politicii românești interbelice și în primii ani de după bolșevizarea/sovietizarea țării (născut pe 8 ianuarie 1873 în satul Bădăcin din județul Sălaj, el devine președintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei între 1918-1920, președintele Partidului Național Român în perioada 1918-1926 și apoi al Partidului Național-Țărănesc între anii 1926-1933 și 1937-1947, sfârșindu-și viața de deținut politic pe 5 februarie 1953 în cumplita temniță din Sighetu Marmației), încât Sterie Diamandi afirmă în Galeria oamenilor politici că „e unul dintre oamenii politici pentru care conștiința e pe primul plan al preocupărilor sale” (aluzie la demisia/retragerea strategică din demnitatea de șef de guvern și de partid), că e printre puținii oameni politici care consideră morala creștină „factorul hotărâtor al progresului nostru național” (în pofida încercărilor răuvoitorilor de a-l târî în noroiul unor afaceri scandaloase, „egumenul de la Bădăcin” rămâne toată viața fidel acelor principii care-i apără integritatea morală) și că religia creștină pentru el constituia „o forță activă, inepuizabilă și veșnic proaspătă”: nepotul lui Simion Bărnuțiu pe linie paternă și al vicarului greco-catolic al Silvaniei pe linie maternă urmează Liceul reformat calvin din Blaj, apoi Facultatea de Drept din Cluj (1891-1896), studii continuate la Budapesta și Viena și încheiate cu doctoratul din 1896, pentru ca din 1897 să-și înceapă fabuloasa carieră politică, scop pentru care renunță la bucuriile căminului, chiar dacă s-a născut într-o familie de intelectuali cu nouă copii.

            Potrivit opiniei lui Diamandi, din vitalul sistem conștiință-morală-creștinism rezultă „tăria acestui om politic cu ținută dârză și neinfluențat de contingențele mărunte ale vieții”, astfel că sentimentul conștiinței împăcate i-a permis lui Iuliu Maniu să privească „oamenii și evenimentele sub speciae aeternitatis”, îndeosebi atunci când bucuros se retrăgea la Bădăcin: „Acolo, în liniștea patriahală a locului natal, departe de lume și de tumultul vieții, în tovărășia naturii, în mijlocul căreia s-a născut și a copilărit, Maniu are răgazul trebuitor să treacă în revistă viața sa bogată în evenimente mari, prilejuindu-i reflexii din cele mai interesante asupra acestor evenimente și a oamenilor cu care a venit în contact”.

            Dar cum a devenit o mizerabilă regulă ca oamenii de seamă ai acestei țări să fie crucificați în timpul vieții, cel mai adesea pentru onorabila abatere de la judecata și faptele rutinier-tradiționale ale celorlalți concetățeni (dacă nu în totalitate, atunci cu siguranță în marea lor majoritate), se subînțelege că nu toți contemporanii lui Maniu au avut față de el obiectivitatea și eleganța scriitorului nostru.

            Iată două exemple lămuritoare în acest sens:

            1)Potrivit firii sale năvalnice, Nicolae Iorga punea în atacurile la adresa liderului național-țărănist toată patima sa de redutabil polemist. Dar tot el, cunoscând și prețuind cum se cuvine faptul că „nu i-a venit de hac nici Viena cu iscusita ei diplomație, nici Budapesta cu pumnul de fier al lui Tisza (contele István Tisza, nota mea, G.P.)”, afirmă cu un delicios amestec de ciudă și admirație că „nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin”! Lucru cu prisosință demonstrat și de apriga dispută politică postunionistă dintre liberali și național-țărăniști (cu neclintita vrere a lui Maniu, Partidul Național-Țărănesc apare pe 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache), adică atunci când Ionel Brătianu, omul politic care „i-a dat peste cap” pe Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Iorga, generalul Averescu, Constantin Stere, C. Argetoianu, prințul Carol, utilizează toate mijloacele de care dispunea pentru a-l răpune pe Iuliu Maniu.

            2)Octavian Goga pur și simplu neagă capacitatea politică a lui Maniu din motivul pueril  că el nu reprezintă o valoare științifică sau artistică, uitând – ne dezvăluie Diamandi – că acesta este „un criteriu cu totul fals” și că cele două noțiuni (omul politic și omul de știință/artistul) nu sunt identice, ci doar concordante.

 

            Totul este în zadar, căci Maniu rezistă cu atâta succes, încât – ne face cunoscut Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor – „uniunea național-țărănistă a devenit încetul cu încetul cel mai mare partid din toată România”, astfel încât Partidul Național Liberal este devansat de acesta și ajunge „un fel de partid conservator față de Partidul Național-Țărănesc”. Prilej pentru scriitorul Diamandi să afirme cu pilduitor respect că doar „moartea timpurie a lui Brătianu a pus capăt acestei rivalități și uriașei lupte care se angajase între acești doi adversari de rasă”.

            În dorința (firește, legitimă din perspectivă politicianistă) de a slăbi influența liberalilor și de a răsturna guvernul acestora, ne înștiințează Ioan Scurtu în opul Monarhia în România 1866-1947, Iuliu Maniu și țărăniștii lui desfășoară o amplă campanie de revenire a prințului Carol pe tronul României (cu atât mai abitir cu cât liberalii apărau cu încrâncenare Actul din 4 ianuarie 1926), totul culminând cu adunarea de la Alba Iulia din 6 mai 1928, dată la care principele aventurier urma să intre în țară pentru a fi proclamat rege pe 10 mai.

            Evenimentul n-a mai avut loc, iar restaurația a trebuit să aștepte până în iunie 1930, deoarece Ministerul de Interne al Angliei, alertat de Guvernul Vintilă Brătianu (Vintilă devine președintele liberalilor și al Consiliului de Miniștri după moartea lui Ionel pe 24 noiembrie 1926), „a pus sub strictă supraveghere pe fostul principe al României” (I. Scurtu), astfel că autoritățile britanice, motivând că pasagerii „nu aveau acte în regulă”, au interzis pe 6 mai decolarea celor două avioane de pe aeroportul Croydon.

            Este adevărat că lucrurile curgeau în favoarea carlismului și a restaurației după ce, sub presiunea național-țărăniștilor, pe 3 noiembrie 1928 Vintilă Brătianu demisionează, iar pe 10 noiembrie se instalează Guvernul Iuliu Maniu, dar mai ales după ce liderul țărănist se adresează principelui revenit în țară cu „Bine ați venit, Alteță!”. Însă tot atât de adevărat este că, respingând Carol condițiile impuse de acesta (să fie proclamat regent, să nu permită revenirea Elenei Lupescu, să-și refacă mariajul cu principesa Elena), într-un context politic în care mulți politicieni (inclusiv Gheorghe Brătianu) se pronunțaseră pentru înlăturarea Actului din 4 ianuarie 1926, pe 7 mai 1930 Iuliu Maniu „a prezentat demisia guvernului, invocând considerente de ordin «moral», și anume că nu poate contribui la detronarea regelui Mihai, căruia îi jurase credință” (I. Scurtu). Conducerea guvernului fiind încredințată de Regență lui Gh.Gh. Marinescu, ne informează în continuare același istoric, „acesta a anunțat convocarea Reprezentanței Naționale în ziua de duminică, 8 iunie, «pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale»”...

            Pe seama nehotărârii lui Maniu, inclusiv în imediata vecinătate a controversatului act din 23 august 1944 (de pildă, sprijinit de Constantin I.C. Brătianu, liderul țărănist susținea necesitatea unui guvern de generali pentru ca România să-și poată rezolva problemele cu un pronunțat caracter militar), au circulat în epocă o mulțime de anecdote. Da, pentru că în opinia lui Sterie Diamandi, însuși Maniu „a avut grijă ca prin faimoasele pertractări, specialitate în care a devenit maestru, să contribuie într-o largă măsură la crearea acestei legende”.

            Adept al străbunei zicale „Vorba e de argint, tăcerea e de aur”, respectiv al spusei „Dumnezeu ne-a dat cuvântul ca să putem să ne ascundem gândul”, Maniu niciodată nu spunea ceea ce gândea, motiv pentru care „cultiva echivocul cu o îndemânare artistică” și dădea vorbelor o întrebuințare hieroglifică, astfel izbutind să-i aducă la disperare pe foarte mulți cu procedeele lui iezuite.

            Iată de ce, ne face cunoscut mai departe S. Diamandi, Iuliu Maniu este înfățișat de Constantin Stere în articolul Domnul Prezident ca „un Machiavelli modern care lucrează cu mănuși și surâde grațios”, iar alții văd în el „un om de chilie, un uneltitor, un om din culoarele de umbră ale unei mânăstiri, unde cucernicii frați se ucid pentru a fi în fruntea unei procesiuni”...

            Însă justa apreciere a lui Iuliu Maniu de către noi toți, beneficiarii luptei și sacrificiului său suprem pentru această țară, nu trebuie să omită faptul că ezitările lui reprezintă subtile manevre tactice și că el s-a format ca om politic în monarhia habsburgică, care l-a obligat „să-și măsoare fiecare cuvânt, să cumpănească fiecare gest”. Altfel spus – precizează desfătătorul Diamandi cu ajutorul unei comparații îndrăznețe – să aibă ceva din însușirile catârului, „animalul de povară cel mai destoinic care străbate drumurile munților prăpăstioși”.

            N.B.:Oare ce-ar spune Iuliu Maniu de puținii țărăniști ai zilelor noastre și de Aurelian Pavelescu, haramul ce se autointitulează liderul lor? Îndeosebi acuma, după sinistra mezalianță dintre groparii acestui partid istoric și otrepele pesediste.

 

            Sighetu Marmației,                                                         George  PETROVAI

               12 aprilie 2019

 

 

 

 

 

 

 

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(VI)

 

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

            6. Ion G. Duca (I.G. Duca) sau tragicul sfârșit al unui artist rătăcit în politică

 

            Sintagma „un artist rătăcit în politică” nu intenționează să acrediteze ideea că Ion Gheorghe Duca (mai cunoscut ca Ion G. Duca sau I.G. Duca), fiul inginerului Gheorghe Duca și al Luciei Ghica, n-ar fi cunoscut deplina consacrare politică în cei 54 de ani de existență (1879-1933). Da, căci după absolvirea Liceului „Sfântul Sava” din București în 1879 și obținerea doctoratului în drept la Paris (1902), revine în țară ca ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea și apoi ca director al Casei Centrale a Băncilor Populare, numire pe care i-o datorează lui Vintilă Brătianu, pentru ca după înscrierea în Partidul Național Liberal (1907) să cunoască o impresionantă ascensiune politică: deputat de Vâlcea în 1907, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice la doar 35 de ani (practic, el a deținut portofolii ministeriale la Agricultură, Afaceri Străine sau Interne în toate guvernele liberale), președinte PNL (28 decembrie 1930-29 decembrie 1933), președintele Consiliului de Miniștri (14 noiembrie 1933-29 decembrie 1933).

            Vasăzică, o carieră politică de-a dreptul amețitoare pentru oricine în afară de I.G. Duca și câțiva providențiali interbelici („locuiește cu chirie într-un modest apartament, e proprietarul a cinci hectare de pământ la țară, călătorește în străinătate în calitate de șef al puternicului partid liberal la clasa a treia, iar ca prim-ministru se găsește asupra sa fantastica sumă de 85 de lei”, ne face cunoscut Sterie Diamandi în Galeria oamenilor politici), totul încheindu-se pe 29 decembrie 1933, când – ne spune același autor – pe peronul gării din Sinaia este ucis acest om „fin, cu inteligență suplă și talent multilateral, cu cultură aleasă și educație occidentală, cu suflet bun și cinste exemplară și cu un stat de serviciu bogat în slujba țării și a neamului”.

            Iar uciderea prin împușcare a celui de-al doilea prim-ministru al României (în iunie 1862 fusese împușcat Barbu Catargiu) se datorează în primul rând neclintitelor convingeri parlamentar-constituționale ale lui I.G. Duca, convingeri prin care „omul politic în accepțiunea occidentală a cuvântului” se opune dictatorialelor tendințe carliste, și abia pe urmă acelui Jurnal al Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, prin care „s-a decis dizolvarea Gărzii de Fier” (Ioan Scutu, Monarhia în România 1866-1947).

            Că regele dorea să se descotorosească de acest incomod om politic, după ce tot el i-a încredințat în noiembrie 1933 mandatul formării noului guvern, adică l-a făcut primul său sfetnic, rezultă fără putință de tăgadă din dispoziția pe care i-o dă lui Gabriel Marinescu, șeful Poliției, în legătură cu nota primită de acesta de la un informator, prin care planul legionarilor era deconspirat: „Ține nota la birou și n-o transmite mai departe”...

            De altminteri, adaugă în chip lămuritor Ioan Scurtu, urmărind Carol al II-lea să utilizeze Garda de Fier împotriva adversarilor săi politici, „care nu erau puțini”, nu doar că procesul asasinilor lui I.G. Duca s-a încheiat pe 5 aprilie 1934 „prin achitarea principalelor căpetenii legionare”, dar un fruntaș legionar chiar are cinismul să declare: „Am ieșit din închisoare cu două sentimente întărite: adânc devotament pentru rege și încredere deplină în armată. Am vrea ca Majestatea Sa să știe că tineretul din întreaga țară, care ascultă de lozinca Gărzii, îi stă necondiționat la dispoziție”.

            Tocmai de aceea, considerându-l pe I.G. Duca numai „un strălucit aghiotant al marelui bărbat de stat care a fost Ionel Brătianu”, nicidecum providențialul „care domină oamenii și evenimentele, obsedatul unui crez social sau politic, care, înfruntând bărbătește vijelia luptei, flutură în bătaia gloanțelor steagul credințelor sale”, este de înțeles regretul lui Sterie Diamandi că acest mare și nobil român n-a urmat declarațiile sale din perioada restaurației („Prefer să mi se taie mâna decât s-o întind aventurierului!”), declarații ce „ar fi așezat pe ostracizatul Duca în galeria oamenilor de mare caracter” și, aidoma lui C. Stere după retragerea din politică, l-ar fi determinat să devină „un maestru al portretului și eseului”. Chiar așa, căci cronicile lui de politică externă din „Viața românească” și „Universul”, volumul Portrete și amintiri, dar îndeosebi eseul Mâinile, „un giuvaer al genului”, fac dovada îndestulătoare a înzestrării lui Duca într-ale artei și-i confirmă destinul de artist „rătăcit în politică”.

            Fără ca I.G. Duca să fie „un cinic, lipsit de scrupule și sensibilitate” (dimpotrivă, este perceput ca „emotiv și înclinat spre meditație”), Sterie Diamandi are încredințarea că „Doar moartea i-a adus eterna pace” celui care cu siguranță a suferit enorm de pe urma atitudinii sale sinuoase. Din aceste motive și în pofida faptului că aproape toți românii de-atunci au deplâns dispariția prematură a  bărbatului politic, „tocmai când era chemat să dea măsura capacității sale”, scriitorul Diamandi nu ezită să susțină că artistul Duca l-a surclasat pe omul politic Duca!...

            Produs de elită al aristocrației române și purtând în lăuntricul lui însușirile clasei din care făcea parte (cultură, educație, maniere, dăruire), însă lipsindu-i forța, voința și fanatismul crezului, „Duca a simțit nevoia sufletească de a lupta pentru ridicarea poporului”. Prima lui acțiune publică a fost dedicată cooperației, unde s-a dovedit unul dintre cei mai sârguincioși colaboratori ai lui Spiru Haret.

            Și cine știe, meditează S. Diamandi, poate că avântul tinereții și activitatea rodnică i-au dăruit lui I.G. Duca „perioada cea mai frumoasă a vieții sale”!...    

 

            Sighetu Marmației,                                                      George  PETROVAI

                6 aprilie 2019     

           

                             

 

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(V)

 

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

5.Take Ionescu și excepționala sa conduită politică

 

            Motto:

Evenimentele mărețe

din viața noastră urgisită,

precum Unirea și progresul

în România întregită,

 

au devenit realitate

prin truda unor mari români,

în plan politic mai dibaci

ca și confrații lor străini.

 

Iar între ei, Take Ionescu

- considerat de suveran

cel mai isteț dintre supuși –

avea ținută de șoiman.

 

            Ar fi interesant de știut cam câți dintre români au habar cine a fost Take (Dumitru) Ionescu (1858-1922) și ce rol a avut în constituirea și consolidarea României întregite. Că doar trăim în epoca pretins culturală a bombardamentului informațional despre tot și nimic (vreme, hrană, boli, politică, snobism, vedetism, automobilism, idiotisme cu pretenții etc.), respectiv a sondajelor de opinie pe cele mai năstrușnice teme, din care aflăm cu groază că tot mai mulți dintre compatrioții noștri nu știu numele țării unde-și irosesc zilele (!), iar trufașii semeni de peste Atlantic ba se arată deranjați de întrebările ultraelementare ale reporterului („Știți câte continente există?”, „Puteți să numiți cinci state din Europa?” etc.) și se îndepărtează de el fără să dea vreun răspuns, ba își declară cutremurătoarea neștiință (cu nelipsitul rânjet nătâng întipărit pe fețele lor de roboți joviali), ba oferă răspunsuri de care, cu ceva timp în urmă, s-ar fi rușinat până și un copil mai bunicel din clasa a patra. De pildă, la întrebarea „Puteți să numiți cinci țări din Europa?”, dat mi-a fost să aud că unul dintre chestionați înșiră cu dificultate vreo trei capitale europene: Londra, Paris, Madrid...

            Acuma, firește că-i treaba fiecăruia câtă atenție acordă culturii fundamentale și că unui om de afaceri american (mă rog, ăștia cu toții aleargă cu limba scoasă după bani scoși din afaceri mai mult sau mai puțin cușere) nu-i poți pretinde să-și mobileze firava memorie cu flecuștețe neaducătoare de profit, deși pretinde de la progenitura sa ținută în puf taman cunoștințele pe care nu le posedă și deși, din atari motive, nivelul de cultură generală (inclusiv al valorilor morale) este în continuă și alarmantă descreștere față de sporul civilizației cu ajutorul banilor și al automatelor...

 

            Revenind la oile noastre, sunt convins că mai puțin de 10% dintre români au niscaiva informații despre Take Ionescu și poate că tot pe-atâția dintre ceilalți și-ar dori să afle câte ceva despre el, îndeosebi în această perioadă cumplită pentru țară și omul de rând, când politrucii pesedisto-aldiști agită de zor și foarte puțin convingător drapelul patriotismului conjunctural-ideologic, cu toate că – ne spune Sterie Diamandi în Galeria oamenilor politici – ilustrul om politic era realmente „obsedat de viziunea României Mari”, scop pentru care, în timpul războiului mondial, „aproape că neglijează interesele partidului” (partizanii nu-l vor cruța pentru asta!), potrivit crezului său politic: „Pentru a fi un om de stat, trebuie să fii mai mult decât un om de partid”.

            Iar Take Ionescu a fost un adevărat om de stat, atât prin viziunile sale profetice privind consecințele războiului mondial și viitorul omenirii (într-o serie de articole publicate în anul 1914, el prevede durata lungă a conflagrației, participarea Statelor Unite și Japoniei, cascada tronurilor – „Europa va fi republicană!”, orientarea societăților spre stânga, atotputernicia americanilor), cât mai ales prin propunerile avansate în forurile conducătoare ale statului, acțiunile întreprinse și deciziile luate în momentele referențiale ale istoriei noastre: fără să fie câtuși de puțin „un stegar al cauzei țăranilor” (bunăoară așa ca Ion Mihalache, Constantin Stere și – între anumite limite – Nicolae Iorga), Take le-a fost acestora binevoitor încă din 1888, dată la care susține în Parlament că „Ideea dreptului de pământ este în datinile, în tradițiunile, în suvenirurile, aș putea zice în carnea și oasele țăranului nostru”; afirmă că „miroase a praf de pușcă” încă de la primele agitații țărănești din 1907 și „e singurul om din guvern care vrea și cere măsuri eficace pentru îmbunătățirea soartei țăranului, susținând o largă reformă agrară care să permită ruperea din blocul proprietarilor mari a cât mai mult pământ pentru țărani și crearea unui institut de credit agricol” (S. Diamandi), tot el fiind raportorul legilor cerute de această situație; într-o vreme când aveam tratat de alianță cu „centralii” (era 9 septembrie 1913), el îl asigură pe Raymond Poincaré, președintele Franței, că „armata română nu se va găsi de partea vrăjmașilor voștri”, iar în ajunul Consiliului de Coroană în care s-a decis cu majoritate de voturi neutralitatea României, el îi dă suveranului de înțeles că nu împărtășește nicicât punctul său de vedere, astfel devenind „campionul politicii instinctului național” (Diamandi), pentru a cărei reușită, ne informează același scriitor”, „își dă mâna frățește cu Nicu Filipescu, uitând trecutul de aprigă vrăjmășie”; tot din 1913 se înțelege cu Ionel Brătianu în toate marile probleme ale țării; în perioada refugiului la Iași, cele două mari reforme democratice (împroprietărirea țăranilor și votul universal) găsesc în Take Ionescu, fostul șef al conservatorilor (prin urmare, reprezentant al marilor latifundiari și al votului cenzitar) un vajnic susținător; în toate consiliile ministeriale și ale coroanei, Take se opune din răsputeri păcii separate (România Mare, pleda el, nu se va înfăptui „decât prin respectul fidel și complect al obligațiilor față de aliați și prin eroismul până la capăt al forțelor noastre, cu riscul chiar de a vedea suprimarea provizorie a statului român”), chestiune politică unde intră-n dezacord cu Brătianu și alți factori decizionali, susținut fiind doar de câteva persoane: regina Maria, prințul Carol, generalul Henri Berthelot, Nicolae Iorga; la rugămintea lui Ionel Brătianu, Take Ionescu îi scrie lui Raymond Poincaré, cu care era în excelente raporturi de prietenie, ca să susțină în fața aliaților punctul de vedere al Guvernului României; întrucât pacea noastră separată „apăsa ca o ghiulea”, aliații nefiind dispuși să-i nemulțumească pe sârbi, care „prin eroismul lor reușiseră să câștige simpatia întregii opinii publice” (Diamandi), Take luptă din toate puterile să contracareze propaganda adversarilor și să restabilească creditul politic al României prin întrevederi, relații personale, interviuri, recepții și publicații, prin înființarea la Paris a Comitetului Național al Unității Românești (N.B.: Grație prestigiului personal și atitudinii takeionesciene tranșant antantofilă, aliații recunosc Comitetul și interacționează cu el!) și, nu în ultimul rând, printr-o atitudine diametral opusă față de cea a lui Brătianu (acesta refuză să semneze tratatul de pace și părăsește ostentativ sala de conferințe) – înțelegere prietenească cu sârbii și ideea stăruitoare a Micii Antante (Mica Înțelegere) cu Cehoslovacia și Iugoslavia întru apărarea suveranității și independenței celor trei state, lucru recunoscut ulterior atât de șeful liberalilor („Am avut prilejul să văd acum, în haosul de la Geneva, de ce mare folos ne-au fost alcătuirea și solidaritatea Micii Înțelegeri”), cât și de străini: „Acest bărbat de stat, cu vederi largi, a conceput atunci un plan genial” (E.I. Dillon); silit să se expatrieze după încheierea păcii separate (nemții îi fac onoarea să-l pună în capul listei cu persoanele indezirabile ce urmau să părăsească țara, casa lui de pe strada Atenei, nu și a celorlalți fruntași naționaliști, este devastată de germani îndată după ocuparea capitalei, în teritoriul ocupat i se organizează de către aceștia o demonstrație ostilă, tot ei obțin de la Guvernul Marghiloman trimiterea sa în judecată), lui Take Ionescu, omul cel mai cunoscut și mai apreciat în cercurile Antantei, nu i-a fost dat să-și servească țara la Conferința de pace (a asistat la Paris ca particular incomod pentru delegația română), România fiind reprezentată de ministrul plenipotențiar Mișu, deși „toate celelalte state aveau grijă să trimită acolo tot ce aveau mai capabil și mai cu vază” (S. Diamandi); riscând să-și distrugă cariera politică și să compromită relațiile României cu Austro-Ungaria, Take Ionescu a fost primul ministru care, prin oameni de încredere, a avut curajul să ajute cu sume însemnate nu numai școlile și bisericile din Ardeal, ci chiar presa și mișcarea politică, lucru pe care-l știa doar șeful Cabinetului, bătrânul conservator Lascăr Catargiu (a fost informat la doi ani după demararea temerarei acțiuni!), și din pricina căruia a avut serios de suferit în urma denunțului că îndrăznește să subvenționeze lupta națională a ardelenilor.

            Motive suficiente, ne înștiințează onestul Sterie Diamandi, ca timp de aproape patru decenii, Take Ionescu să fie considerat „o mândrie a Parlamentului român, într-o vreme când tribuna parlamentară era ilustrată printr-o pleiadă de oratori de mâna întâia” și când puțini politicieni puteau exercita o atare vrajă, ca între 1908-1911 takiștii să reprezinte principala forță politică a țării, ca regele Carol I să afirme în mai multe rânduri că Take este „omul cel mai inteligent din domnia mea” și ca acesta să se bucure de stima și afecțiunea celor mai de seamă politicieni ai vremii, astfel încât să devină omul politic român „cel mai cunoscut și apreciat în străinătate”: Alfred von Kinderllen-Waechter, cel mai capabil ministru de externe al Imperiului German după moartea „cancelarului de fier”, îl prețuia mai mult ca pe un frate; Georges Clemenceau vorbește despre el în termeni ultraelogioși („Iată, că în România, spre gloria sângelui latin, întâlnim un om de stat care într-adevăr se poate numi european”); cu ocazia unui banchet, lordul George Curzon nu ezită să afirme că „nu există alt om de stat în Europa care, mulțumită cunoștințelor și experienței sale, să merite un mai mare respect și stimă ca Excelența Sa”; la rândul lui O’Conoor, președintele de vârstă al Camerei Comunelor și președintele Asociației Ziariștilor Englezi, susține că „Take Ionescu a fost cel mai mare om politic al Europei de astăzi”.

            În acest context de proslăvire europeană, totodată universală, admirația lui Sterie  Diamandi față de Take Ionescu este întru totul justificată, cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de președinte al Societății Studenților Macedoneni, a avut mai multe discuții cu oficialul român în biroul acestuia de ministru al Afacerilor Externe, la ultima întrevedere chiar reproșându-i dezinteresul (sic!) pentru deschiderea școlilor și bisericilor din Macedonia sârbească…

            Marea înzestrare intelectuală (premiant la liceu, uimitor la bacalaureat, strălucite studii la Paris, fapt care-l îndeamnă pe profesorul Alglave să-i spună la despărțire: „Vei fi cuceritor într-o zi!”, excelent vorbitor de franceză, engleză, germană și italiană, orator de-o atare anvergură încât Delavrancea îl numea „fiară a cuvântului”, omițând – desigur – slaba replică la întreruperi și stângăcia takeionesciană în mânuirea ironiei, posesor al unei frumoase culturi generale și, așa cum demonstrează volumul Amintiri, deținătorul meșteșugului într-ale scrisului), feciorul coanei Frosa și al lui Ghiță Ion, negustorul falit din Ploiești, revine în țară în 1881, anul ridicării României la rangul de regat, pentru a domina în mod copios Parlamentul, baroul și întrunirile publice.

            Prin „origine, structură sufletească și educație”, ne spune același Diamandi, Take se simte atras de liberali – la început de C.A. Rosetti, apoi de Ion Brătianu. Dar cum liberalii nu-i acordă altceva decât un mandat de deputat, tânărul avocat trece în tabăra conservatorilor. Aici este  primit cu brațele deschise de președintele Lascăr Catargiu, ajunge copilul răsfățat al partidului, la 33 de ani ocupă un fotoliu ministerial, în scurt timp și spre indignarea marilor boieri (aceștia sunt dispuși să-l tolereze ca un auxiliar de preț, nu însă și la comandă) devine liderul acestei formațiuni politice, apoi are îndrăzneala să înființeze Partidul Conservator-Democrat (PCD), cel de-al treilea partid de guvernământ, care – așa cum menționam mai sus – se afirmă între anii 1908-1911 ca cea mai importantă forță politică din România.

            Dar popularitatea acestui partid conjunctural (se bazează în exclusivitate pe Take Ionescu și, ca atare, poartă „stigmatul invalidității” încă de la naștere) scade odată cu venirea conservatorilor lui Petre P. Carp la putere și cu neinspiratul cartel electoral încheiat de pecediști cu liberalii.

            Eminentul om de stat își încheie cariera politică în fotoliul de prim-ministru. Însă un prim-ministru de doar o lună (căderea Guvernului Averescu este provocată, la rugămintea  regelui, chiar de Take Ionescu) și în împrejurări „care nu cadrau cu trecutul, cu prestigiul și cu valoarea lui personală” (S. Diamandi). Da, căci pentru o atare manevră politică nu era nevoie de o valoare ca Take Ionescu. Orice mediocritate putea să exercite puterea cu scopul de-a o încredința liberalilor în cel mai scurt timp…

            Deși a fost cel mai atacat și mai hulit om politic din generația sa (Petre P. Carp spunea despre ilustrul nostru personaj că „totdeauna pledează o cauză, niciodată nu apără o convingere”, Mitiță Sturdza îl poreclise Belzebuth, mulți îl acuzau de venalitate, asta în condițiile în care era un prestigios avocat, nu avea copii și-și ținea casa deschisă pentru oricine, George Panu își făcuse o specialitate din atacarea lui în „Săptămâna” și de la tribuna Parlamentului), Take Ionescu nu s-a dat niciodată în lături să facă un bine, ba chiar să răspundă la rău cu bine, ori de câte ori s-a ivit ocazia.

            Iată două exemple edificatoare în acest sens:

            a)Deși a avut mult de suferit de pe urma atacurilor lui Panu, Take a scris cel mai mișcător și elogios articol la moartea acestuia;

            b)Take Ionescu sare în apărarea lui Nicolae Iorga la Iași, respectiv împotriva celor care-l bălăcăreau pe tema războiului, deși cu puțin timp în urmă istoricul îl atacase cu toată violența de care era în stare un polemist ca el.

            Sfârșitul acestui om excepțional nu putea să nu fie în ton cu impresionanta lui viață: nerefuzând (la fel de bine am putea spune „neștiind să refuze”) stridiile pe care i le oferea cu insistență o sărmană italiancă, în opinia lui Diamandi chiar și moartea sa este cauzată de „un exces de gentilețe și bunătate”!

 

            Sighetu Marmației,                                                           George  PETROVAI

             26-28 martie 2019

           

           

 

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(III)

                               (De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

 

3.Ferdinand I, regele cu adevărat providențial pentru România

 

Episodul trecut l-am încheiat cu câteva aprecieri despre caracterul rigid al lui Carol I. Da, a fost un rege mare și atât de preocupat de asigurarea prestigiului monarhiei, mărturisește regina Elisabeta, încât „și în somn el poartă Coroana pe cap”. Cu „rigiditatea dusă la extrem”, ne  informează Ioan Scurtu în opul despre monarhia din România, și cu marea lui reticență față de politicienii români, Carol I inspira un respect solemn și glacial, „nu însă și o dragoste umană, atât de necesară totuși unui autentic conducător”.

Iată motivul pentru care Carol I s-a aflat în tragica situație „de a fi mereu izolat, de a nu avea niciun prieten, de a nu putea depăși anumite convenții protocolare”. Nu doar atât, căci moartea Măriucăi, singurul vlăstar al cuplului Carol de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, lipsa unui alt copil, ca și deosebirile de temperament dintre cei doi soți auguști, au contribuit din plin la accentuarea însingurării regelui.

Întrucât Carol I nu avea urmași după moartea fetiței (Maria se naște pe 27 august/8 septembrie 1870 și moare de scarlatină pe 28 martie/9 aprilie 1877) și întrucât, în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai acestuia, „succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”, Consiliul de Miniștri, profund preocupat de asigurarea stabilității și continuității dinastiei Hohenzollern, insistă pentru „reglementarea succesiunii la tron”. Și astfel, după ce principele Leopold de Hohenzollern (fratele mai mare al lui Carol) și nepotul cel mai în vârstă al acestuia au notificat că „renunță la calitatea de moștenitori ai tronului României”, succesiunea revine lui Ferdinand, care vine pe lume în data de 12/24 august 1865 ca al doilea fiul al principelui Leopold și al principesei Antoneta, infanta Portugaliei.

După confirmarea lui ca moștenitor al tronului României, în urma „pactului de familie” din anul 1881, pact „patronat de însuși împăratul Germaniei, Wilhelm I, șeful familiei de Hohenzollern ” (I. Scurtu), prințul Ferdinand sosește în România pe data de 19 aprilie/1 mai 1889. La scurt timp după sosire, tânărul principe simte o asemenea pasiune pentru Elena Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta (trebuie spus că, romanțioasă din fire, regina a încurajat idila celor doi!), încât - uitând de Statutul Casei Regale, care prevedea că membrii acesteia se pot căsători numai cu persoane „aparținând unor familii domnitoare din alte state” (prevederea, precizează I. Scurtu, „fusese introdusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii și de a evita disputele interne pe această temă”) - a iscat primele probleme serioase din familia domnitoare prin apriga dorință de a se căsători cu aleasa inimii lui și că s-a creat o adevărată dramă după ce Carol I i-a cerut să aleagă între iubită și tron: în anul 1891 Elisabeta pleacă în străinătate (întâi la Veneția, apoi la părinți), anunțând că vrea să divorțeze,  Ferdinand se retrage la Sigmaringen, de unde amenință că se sinucide, iar Elena Văcărescu ia pentru totdeauna calea exilului.

În cele din urmă, rațiunea de stat și influența familiei au avut câștig de cauză asupra sentimentelor de iubire ale principelui, așa că pe 10 ianuarie 1893 acesta se căsătorește cu Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, lista civilă a noului cap de familie urcă spectaculos de la 300.000 (suma stabilită la venirea lui în țară) până la un milion de lei, iar pentru trebuințele casnice (!) ale tinerei familii este rezervat palatul Cotroceni din București și se construiește palatul Pelișor din Sinaia.

Lesne de priceput că, pentru inima îndurerată a principelui după pierderea Elenei Văcărescu, căsătoria cu Maria n-a constituit nicicât un balsam, cu toate că din ea au rezultat șase vlăstare dinastice: Carol (născut în anul 1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1907), Ileana (1909) și Mircea (1913). Frumoasă, cochetă și însetată după viața de societate (capitol la care, ne spune Sterie Diamandi în cartea Galeria oamenilor politici – Editura GESA, 1991, Ferdinand se deosebea net de consoarta lui: „Avea oroarea afectărilor care le necesitau diferitele ceremonii, cu fast, pompă și protocol”), principesa Maria cu adevărat constituie o prezență insolită și strălucitoare la Curte, unde Carol I impusese o viață sobră și rigidă.

            Felul ei de-a fi ostil constrângerilor și, îndeosebi, relațiile extraconjugale de notorietate publică (la început prințul Barbu Știrbey, apoi colonelul canadian Joe Boyle) i-au atras în nenumărate rânduri reproșuri din partea regelui și reginei. „Femeie cu mult cap politic și foarte energică”, ne-o prezintă Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, ea nu înțelege precum regina Elisabeta, să rămână departe de politică, ci se implică în mod direct prin percutantele acțiuni filoantantiste pe lângă rege și prin participarea „la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România” (I. Scurtu), potrivit unui admirabil crez românesc, pe care i-l face cunoscut fruntașului liberal I.G. Duca: „Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați oligat să renunț cândm-am măritat, altă patrie decât România nu am”.

Cu aceeași energie s-a devotat atât de mult acțiunilor întreprinse de Crucea Roșie pe teritoriul României intrată în război (atunci l-a cunoscut pe colonelul canadian), încât a fost cinstită cu apelativul „mama răniților”...

Nu la fel stau lucrurile, ne informează Sterie Diamandi, cu regele Ferdinand, pe seama căruia „au circulat și continuă să circule încă două versiuni diametral opuse una de alta”: în versiunea oficială (din manualele de școală și discursurile protocolare), versiune „suspectată de către public”, regele este înfățișat „în culori vii și strălucitoare, atribuindu-i-se calități din cele mai rare”, pe când în defavorabila versiune agreată de gloată, ce depășise granițele țării, Ferdinand este văzut ca un „biet Fritz”: „fără personalitate, submediocru ca inteligență și plin de păcate”!

Nota 1: Până și istoricii zilelor noastre, funcție de temperament, sentimente și/sau sursele de inspirație, înclină mai mult sau mai puțin spre una dintre cele două versiuni. Astfel, dacă pentru Ioan Scurtu înseamnă „prea puțin” că principele moștenitor Ferdinand, ținut de Carol I la distanță de treburile politice, „a parcurs toate gradele militare de la sublocotenent și până la cel de general de corp de armată” (pe 1 Decembrie 1918, generalul Eremia Grigorescu, ministrul de Război, îi înmânează cartea de mareșal!) și că „avea o bună cultură generală, vorbea curent cinci limbi străine, era pasionat de botanică”, acest „prea puțin” decurgând din faptul că prințul suferea de timiditate, un defect „fundamental pentru un șef de stat”, care s-a accentuat prin campania dusă împotriva lui de presa antimonarhică și republicană (totuși, Scurtu admite că „Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluții în istoria poporului român”), Neagu Djuvara face din Ferdinand I „cel mai bun rege pe care l-am avut”, iar Petre P. Panaitescu nu ezită să-l numească „cel mai glorios dintre suveranii României”.

La rândul său, Sterie Diamandi (născut pe 22 august 1897 în Epir, Macedonia, absolvent al Facultății de Litere și Filosofie din București și, deci, contemporan cu personajele descrise), nu se oprește la ceea ce constituie deliciul vulgului („ruina fizică” a lui Ferdinand de pe urma tifosului ce „era cât pe-aci să-l coste viața” – chipul supt și obosit, privirile pierdute și urechile blegi, mai ales acest din urmă „argument empiric”, care i-a adus poreclele de „Urechiat” și „moș Teacă”), ci-i vede frumusețea fizică a mâinilor („mâini făcute să ție sceptrul”, susținea I.G. Duca) și, îndeosebi, frumusețea „mâinilor spirituale”: vasta cultură (cunoaște limba ebraică, descifrează în Histria inscripții latinești și grecești, discută de la egal cu cei mai galonați botaniști, cunoaște foarte bine muzica wagneriană, stăpânește lirica japoneză și chineză etc.), precum și înduioșătoarea timiditate a firilor alese și dureros de sensibile (stângaci, totodată „lipsit de poză și prestanță”, suveranul se simțea bine doar „în tovărășia cărților și a florilor, mai ales a acestora din urmă”).

Tocmai de aceea, onestul scriitor S. Diamandi îl numește pe Ferdinand „un exemplar de elită, a cărui notă distinctivă erau discreția și raritatea”. Iar aprecierile sale devin de-a binelea răscolitoare pentru cititor, atunci când prezintă marile sacrificii ale omului Ferdinand și abia pe urmă ale regelui Ferdinand I, care afirmă public că „nu vrea să se deosebească în sentimente de restul muritorilor de rând”: îndată după venirea în țară ca prinț moștenitor al Coroanei, este silit de pătura conducătoare și regele Carol I să-și sacrifice nobila pasiune față de poeta Elena Văcărescu („Aiasta nu e poate, Majestate!” îi spune bătrânul conservator Lascăr Catargiu); în conformitate cu legile țării, își va boteza copiii în religia ortodoxă („Voi fi un bun român”, afirmase el răspicat pe 28 septembrie/11 octombrie, dată la care depune jurământul încoronării ca rege al României, că adică, ne face cunoscut I. Scurtu, „nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român”), fapt pentru care, completează Diamandi, „Roma excomunică pe prințul Ferdinand și-i interzice Sfânta Împărtășanie”; mai înainte de jertfa celor 800.000 de morți pentru înfăptuirea României Mari, fusese nevoie de jertfa morală a regelui Ferdinand, căruia – german prin naștere și întreaga lui educație – i se cerea „să gândească și să simtă mai românește decât înșiși mulți dintre români”; după intrarea României în război de partea Antantei și căderea Capitalei în mâinile nemților, Puterile Centrale sunt extrem de pornite împotriva lui Ferdinand (la întâlnirea de la Răcăciuni, contele Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, „își manifestă în chip grosolan ciuda”, împăratul Wilhelm al II-lea, capul familiei Hohenzollern, „îi retrase ordinul casei sale”, fratele mai mare îl declară „trădător al numelui și al armelor”, la Sigmaringen este considerat mort și trufașa familie poartă doliu după cel care în inimile lor nu mai făcea parte din ea), iar în țară, Parlamentul de la Iași îl întâmpină cu ostilitate și unii oameni politici (de pildă înverșunatul filogerman P.P. Carp), întru totul de acord cu politica și planurile centraliștilor vizavi de România, se gândesc cum să-l îndepărteze de pe tron; reglementarea succesiunii la tron prin actul din 4 ianuarie 1926 (acceptarea renunțării lui Carol, proclamarea nepotului Mihai ca moștenitor al tronului, instituirea unei Regențe formate din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, modificarea Statutului Casei Regale), act care, în opinia lui Sterie Diamandi, constituie suprema suferință morală a unui părinte și rege – îndepărtarea de la tron și căpătâiul său de muribund a primului născut! O suferință cu siguranță mai atroce ca cea provocată de neiertătorul cancer la colon, din pricina cărora (suferința fizică și cea morală) regele Ferdinand I se stinge din viață în dimineața zilei de 20 iulie 1927, fiind înmormântat pe data de 23 iulie „cu o pompă vană și rece” (Scurtu) în biserica mănăstirii Curtea de Argeș, alături de ilustrul său predecesor.

Și astfel, încheie S. Diamandi în chip memorabil, iar prin aceasta atotuman, „Sfârșitul lui Ferdinand nu are calmul și vraja amurgurilor de toamnă, ci grandoarea asfințiturilor de primăvară, cu furtuni năprasnice, cu fulgere și tunete; e ceva asemănător tragediilor antice”, sentimentul religios de care era însuflețit, ajutându-l pe mucenicul rege „să-și joace rolul cu demnitate și eroism”...

Uriașa operă istorică a regelui Ferdinand I trebuie anlizată și deslușită în sistemul tridimensional al celor trei coordonate moral-spirituale călăuzitoare: a)Intrarea României în război alături de antantiști și făurirea României Mari; b)Constituția din 1923, garanta progresului României și al menținerii formei de guvernământ monarhic-constituțională; c)Grija statornică a regelui pentru viitorul țării, reflectată de actul din 4 ianuarie 1926.

 

a)În pofida tratatului încheiat de Carol I pe 30 octombrie 1883 cu Austro-Ungaria, tratat cunoscut doar de câțiva oameni politici (de regulă prim miniștri) cu prilejul semnării și prelungirii lui, în pofida provenienței din familia Hohenzollern, „familia domnitoare cea mai ilustră din Germania”, și – desigur – în pofida opoziției furibunde a bătrânului conservator Petre P. Carp („Prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, este axa crezului său politic), în Consiliul de Coroană din 27 august 1916, un Consiliu cu o confortabilă majoritate antantistă și redutabilul tandem regina Maria – Take Ionescu în fruntea acestei majorități, regele Ferdinand declară: „Văd situația în așa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”.

În realitate, ne informează Neagu Djuvara, având cu mult mai mult decât „o consfătuire cu unul din guvernele beligerante”, după lungi negocieri, „în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii și rușii un tratat, deocamdată secret, în care ni se promit Transilvania, Banatul și Bucovina (luată de austrieci la 1775)”.

Armata română se alătură Antantei cu 562.000 de soldați prea puțin instruiți și cu armament insuficient, motiv pentru care, în prima parte a războiului (anul 1916) suferă cumplite înfrângeri pe fronturile din Dobrogea și Ardeal în fața armatelor germane comandate de feldmareșalii Mackensen și Falkenheim, ulterior se retrage pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru (între Carpați și Dunăre), regele, Parlamentul și Guvernul se refugiază la Iași, care astfel devine Capitala vremelnică a României, iar Muntenia, Dobrogea și Bucureștiul sunt ocupate de nemți.

Situația României era în acel moment cu adevărat disperată (în teritoriul ocupat, autoritățile germane susțineau că „oficial regatul României nu mai există”), inclusiv prin aceea că în martie-aprilie 1917 era prevăzută o lovitură de stat „prin care regele și familia regală să fie prinși și duși în Rusia pentru a avea o soartă asemenea cu a dinastiei rusești” (Nicolae Iorga, Istoria românilor).

Informat despre aceste acțiuni îndreptate împotriva dinastiei, Ferdinand nu numai că, spre uimirea multora, continuă să creadă că „vom avea Ardealul și Bucovina”, dar găsește de cuviință să plece pe front pentru a se adresa, pe 5 aprilie 1917, ostașilor Armatei a II-a (cantonați în comuna Răcăciuni, județul Bacău) cu următoarele cuvinte: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, ați câștigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă: vi se va da și o largă participare la treburile statului”.

După această Proclamație, notează I. Scurtu, în iunie Parlamentul a decis modificarea Constituției „pentru a se putea trece la legiferarea reformei agrare și a celei electorale”, așa încât este incorect să vorbim de reforma agrară din 1921. Dacă nu practic, atunci cu certitudine teoretic ea a început în 1917 și s-a finalizat în anul 1922, perioadă de timp în care, ne asigură N. Djuvara, la noi s-a înfăptuit „cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înșiși proprietarii terenurilor agricole”!

Iar rezultatul acestei Proclamații, coroborat cu refacerea armatei române (în greaua iarnă dintre ani) cu instructori și armament francez, via Rusia, s-a vădit în memorabilele încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz, în care mașina de război nemțească a fost dată peste cap de bărbăția și eroismul sacrificial al soldaților și ofițerilor noștri.

Cu toate astea, prinsă între două focuri (Puterile Centrale și Rusia bolșevizată), pe data de 9 decembrie 1917, adică patru zile după pacea de la Brest-Litovsk dintre ruși și nemți, România la rândul ei semnează armistițiul cu Germania, pentru ca după mai multe luni de negocieri, conservatorul Alexandru Marghiloman să semneze la București tratatul de pace din 7 mai 1918. Dar cum acesta n-a fost ratificat de rege (motiv suplimentar de respect pentru suveran!), potrivit Constituției României, respectivul tratat n-a avut un caracter legal.

Vasăzică, n-a fost ratificat și, ca atare, n-a avut un caracter legal-constituțional, dar cu toate astea „ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris” (Neagu Djuvara). Și iată de ce. Dincolo de insinuările că „Franța și Marea Britanie n-au mai vrut să-și respecte semnătura dată în 1916, înainte de intrarea în război”, ni se imputa faptul juridic că „noi nu respectaserăm înțelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut” (Djuvara)! Punând în paralel atitudinea dârză a Serbiei, care – ocupată integral în 1915 – totuși, n-a încheiat pace separată, ci – dimpotrivă - și-a retras armata prin Albania până la Marea Adriatică, unde a fost îmbarcată pe nave britanice și franțuzești, cu destinația frontul din Salonic, aliații au considerat că situația României din noiembrie 1917 (aproape toată țara ocupată de inamic), n-a fost un motiv atât de întemeiat, încât să justifice capitularea noastră.

De unde și inerenta situație dificilă a delegației noastre la tratativele de pace, precum și eforturile depuse de ea pentru convingerea aliaților de necesitatea respectării întocmai a clauzelor acordului din august 1916. La toate astea s-a adăugat o mai veche dispută româno-sârbă privind Banatul (românii primesc două treimi – județele Caraș-Severin și Timiș, iar sârbii, sprijiniți de francezi, încorporează Torontalul, partea de apus a Banatului), precum și reticențele românilor vizavi de propunerile privind garantarea drepturilor minorităților, motiv pentru care Ionel Brătianu părăsește conferința, lăsând altor partide sarcina să termine negocierile.

Nota 2: Tot atunci exista la noi o mână de oameni politici, în frunte cu regina Maria și Take Ionescu, care insistau ca România să nu cedeze, ci, la o adică, să-și retragă armata (aproape intactă și cu un moral ridicat după formidabilele victorii obținute în ultimele bătălii cu nemții) în Rusia cuprinsă de febra bolșevismului leninist. Nu era un plan nebunesc, ne asigură Djuvara, dimpotrivă, poate că în acest mod „am fi influențat chiar viitorul război civil dintre albi și roșii, din Rusia, în favoarea albilor”. Pe de altă parte, pacea de la București fusese încheiată taman în perioada când americanii intrau în război de partea Antantei (ca să vezi renghiurile pe care destinul istoric le joacă unor popoare!), soarta războiului întorcându-se decisiv și definitiv în favoarea aliaților occidentali doar la câteva săptămâni după neinspirata ei parafare. De reținut că prin providențialul ajutor al generalului Henri Berthelot, marele și statornicul prieten al românilor, armata noastră va fi din nou alături de aliați pe ultima turnantă a primei conflagrații mondiale: Austro-Ungaria capitulează pe 3 noiembrie 1918, iar Germania pe 11 noiembrie.

Cu toate fricțiunile politice și diplomatice postbelice de care aminteam mai sus, neștiute și – ca atare – neimportante pentru românul de rând, anul 1918 constituie pentru România modernă anul său referențial. Da, căci el încoronează „lupta seculară a poporului român pentru a trăi în cadrele unuia și aceluiași stat” (I. Scurtu), grație unui cumul de factori: conjunctura internațională favorabilă creată de primul război mondial, eroismul soldaților români pe câmpurile de luptă, intuiția, perseverența și eforturile depuse în principal de regele Ferdinand, regina Maria, Ionel I.C. Brătianu și Take Ionescu întru realizarea celui mai de preț ideal al românilor de pretutindeni, în veci neuitatul ajutor primit de români de la generalul Henri Berthelot și geograful francez Robert Ficheux, așa încât – prin hotărârile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău (9 aprilie 1918), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 decembrie) – Basarabia, Bucovina și Ardealul se unesc cu patria mamă.

Mergând pe calea celor mai mărețe evenimente din istoria României, regele și autoritățile centrale reintră pe 1 decembrie 1918 în București, fiind primiți cu mult entuziasm de populație, pentru ca pe 15 octombrie 1922, după serviciul religios desfășurat în recent construita catedrală din Alba Iulia, numită și „catedrala încoronării”, Ferdinand să-și pună pe cap vechea coroană de oțel a înaintașului, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, astfel intrând în loja de onoare a istoriei noastre cu formidabilul cognomen de „întregitor” – Ferdinand I Întregitorul!

Din motive pur politicianiste, încoronarea fiind considerată de opoziție o simplă „demonstrație de partid”, conducătorii Partidului Național și ai Partidului Țărănesc nu au participat nici la festivitățile din Alba Iulia și nici la spectacolul din ziua următoare de la Arcul de Triumf al Bucureștiului, unde au fost prezente oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia și Japonia (dovadă cât se poate de limpede că statul național unitar român se bucura de o largă recunoaștere internațională!), fapt care l-a mâhnit atât de mult pe rege, încât niciodată n-a uitat afrontul liderilor celor două partide.

b) Cu Constituția din 1923 lucrurile stau în felul următor: Întrucât a acceptat să se încoroneze în perioada Guvernului Ionel I.C. Brătianu, Ferdinand învedera prin asta că-i hotărât să mențină Partidul Național-Liberal la putere, că nu-i dispus să țină cont de opinia partidelor din opoziție și că „rotativa guvernamentală” nu era la fel de sârguincioasă și eficientă ca în lunga domnie a lui Carol I. Încurajați de atitudinea proliberală a regelui, guvernanții au decis să pună în dezbaterea corpurilor legiuitoare proiectul noii Constituții. Sigur, lucrul acesta a generat discuții, iar opoziția a organizat adunări de protest, în care i se cere suveranului să demită imediat guvernul liberal.

Proiectul Constituției a fost aprobat de Adunarea Deputaților pe 26 martie 1923 și de Senat pe 27 martie, apoi în ziua următoare (28 martie), Guvernul înaintează regelui raportul pentru sancționarea noii Constituții. Degeaba Partidul Național și Partidul Țărănesc au adresat suveranului, în aceeași zi, „un ultim apel” de a nu-și pune semnătura pe Constituția liberală, văzută de ei drept „o emanație a concepției absolutiste a puterii executive”, pentru că Ferdinand semnează decretul de promulgare, care apare în „Monitorul Oficial” pe data de 29 martie 1923.

Potrivit noii Constituții, „puterile suveranului rămâneau cele din 1866”, ceea ce însemna menținerea și garantarea formei de guvernământ monarhic-constituțională.

În deplin acord cu Proclamația din 5 aprilie 1917, în fața României întregite se ridicau cele două probleme fundamentale de organizare, consolidare și propășire: împroprietărirea și votul universal. Adevărul este că o nouă reformă era obligatorie. Din următoarele motive: 1)Promisiunea făcută de rege soldaților-țărani, iar prin aceasta țării întregi; 2)Împroprietărirea din vremea lui Cuza Vodă dovedindu-se neîndestulătoare, „s-a procedat la o nouă expropriere a marilor latifundii, iar pământul expropriat a fost împărțit țăranilor” (P.P. Panaitescu); 3)Formarea unei puternice baze economice țărănești prin desființarea marii proprietăți din România și înlocuirea ei cu mica și mijlocia proprietate.

Și iată dovada oferită de Giurești: La începutul veacului 20, adică în preajma răscoalei din 1907, „în timp ce 4171 de proprietăți mari însumau 3.787.192 hectare, 1.015.302 țărani stăpâneau numai 3.319.695 hectare, acestora din urmă revenindu-le așadar trei hectare de cap”, ceea ce, firește, reprezenta o monstruoasă disproporție – „peste un milion de țărani stăpâneau mai  puțin pământ decât câteva mii de proprietari mari”.

Și încă în România, scrie N. Djuvara, lucrurile nu stăteau așa de prost la acest capitol ca în restul Europei răsăritene (Rusia, Polonia, Ungaria): la noi cele mai întinse moșii aveau în jur de 10.000 hectare, pe când contele Mihály Károly, în 1919 președintele provizoriu al unei republici maghiare socializante (sic!), poseda mai bine de 100.000 hectare!

Votul universal, cea de-a doua reformă (și tot în folosul țărănimii), desființează colegiile, „pune alegerea membrilor parlamentului în mâinile țărănimii, și astfel România devine un stat țărănesc” (Panaitescu), iar Ferdinand se alege cu calificativul de „rege al țăranilor”.

c) Cum arătam mai sus, prin actul politic din 4 ianuarie 1926, Carol (fiul cel mai mare al lui Ferdinand) este înlăturat de la domnie, fiind desemnat ca succesor nevârstnicul său fiu Mihai (născut pe 23 octombrie 1921, din căsătoria oficiată pe 10 martie 1921 între prințul Carol și principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei). În paranteză fie spus, toți liderii partidelor politice au refuzat să participe la botezul principelui Mihai, deoarece – se învinețeau ei de furie – regele Ferdinand îl chemase pe Ionel Brătianu la guvernare, cu toate că liberalii aveau doar șapte deputați din cei 368, așa încât Coroana a ajuns „vasala Brătienilor”!

De altminteri, foarte atașat de valorosul președinte al liberalilor, regele nu numai că nu se arăta deranjat de bârfele în care Brătienii erau văzuți/judecați/invidiați ca a doua dinastie a României („Nu văd nimic rău în aceasta”, răspundea el „binevoitorilor”), ba chiar îi mărturisește lui Ioan Lupaș într-o discuție particulară: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, căci este singurul în care am încredere”...

Fire pătimașă și nestatornică, fapt cu prisosință ilustrat de scandaloasa aventură cu Ioana Maria Valentiana (Zizi) Lambrino, din care se naște Mircea Grigore (fiu recunoscut de prinț) și apoi (în anul 1925) de înhăitarea lui la Paris cu Elena Lupescu, Carol îi trimite regescului său părinte scrisoarea din 12 decembrie 1925, în care îi face cunoscut că renunță în mod irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului. Ceea ce nu l-a împiedicat nicicât mai târziu să susțină că s-au făcut presiuni asupra lui ca să renunțe la o moștenire ce i se cuvine, iar în anul 1930, cu sprijinul țărăniștilor (acțiune justificabilă din perspectiva acerbelor dispute politice dintre liberali și național-țărăniști, precum și de faptul că actul din 4 ianuarie 1926 consolida pozițiile Partidului Național-Liberal după eliminarea omului care se opunea tendințelor ionelbrătiene de a subordona monarhia), să revină în țară, să-și detroneze fiul și, pentru o foarte tensionată perioadă de 10 ani, să devină Carol al II-lea, regele fără scrupule al românilor.

 

Sighetu Marmației,                                                            George  PETROVAI

   3-5 martie 2019