8.Constantin Stere, boierul basarabean
torturat de năzuințe
socialiste
Spre deosebire de politrucii postdecembriști,
care știu că prin politică au ticăloasa șansă de-a trece de la condiția de oier
pricăjit la cea de boier nelegiuit, Constantin Stere a procedat atât de neobișnuit în tumultoasa sa viață, încât constituie cel mult o
ciudățenie, nicidecum un rarisim model pentru alde
Dragnea, Tăriceanu, Dăncilă și ortacii lor.
Da,
ne spune Sterie Diamandi, căci „destinat prin naștere și avere să fie un privilegiat al soartei” și
„chemat să ocupe un loc de cinste la banchetul vieții” prin originea sa aristocratică, Stere a simțit de tânăr ceea ce-i apropie, nu ceea ce-i îndepărtează pe oameni, iar
prin aceasta nevoia irepresibilă „să năzuiască, să lupte, să pătimească”, adică
să se devoteze celor mulți și
oropsiți cu tot avântul și cu
toată energia tinereții sale. Iar ferma lui credință în acest ideal fiind mai puternică decât grija prozaică pentru propria
viață, iată de ce – ne înștiințează scriitorul nostru – „el renunță bucuros la toate privilegiile clasei, la cariera sigură și cu trai tihnit, ca să accepte bărbătește
apriga luptă a vieții”: în anul 1905 trece Prutul
pentru a lua parte la revoluția narodnicilor și a deveni tovarășul de exil siberian al lui Lenin
și Józef Pilsudski, întemeietorul statului polon
modern, aici se impune cu autoritate între fruntașii
intelectualilor din Rusia, iar după revenirea în țară se
afirmă drept doctrinarul poporanismului și singurul
agrarian care știa ce urmărește, asta deoarece
„avea fanatismul credinței, devotamentul cauzei obștești și voința neînduplecată de înfăptuire”.
Motive
suficiente, socoate Diamandi, ca oligarhia și
plutocrația română să vadă în Stere redutabilul adversar pe
care ori trebuie să-l răpună, ori măcar să-l reducă la tăcere prin exploatarea
erorilor săvârșite de el în prima conflagrație mondială, desigur, dând uitării incontestabilele merite ale acestui
neobosit doctrinar al țărănismului integral: până în
anul 1914 el este consilierul intim al lui Ionel Brătianu, calitate în care
luptă din răsputeri pentru împroprietărirea țăranilor
și votul universal (mișcarea socialistă într-o țară eminamente agricolă precum
România, adică lipsită de industrie și fără
proletariat, în schimb cu mari latifundiari, cu vot cenzitar și – îndeosebi – cu îndreptățite aspirații naționale, i se pare eroului nostru un nonsens); ca
un veritabil campion al democrației țărănești, contribuie din plin la înființarea, organizarea și consolidarea Partidului Național-Țărănesc, pentru ca în anul 1930, decepționat de evenimente și scârbit de țărăniști, să se retragă din viața politică în care „risipise din belșug vreme,
sănătate, avere, energie și muncă fără preget” și să-i închine literaturii ultimii ani de viață (se
naște pe 1 iunie 1865 în localitatea Ciripcău din
Basarabia, moare pe 26 iunie 1936 în Bucov, județul
Prahova), astfel ajutând o mulțime de oameni,
ce n-aveau nimic în comun cu țărănimea și democrația, să beneficieze de regimul țărănist; considerând că drumul spre Ardeal trece prin Basarabia, marele
patriot Constantin Stere desfășoară o intensă
și fecundă activitate în Sfatul acestei țări întru înfăptuirea unirii cu patria mamă (rostește circa 30 de discursuri), iar jurisconsultul Stere elaborează baza
juridică a drepturilor românești asupra provinciei, așa încât este explicabil de ce nu-și poate reține lacrimile bucuriei pe 27 martie 1918, dată la care majoritatea
parlamentarilor basarabeni votează pentru realizarea acestui deziderat național; cu concursul său s-a înființat în Basarabia
primul ziar românesc și a apărut o tipografie; tot el,
„trădătorul” și omul politic cel mai hulit din România,
întemeiază și conduce revista „Viața românească”, despre care se știe prea bine
ce rol de prim rang a jucat în cultura noastră.
Nu
doar că formidabilul Stere este bălăcărit în fel și chip
(epitetul „trădător” era la ordinea zilei), nu doar că fusese întemnițat la Văcărești și trimis în
judecată de Consiliul de Război, dar puțin a lipsit
„ca să apară în fața plutonului de execuție” (S. Diamandi), spre marele regret (!) al unor români cu autoritate, în
ochii cărora respectivul act de dreptate apărea „ca o slăbire a disciplinei naționale”.
Toate
aceste belele ale lui Stere nu se datorează nicicât detașării sale până la totala ignorare a interesului național (la mijloc era doar o eroare de calcul și
perspectivă, marele hulit neprevăzând intrarea Statelor Unite în război și dezmembrarea Austro-Ungariei, drept aceea refuzând afilierea la politica
„instinctului național” a lui Ionel Brătianu, Take Ionescu și Nicolae Filipescu), ci faptului că a rămas în teritoriul ocupat de nemți, unde editează ziarul „Lumina” pentru a ataca Guvernul României refugiat
la Iași, ba chiar pledează pentru răsturnarea dinastiei,
cu toate că România era în război și el deținea în armata română gradul de
colonel!
Scriitorul
Diamandi recunoaște cu onestitate că „politica lui Stere a fost
complet greșită” și că, din
punct de vedere aparențial, „unele din aceste fapte
constituiau grave infracțiuni la codul justiției militare”, mai ales pe timp de război...
Dar
acțiunile, respectiv abaterile lui Stere de la
normele obștești de
comportament, trebuie analizate și judecate în
strânsă corelație cu următoarele circumstanțe atenuante:
1)A
rămas în teritorul ocupat de nemți la cererea
expresă a lui Ionel Brătianu;
2)În
condițiile vitrege pentru țară din
acea perioadă (cumplitele înfrângeri suferite de armata română, primejdia
rusească, nesigurul ajutor venit din partea antantiștilor), lui C. Stere nu i se poate tăgădui buna credință întru servirea țării și neamului, ci cel mult calea aleasă;
3)N-a
fost mobilizat ca ofițer activ, ci „a primit benevol o
însărcinare pe lângă cartierul general” (S. Diamandi);
4)Potrivit
mentalității sale de revoluționar,
pe care și-a format-o în atmosfera revoluționară a intelectualității rusești, Stere înțelegea să se supună doar imperativelor conștiinței sale, nicidecum – precizează Diamandi –
„prescripțiilor codului elaborat de autorități și opinia public”.
Cum
spuneam mai sus, după retragerea din politică în anul 1930, profesorul și publicistul Constantin Stere devine „solitarul de la Bucov”, adică
scriitorul atât de viguros, încât mulți români au
regretat sincer faptul că el s-a amestecat în politică, în loc să-și fi folosit timpul, energia și talentul
pentru scrierea unei opere, pe care (atâta câtă e) Sterie Diamandi, dintr-un
surplus de gentilețe, o pune pe același plan cu opera lui Liviu Rebreanu, alături de care dobândește rangul de maestru al romanului românesc „de proporție și factură occidentală”, prin coincidența plină de tâlc că doi dintre cei mai buni romancieri ai noștri „ni i-au dat provinciile alipite”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
21 aprilie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu