SCHIMBAȚI LUMEA
Întristat
e al meu suflet, ochiul lacrimi nu mai are
De
cât plâns-a pentru țară, pentru neamul nostru mare,
Ce
s-a tot micit de-o vreme și la suflet și în părți,
Că istoria-i măreață, două rânduri are-n cărți.
Iară
limba românească, zi de zi îmi e pocită,
Și cu
vorbe reci, străine, prea adesea-i siluită,
În
derâs se ia cerescul iar părinții ni-i uităm,
Și pe
moșii, înțelepții, nici doi bani noi nu mai dăm.
Nu
mai ținem obiceiuri, nici cea datină străbună,
Prostioare
de tot felul ne tot umplu-o săptămână,
Tineretul
cel bezmetic vrea de-acum destrăbălare,
Mai
de nimeni nu ascultă, voia-și face fiecare.
Și
mai rău încă de-atâta, ne conduc toți impostorii,
Ce-a
lor gând le e într-una cum să fure-averea țării,
Cum
,,gășcuța’’ să prospere, să se-mbuibe cu de toate,
Iar
de țară nu le pasă, că-i în zdrențe, ruptă-n coate.
Azi,
partidele cu nume s-au făcut o-adunătură,
Cu
aceleași interese, care mint și care fură
Și-mi
fac circ de râsul lumii când se bat pentru un os,
Ce e
drept, cu multă carne, lungă vreme bun
de ros.
Nu
mai sunt de-acum modele să ne fie de urmat,
Ci
doar tineri plini de fumuri, hoți mărunți, plini de păcat,
Fără
gând să se jertfească pentru neam și pentru țară,
Doar
să-și facă a lor viață, mai ceva ca pe afară.
Iar
de-o bună vreme-ncoace, ni se dă ,,de-nfiorat”
Doar
borfet cu cu buze groase, țâțe mari, bune la pat,
Lenevoase,
languroase ce se fâțâie pe sticlă,
Și au
minte cât să-ncapă, într-un cap de bibilică.
*
Rău
ajuns-am, și nu-i gata răul care încă
vine,
Vai
și-amar va fi de țară, de-al nost’ neam, de orișicine
Ce
aici e din născare și-a crezut că lumea-o trece
C-o dulcie bombonică, și-un pahar cu apă rece.
**
Schimbați
lumea că-i nebună, și aduceți alta-n loc,
Să ne
fie, ca odată, mult mai plină de noroc,
Că pe
asta-ați întinat-o cu păcat și stricăciune
De-a
ajuns un loc scârnavic, vis nătâng, de-nșelăciune.
Dintr-o
margine de lume, până încă-n cealaltă,
Gândul
nostru umblă liber în lărgimea cea înaltă,
Neștiind
ce se petrece prin întinsul cel ascuns,
Bănuind
doar ce-i pe-acolo, prin ’nălțimile de sus.
Noi,
privind cu ochii minții cerul nopții înstelat,
Frumuseți
fără de margini, nici nu știm cât
ne-a-nșelat
Ochiul,
văzul și gândirea, de ce e prin infinit,
În
adâncul fără margini, în lărgitul nesfârșit.
Pe
acolo-s lumi deșerte, iaduri largi fără de viață,
Și
pustii strălucitoare, înșirate ca pe ață,
Ce
de-aici, din lumea noastră, parcă-s magice
minuni,
Dar
acolo de te-apropii, sunt năpraznice genuni.
Doar
la mii de ani lumină e un picur mic de viață,
În
întinsul fără margini nici că-l vezi prin deasa ceață,
E ca
noi, o mică oază în întinsul infinit,
Unde
viața tot renaște, rând la rând, la nesfârșit.
**
Vedeți
voi cât e de rară viața-n cele depărtări,
Cât
îmi e neprețuită de-o găsim prin cele zări,
Bucurați-vă
de-aceea, că noi suntem bob de aur
În
deșertul nesfârșiri, ’nobilați cu-al vieții laur.
Și
că-n sâmburul de minte ce-l avem în căpățână,
Stau
puteri nebănuite adunate împreună,
Numai
fie pace lungă și gândire sănătoasă,
Că
atunci ne-o fi cea viață, clipă lungă, norocoasă.
BUNĂ PLATĂ
De
vrei să nemurești pe mai departe,
Tu
numele ți-l leagă de o carte,
Și-n
ea îmi pune mierea din cuvinte
Ca
lumea să te țină veșnic minte.
Să nu
râvnești onoruri și nici bani,
Roagă
cerescul deie-ți doar mulți ani,
Ca să
îmi poți, cu vorba-ți călătoare
Să-nfiorezi
clipita trecătoare.
Iar
versul tău să fie dulce vrajă,
Un
veghetor ce mintea-mi țină trează,
Ca
limba noastră veșnic să rămână
Întregitor
de nație română.
Și
scrie dară, scrie! să se știe
Că
suntem neam înveșnicit pe glie,
Adamii
lumii celei de-nceput,
Ce-n
cuibul ăsta vechi, am încăput.
Aicea
Maica și-a făcut Grădină
Să-i
fie Raiul lumii ce-o să vină,
Iar
noi, c-am fost smeriți și cu răbdare,
Vom
fi sămânță-n veci, nepieritoare.
**
Eu
te-oi plăti cu-n gând de mulțumire,
C-ai
pus în noi din cer, Dumnezeire,
Cu
versul tău de miere-nvrăjitor,
Așa
că-n veci, rămâne-ți-oi, dator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu