Pe poetul Ioan Voicu parcă-l cunosc de o viaţă şi oarecum aşa şi este deoarece l-am întâlnit pentru prima dată când eram la liceu în Baia Mare, pe la începutul anilor 1980 prin intermediul fratelui meu Ioan Dragoş, fondatorul Cenaclului literar „Petre Dulfu” Satulung, unde poetul Ioan Voicu era un stâlp de bază al cenaclului sătesc.
Mereu cu o urmă de tristeţe în ochi şi glas, cu o
faţă brăzdată şi părul nins, Ioan Voicu s-a născut pentru a cânta în baladele
sale inegalabile tot ce este sfânt în arealul Finteuşului Mic şi comunei
Satulung, comună care l-a adoptat datorită valorii lui cât şi faptului că s-a
căsătorit cu localnica Maria Cobârzan.
La cei peste 65 de ani Ioan Voicu este la doar a
treia carte, dar primele două: “Lacrima din palmă”, (Baia Mare, Editura
Helvetica, 1998) şi “Peste mine şarpele-nfloreşte” (Cluj-Napoca, Editura
Risoprint, 2009) au fost bine primite de critică şi mai ales de publicul
cititor de poezie. Pentru că marea calitate a poetului este aceea că scrie
simplu, melodios, pentru sufletul omului de rând. Poetul ne face să ne oprim o clipă din viaţa cotidiană ca să
privim iarba pe care călcăm, iarba cea moale şi primitoare, iarba cea verde,
iarba de… acasă.
Prin baladele
sale epice ne pune pe gânduri, ne readuce cu picioarele pe pământ şi ne spune
într-un mod atât de elegant şi sfios că suntem doar nişte „umbre pe pământ”. Ne
invită să privim cerul, să îngenunchem şi să ne rugăm în această lume efemeră
deoarece poetul se simte “prin lume peregrin” ( “baladă călătoare” ), iar
uneori este necesar să facem apel la Creator pentru a învinge greutăţile vieţii
(vezi “baladă oarecum supărată” ).
Volumul „Singurătatea culegătorului de iarbă”, Baia
Mare, Editura Zestrea, 2015, ne relevă un poet matur, care stăpâneşte bine
versificaţia, are poeme pline de sensibilitate
evocând bucuriile şi mai ales durerile sufleteşti ale poetului, vorbim
aici de o lirică elegiacă epică dominată de sentimentul dezrădăcinării, a
zădărniciei, a licărului de speranţă.
Ca şi în primele două volume, întâlnim multă
metaforă: „m-aş vinde luminii şarpelui” sau „am cules iarba din gând” în „baladă
trecătoare” dar şi resemnarea: „jocul s-a sfârşit, nu mai e joc/fac ce mi se
cere şi ce pot” în poezia „balada jocului”.
Consider că dacă citeşti cu atenţie poemele-balade
ale lui Ioan Voicu „îl descoperi” pe omul Ioan Voicu: modest, cu un comportament
firesc, care ştie să aprecieze adevăratele valori ale umanităţii şi mai ştie că
prin poezie poţi să-ţi vindeci sufletul! Iar argumentul ultimei mele afirmaţii
se bazează pe „balada fulgerată de vânt”care este cântată de Narcisa Suciu, de
Fuego, de Magda Puşcaş iar câteva de Vali Moldovan şi Ghiţă Danciu din Baia
Mare. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?!
La final vreau să vă destăinui ceva despre poemele
lui Ioan Voicu. Mi-a făcut atâta plăcere să le scriu la calculator încât n-am
simţit oboseală ci doar dorinţa de a mai citi din creaţia lui inconfundabilă.
Iată câteva versuri memorabile: „nu e greu să duci pe umeri, rouă/când
tristeţea aceasta nu-i uşoară/un culegător de iarbă sunt/şi mai grei sunt
pumnii de pământ/mă sufoc de atâta nepăsare/şi mă culc pe-o pernă de ninsoare”
( balada culegătorului de iarbă ); „gol în faţa lumii, temător/nici odată,
Doamne, trecător/şi mai simplu, mă simt dezgolit/nici frumos nu sunt şi nici
urât/mă dezbrac de atâta nepăsare/şi m-arunc pe drumuri de uitare” ( baladă
dezbrăcată ); „n-am ştiut, vai! niciodată/să pun drumului o poartă/am urcat pe
scări de plâns/am iubit, n-am fost învins/greul care stă pe mine/mă sufocă pân’
la tine/dar îndur, cu atâta teamă/lacrima iubirii, mamă” ( baladă plânsă ).
Concluzia o las pe umerii confratelui nostru, poetul
Ioan Dragoş – “Prin ceea ce scrie Ioan Voicu nu dezamăgeşte cititorul, ci îl
face să-şi amintească trecutul şi să-şi proiecteze viitorul, lucru fundamental
pentru orice creaţie literară autentică”.
Gelu DRAGOȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu