MINUNEA ROMÂNEASCĂ – O ICOANĂ LIRICĂ A CREDINȚEI ȘI A NEAMULUI

Cronică literară la volumul de poeme religioase „Minunea românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului” de Mircea Dorin Istrate

Cartea am primit-o cu dedicația poetului:„Cu toată dragostea și aprecierea mea pentru tot ce faceți prin scrisul Domniei Voastre pentru promovarea valorilor spirituale, morale și naționale ale poporului român.”

Există cărți care se citesc cu mintea și există cărți care se citesc cu sufletul. Volumul „Minunea românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului”, semnat de poetul Mircea Dorin Istrate, aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii.

Cartea nu este doar o culegere de poeme religioase. Ea este o mărturisire de credință, o declarație de dragoste față de România și, în același timp, o întoarcere spre izvoarele spirituale ale neamului românesc. Autorul își construiește universul poetic pornind de la bisericuța de lemn, simbol al începuturilor, al satului și al credinței moștenite din străbuni, și ajunge la Catedrala Națională, imagine a unei credințe care continuă să existe și să se înalțe peste veacuri.

În acest sens, titlul volumului este profund sugestiv. „Minunea românească” nu este numai o expresie poetică, ci o adevărată concepție despre existența noastră ca popor. Minunea este credința păstrată în timp, este limba română, este satul tradițional, este memoria înaintașilor, este istoria, este jertfa eroilor și este biserica – locul în care omul se întâlnește cu Dumnezeu.

Mircea Dorin Istrate este un poet care a făcut din iubirea pentru țară una dintre axele fundamentale ale creației sale. În versurile sale se regăsesc frecvent satul românesc, istoria, eroii, tradițiile, limba maternă, Ardealul și valorile creștine. Critica literară a remarcat această orientare a poeziei sale, evidențiind respectul pentru înaintași și pentru valorile istorice și culturale românești.

În volumul de față, această sensibilitate capătă o dimensiune aparte. Poetul nu privește credința de la distanță, ca pe un simplu fenomen cultural, ci o trăiește. De aici vine sinceritatea versurilor sale.

Biserica apare ca un spațiu al memoriei și al comuniunii. Bisericile de lemn nu sunt doar monumente ale trecutului, ci adevărate sanctuare ale sufletului românesc. În ele s-au rugat străbunii, acolo au fost botezați copiii, acolo s-au cununat generații, acolo au fost plânși cei plecați din această lume. Lemnul bisericuței devine, astfel, lemnul unei cruci simbolice pe care istoria românilor și-a înscris bucuriile și suferințele.

De la această imagine ancestrală, poetul ajunge la Catedrala Națională, care dobândește în economia volumului valoarea unui simbol al continuității. Nu este vorba despre opoziția dintre vechi și nou, ci despre o legătură organică între ele. Bisericuța de lemn și catedrala monumentală sunt două ipostaze ale aceleiași credințe.

Una vine din adâncul veacurilor, cealaltă privește spre viitor.

Această perspectivă îi permite autorului să construiască o adevărată istorie spirituală a românilor în versuri. El nu scrie o istorie în sens academic, ci una afectivă, filtrată prin memoria și sensibilitatea poetului.

În centrul acestei istorii se află omul român, cu credința lui simplă și profundă.

Poetul recuperează lumea satului, lumea în care Dumnezeu era prezent în fiecare moment important al vieții. Clopotul bisericii, icoana, rugăciunea, lumina lumânării, sărbătoarea creștină, cimitirul și crucea devin elemente ale unei geografii sufletești. Ele alcătuiesc ceea ce am putea numi patria spirituală a poetului.

Un loc important în această construcție îl ocupă limba română. Pentru Mircea Dorin Istrate, limba nu este doar un instrument de comunicare, ci o moștenire sacră. Ea poartă memoria unui popor și păstrează în cuvintele sale urmele generațiilor care au precedat-o.

Nu întâmplător, poetul a scris și alte poeme dedicate limbii române, în care aceasta este privită ca o moștenire ce trebuie transmisă urmașilor.

În „Minunea românească”, limba, credința și patria se întâlnesc într-un singur univers de valori. Poetul este convins că un popor poate supraviețui istoriei atât timp cât își păstrează limba, credința și memoria.

O altă dimensiune importantă a volumului este memoria înaintașilor.

Poetul privește trecutul nu cu nostalgie sterilă, ci cu sentimentul unei datorii morale. Eroii, voievozii, martirii și oamenii simpli care au apărat credința și pământul strămoșesc apar ca repere pentru generațiile actuale.

În acest punct, poezia religioasă se întâlnește cu poezia patriotică.

De fapt, cele două nu pot fi separate în universul liric al lui Mircea Dorin Istrate. Pentru el, iubirea de Dumnezeu și iubirea de neam nu se exclud, ci se completează. Credința dă profunzime patriotismului, iar iubirea de țară devine o formă de recunoștință pentru darul primit de la înaintași.

Această viziune se înscrie într-o tradiție importantă a poeziei românești. De la poeții vechi ai literaturii noastre până la Eminescu, Goga, Nichifor Crainic sau poeții contemporani preocupați de spiritualitate, poezia română a avut permanent o relație profundă cu Dumnezeu, cu pământul natal și cu destinul național.

Mircea Dorin Istrate continuă această tradiție într-un limbaj accesibil, direct și sincer.

Unul dintre meritele sale este tocmai claritatea expresiei poetice. El nu caută cu orice preț obscuritatea metaforică și nici nu transformă poezia într-un exercițiu intelectual rece. Versul său dorește să ajungă la cititor, să-l emoționeze și să-l determine să mediteze.

Această poezie este, înainte de toate, o poezie a comunicării.

Poetul vorbește cu Dumnezeu, vorbește cu neamul, vorbește cu strămoșii și, în cele din urmă, vorbește cu cititorul.

De aceea, volumul poate fi citit atât de omul credincios, cât și de cititorul interesat de istorie, tradiție și identitate națională.

O particularitate a scrisului lui Mircea Dorin Istrate este și îmbinarea limbajului religios cu elemente ale limbajului popular și tradițional. Această combinație dă poeziei o anumită oralitate și apropiere de doină. Uneori avem impresia că poetul nu scrie numai cu pana, ci și cu vocea, ca și cum versurile ar putea fi rostite într-o șezătoare, într-o biserică de sat sau lângă o troiță.

Această oralitate reprezintă una dintre sursele farmecului său.

În plus, poetul valorifică simboluri creștine fundamentale: lumina, crucea, icoana, rugăciunea, biserica, clopotul, Dumnezeu, Maica Domnului. Ele nu apar însă ca simple ornamente poetice, ci ca elemente ale unei adevărate gramatici spirituale.

Lumina este speranță.

Crucea este jertfă.

Biserica este memorie.

Rugăciunea este dialog.

Maica Domnului este ocrotire.

Iar Dumnezeu este centrul în jurul căruia se ordonează lumea.

Din această perspectivă, „Minunea românească” poate fi privită și ca o carte despre continuitate.

Continuitatea credinței.

Continuitatea limbii.

Continuitatea tradiției.

Continuitatea neamului.

Continuitatea memoriei.

De la biserica de lemn până la Catedrala Națională, poetul urmărește simbolic drumul unui popor care, în ciuda tuturor încercărilor istoriei, și-a păstrat aspirația către Dumnezeu.

Aceasta este, în fond, „minunea” despre care vorbește autorul.

Nu o minune spectaculoasă, ci una care se construiește în fiecare zi, prin memoria și credința oamenilor.

Volumul are și o importantă funcție morală. Într-o societate în care valorile tradiționale sunt adesea relativizate, poetul simte nevoia să reamintească cititorului câteva adevăruri simple: să-și respecte părinții, să-și cinstească înaintașii, să-și iubească țara, să-și păstreze limba și să nu uite de Dumnezeu.

Poate că unii vor considera asemenea teme prea tradiționale pentru literatura contemporană.

Dar tocmai aici se află una dintre justificările acestei cărți.

Literatura nu trebuie să fie întotdeauna revoluționară. Uneori ea are datoria de a păstra ceea ce timpul încearcă să șteargă.

Iar Mircea Dorin Istrate își asumă această datorie.El este, în acest volum, poetul memoriei și al mărturisirii. Scrie pentru cei de astăzi, dar și pentru cei care vor veni.

Scrie pentru ca urmașii să știe că înaintea lor au existat oameni care au crezut, s-au rugat, au suferit, au construit biserici și au apărat pământul românesc.

Din acest punct de vedere, cartea are și o discretă dimensiune pedagogică. Ea poate fi citită de tineri ca o introducere poetică în lumea valorilor românești și creștine.

Nu trebuie să uităm că memoria culturală a unui popor nu se transmite numai prin tratate și manuale. Ea se transmite și prin cântec, poezie, poveste, rugăciune și imagine.

Iar poezia lui Mircea Dorin Istrate încearcă tocmai acest lucru: să transforme memoria în emoție.

În concluzie, „Minunea românească – De la bisericile de lemn la Catedrala Neamului” este o carte de credință, de iubire și de memorie.

Este o carte în care Dumnezeu și România se întâlnesc în sufletul poetului. Este o carte despre trecut, dar și despre viitor. Este o carte despre biserica mică a satului și despre catedrala mare a unei națiuni.

Este, în ultimă instanță, o carte despre nevoia omului contemporan de a nu-și pierde rădăcinile.

Mircea Dorin Istrate ne oferă prin acest volum nu numai versuri religioase, ci și o mărturisire a identității sale spirituale. El își așază poezia sub semnul crucii, al tricolorului și al memoriei strămoșești.

Și poate că acesta este mesajul fundamental al volumului:

Un popor care își uită credința își uită o parte din suflet, iar un popor care își uită trecutul riscă să-și piardă drumul spre viitor.

De aceea, „Minunea românească” trebuie citită nu numai ca o carte de poezie religioasă, ci ca o carte-mărturisire, o carte a sufletului românesc.

O carte care pornește de la smerita biserică de lemn și se înalță, asemenea unei rugăciuni, către Catedrala Neamului.

Al. Florin Țene

Arhitectura lirică a iubirii în ’’NEUITATELE IUBIRI’’

NEUITATELE IUBIRI de MIRCEA DORIN ISTRATE

“Ce e pentru inima noastră o lume fără iubire? E ca o lanternă fără lumină” –

(Johann Wolfgang von Goethe)

În universul poeziei românești contemporane, puțini autori au reușit să păstreze cu aceeași noblețe și vigoare estetico-afectivă flacăra unei poezii de factură clasică, dar totodată profund umană, vie, emoționantă, cu rezonanțe ample în sufletul cititorului. Mircea Dorin Istrate, o adevărată somitate în peisajul literar românesc, revine în atenția cititorilor cu un nou volum antologic NEUITATELE IUBIRI, care adună în paginile sale o selecție lirică de o remarcabilă coerență tematică, muzicalitate și delicatețe stilistică.

Publicat în anul 2025 la editura Tipomur din Târgu Mureș  volumul antologic  NEUITATELE IUBIRI  vine să ne amintească de eleganța și puterea iubirii adevărate, dincolo de timp și spațiu. Acest volum nu este doar o culegere de poezii de dragoste, ci și un itinerariu afectiv, o cronică a iubirilor ce nu au fost îngropate în uitare, ci păstrate cu sfințenie în sanctuarul memoriei lirice.

Mircea Dorin Istrate este o personalitate marcantă a literaturii române contemporane, fiind recunoscut pentru lirica sa tradiționalistă, ancorată în valorile și trăirile autentice ale spațiului românesc, publicând zeci de cărți personale de autor, participând la nenumărate antologii și publicând în zeci de reviste, opera sa a fost cunoscută și apreciată de cele mai înalte foruri literare fiind recompensat cu numeroase diplome, premii, medalii și distincții literare.

Într-o epocă în care efemerul pare să fi contaminat inclusiv fibrele cele mai intime ale vieții afective, volumul NEUITATELE IUBIRI  al poetului Mircea Dorin Istrate se impune ca un gest de recuperare lirică a unui spațiu uitat, acela al iubirii trăite cu plenitudine, în taina sufletului și în răbdarea amintirii. Poezia acestui volum este o poezie a memoriei afective, a nostalgiei tandre și a conștiinței că timpul, oricât de necruțător ar fi, nu poate șterge urmele unei iubiri trăite cu adevărat. De la primele versuri și până la ultimele, cititorul este invitat să pătrundă într-un tărâm al trăirii plenare, unde iubirea nu este doar sentiment, ci destin, har, suferință și izbăvire deopotrivă. ‘’ Aşa mereu rămână în inimile noastre/Îmbietoarea vrajă din vremi ce încă-s vii,/Cu ea urca-vom tainic cărările spre astre/Să veşnicim în raiul, eternelor iubiri.’’( Măr văratic, Mircea Dorin Istrate)

Titlul, NEUITATELE IUBIRI are o rezonanță de ecou etern ce funcționează ca o cheie  ce deschide bolta întregii construcții poetice. Ne aflăm în fața unui altar al trăirilor esențiale, al momentelor care au fost poate aparent banale în ordinea lumii, dar cu valoare de eternitate în arhitectura interioară a eului liric, trimițând atât la fidelitatea sufletului care nu renunță la ceea ce a iubit cu adevărat, cât și la ideea de memorial poetic, în care iubirile se transfigurează în versuri și astfel își asigură nemurirea. Iubirile din acest volum nu sunt doar experiențe trecute, ci entități vii, care supraviețuiesc în memorie, în vers și în conștiință, purtându-și cu demnitate condiția de „neuitate”. Poetul devine astfel arhivarul sensibil al timpului afectiv, al clipelor care, deși au trecut, își păstrează puritatea și intensitatea prin actul artistic. ‘’Să vii iubită-n umbra nopţii,/Să ne iubim pe-ndestulat,/Afară-ţi lasă-n faţa porţii/ Ruşinea ludului păcat.’’  (În umbra nopții, Mircea Dorin Istrate)

Volumul  NEUITATELE IUBIRI  al poetului Mircea Dorin Istrate reprezintă o incursiune profundă în universul iubirii, al trecerii timpului și al amintirilor, teme fundamentale ce definesc condiția umană. Poezia sa, un tezaur de rimă și armonie, reflectă o sensibilitate aparte față de temele iubirii și ale timpului, explorând complexitatea sentimentelor umane și efemeritatea existenței.​ ‘’Când nopţi sub bolte înstelate/Ardeam în focuri de divin,/Şi-n jurăminte preacurate/Croiam speranţe şi destin’’(A fost cândva, odată, Mircea Dorin Istrate)

Un aspect definitoriu al acestei antologii îl constituie muzicalitatea absolut fascinantă  și  desăvârșită a poeziilor. Acest fapt tot mai rar întâlnit, este cu atât mai mult apreciat cu cât trăim într-o epocă în care poezia liberă domină. Distinsul poet Mircea Dorin Istrate alege, cu suverană încredere în meșteșugul poetic și în tradiție, forma clasică a poeziei cu rimă și ritm, redescoperind forța incantatorie a versului meticulos alcătuit, în care fiecare cuvânt pare să fi fost ales cu grijă, nu doar pentru sensul său, ci și pentru vibrația și sunetul pe care îl poartă. Această formă nu este aleasă întâmplător. Rima devine ecoul inimii, ritmul e respirația sentimentului, iar structura prozodică a poeziilor reflectă echilibrul interior al unei iubiri profunde, trăite în armonie. Poetul construiește, poem cu poem, un veritabil templu liric al iubirii, în care fiecare strofă este o coloană, fiecare metaforă e o frescă, fiecare tăcere e o rugă. ‘’Azi, citind scrisoarea din cel timp de miere/Vin spre tine vremuri în văpăi trăite,/Ţi se-ascund în minte, suflet în durere,/Că nimic acuma, nu-i ca mai ’nainte.’’(Uitatele scrisori, Mircea Dorin Istrate)

Distinsul poet Mircea Dorin Istrate abordează  tema iubirii cu o sinceritate dezarmantă, evidențiind atât frumusețea, cât și durerea pe care aceasta o poate aduce. Iubirea este prezentată ca o forță vitală, capabilă să ofere sens și profunzime vieții, dar și ca o sursă de melancolie atunci când devine doar o amintire. Această dualitate este esențială în înțelegerea poeziei sale, unde iubirea nu este idealizată, ci prezentată în toată complexitatea ei.​ ‘’Şoapte nerostite, plânset şi durere,/Nopţile-n păcate, ruguri de iubire,/Toate-au fost odată fagure de miere,/Taină-n gând să-mi steie, sfântă amintire.’’ (Toate-au fost odată,Mircea Dorin Istrate)

Trecerea timpului este o altă temă centrală în creația sa. Poetul meditează asupra efemerității vieții și asupra modului în care timpul modelează experiențele și amintirile noastre. Această reflecție asupra timpului este adesea însoțită de o nostalgie profundă, o dorință de a păstra vii momentele prețioase ale trecutului. În poeziile sale, timpul este un  companion nevăzut al iubirii, care ne însoțește discret, dar ireversibil. Timpul nu este, în poezia lui Mircea Dorin Istrate, doar un element contextual, ci o prezență care modelează, adâncește și uneori chiar purifică trăirea amoroasă. Poemele sunt, astfel, expresia unei duble tensiuni: între clipă și durată, între intensitatea momentului și reverberațiile sale în memorie. Din această tensiune se naște poezia, în forma ei pură și meditativă, căci iubirea adevărată, așa cum ne sugerează poetul, nu se măsoară doar în flăcările începutului, ci și în candelele aprinse ale rememorării. ’’Cărarea şerpuită şi toamna cu cocori/S-or tot lungi o vreme, noi, veşnic trecători/Ne-om rândui cu toţii în pururea uitare,/În ţintirim sub cruce,  acol’, pe Coasta Mare’’(Cărarea întomnată, Mircea Dorin Istrate)

Amintirile joacă, de asemenea, un rol crucial în poezia sa. Ele sunt prezentate ca punți între trecut și prezent, ca elemente care ne definesc identitatea și ne oferă continuitate. Prin rememorarea experiențelor trecute, poetul reușește să redea intensitatea emoțiilor trăite, subliniind importanța memoriei în păstrarea esenței umane.​ ‘’Nu pierdeţi clipa, ziua, noaptea, că nu se-ntoarc nicicând ’napoi,/Rămâne doar o amintire, ce veşnic o purtăm cu noi,/Să ne-nfioare clipa vieţii, când ne-amintim de ea ca-n vis,/Şi-n taina gândului ne facă, cuibar de dulce paradis.’’ (Mai rupe-o strună, lăutare, Mircea Dorin Istrate)

Stilul poetic al lui Mircea Dorin Istrate este caracterizat de o limbă bogată și expresivă, îmbinând armonios elemente tradiționale cu o abordare personală și introspectivă. Versurile sale sunt adesea încărcate de imagini sugestive și simboluri care amplifică impactul emoțional al poeziilor. Această combinație de profunzime tematică și măiestrie stilistică conferă poeziei sale o autenticitate și o rezonanță aparte.​ ‘’Iubiri mereu s-or naşte ca stele călătoare/Şi încă pe atâtea s-or sting-n neştiut,/Rămân pe cerul vieţii puţine lucitoare,/Să ardă cum îmi ars-au, atunci, la început.’’( Cândva, Mircea Dorin  Istrate)

Mircea Dorin Istrate nu este un poet al sentimentului facil, ci un cultivator al reflecției asupra iubirii ca mod de ființare în lume. În viziunea sa, iubirea nu este doar un accident al inimii, ci o axă verticală care structurează timpul existenței. Din această perspectivă, fiecare poezie din volum este activată afectiv de tăcerea clipelor de după acel timp. Limbajul său, de o simplitate atent rafinată, amintește de marile modele ale liricii românești, dar refuză patetismul, preferând sobrietatea unei sincerități transfigurate artistic.

În același timp, volumul de față propune o viziune profund umană asupra iubirii: iubirea ca destin, ca dor, ca absență, dar și ca promisiune. Nu lipsesc din versurile lui Mircea Dorin Istrate tristețea, regretul, pierderea, dar ele nu sunt tratate ca forme ale înfrângerii, ci mai degrabă ca etape ale unei maturizări sufletești. Poetul nu plânge iubirile pierdute, ci le omagiază, le reînvie în cuvânt, le dă un sens și le recunoaște rolul formator în construcția sinelui.’’ De-ai să-mi vii iubito, cum veneai odată/ Să-mi stârneşti dorinţe ca să mă-nfiori,/ Mincinoasa lume am lăsa-o baltă/Şi un câmp ne-am face, miruit cu flori.’’(Nu-i păcat, Mircea Dorin  Istrate)

Este de remarcat și discreția stilistică a poetului, care evită excesele retorice și preferă subtilitatea metaforei, muzicalitatea lină, aproape șoptită, a versului. Această reținere stilistică sporește forța emoțională a textului, făcându-l să rezoneze cu autenticitate. Iubirea, în acest volum, nu este un spectacol, ci o taină împărtășită, o intimitate oferită cu respect cititorului. ‘’Rămasă-mi eşti icoană mereu de închinat,/Ce-mi reînvii trecutul înfiorând simţirea,/Te-oi ţine-n gândul vieţii ferită de păcat,/Că-n lăcrimă sfinţit-ai de-apururi amintirea.’’(Chip frumos, Mircea Dorin  Istrate)

Iubirea, în poezia lui Mircea Dorin Istrate, nu este efemeră. Ea devine, odată trecută prin focul timpului, esență, poveste purificată, adevăr al inimii care nu se dizolvă în uitare. Autorul ne oferă o viziune romantică, dar nu iluzorie, asupra iubirii. Nu întâlnim aici doar idealizări diafane, ci și momente de melancolie, de dor, de tăcere grea, însă toate acestea nu sunt prezentate cu lamentație, ci cu nobila asumare a suferinței care înnobilează. Este vorba despre o iubire trăită deplin, uneori pierdută, alteori regăsită în vers, dar întotdeauna transfigurată în frumos. ‚’Eu te vreau, cum nu vrea nimeni să te aibă pe pământ,/Necinstită, mincinoasă, înnegrită-n al tău gând,/Tare inimă de piatră, rece suflet, fără milă,/Păcătoasă-n toate celea, rea, urâtă, o ruină./Iară eu, îndrăgostitul, să te fac cu-a mea iubire/Frumuseţe de poveste, bunătate, fericire,/Caldă ca o zi de vară, dulce ca o pară coaptă,/Gura, miere de cuvinte îndulcită-n caldă şoaptă.’’( Eu te vreau, Mircea Dorin  Istrate)

Lectura acestei cărți oferă o experiență magică și unică ce transcende planul estetic. Este o călătorie interioară, o oglindire în vers a propriei noastre memorii afective. Ne recunoaștem în versurile lui Mircea Dorin Istrate nu doar prin conținutul trăirilor, ci prin autenticitatea cu care ele sunt rostite. Poetul nu își propune să impresioneze, ci să comunice; el nu scrie ca să epateze, ci ca să mărturisească. Fiecare poezie este o confesiune stilizată, o filă de jurnal sufletesc, în care intimitatea este înnobilată prin cuvânt. ‘’Miresmele mă-ncântă-mbătătoare,/Iar vântu-aduce şoapte-n mângâiat,/Tu vii plutind iubito pe cărare /Să mă îmbii cu dulcele-ţi păcat.’’ (S-a înierbat cărarea, Mircea Dorin  Istrate)

Mircea Dorin Istrate se înscrie așadar, prin acest volum, în galeria poeților care nu abandonează esența lirismului, aceea de a transforma trăirea în artă, emoția în formă, tăcerea în vers. Este un poet al memoriei și al nobleței inimii, un cronicar al iubirii care a trecut prin timp, dar nu a dispărut, ci s-a sedimentat adânc în suflet, precum aurul în stâncă.‘’Şi-ai să-mi trimiţi în gând o sărutare,/Pe-o aripă de simţ dumnezeiesc,/Eu încă am să-ţi spun, ca la plecare,/Te voi iubi iubito, cât trăiesc.” ( Cărări cu amintiri, Mircea Dorin  Istrate)

Volumul NEUITATELE IUBIRI este, în fond, un testament poetic al unei iubiri durabile, o scriere care contrazice ideea că sentimentele sunt perisabile. Această carte vine ca un act de rezistență lirică în această lume care uită ușor, care consumă repede și iubește superficial, fiind în același timp  o reală  pledoarie pentru adâncime, pentru fidelitate, pentru rememorare. Este un volum care reînvață sufletul să simtă și cuvântul să rostească iubirea în formele ei cele mai pure. ’’ Vieţi la rând de fi-vom doi îndrăgostiţi/Ce se ard în chinul veşnicei iubiri,/Vom fi plini de doruri, patimi, şi dorinţi,/Doi amaní ai sortii, întru nemuriri.’’ (Neuitatele iubiri, Mircea Dorin  Istrate)

În paginile acestei antologii nu se simte doar măiestria extraordinara a unui poet consacrat, ci și demnitatea unei vieți trăite poetic. Cititorul nu va găsi doar rime și versuri frumos așezate, ci o lume întreagă, cu parfum de demult, cu amintiri vibrante, cu emoții vii jucăușe și nepieritoare. ‘’Când vei pleca în zorii zilei,/Îţi număr paşii care-i faci,/Tu-ai să mă laşi la mâna milei/Şi cu-a mea soartă să mă-mpaci.’’(În gând îți număr pașii care Mircea Dorin  Istrate)

Asemenea unui grădinar care își cultivă cu grijă florile inimii, Mircea Dorin Istrate ne oferă, prin această carte, buchetul cel mai rar, iubirile care nu au murit, ci s-au transformat în poezie. Prin NEUITATELE IUBIRI  Mircea Dorin Istrate își afirmă, o dată în plus, vocația incontestabilă de poet al inimii profunde, al sincerității delicate și al memoriei care sfințește, o voce inconfundabilă, o conștiință poetică echilibrată, profund ancorată în valorile tradiției și ale umanismului clasic, dar totodată deschisă către nuanțele subtilității afective specifice sensibilității moderne.

Prin rigoarea versului său, prin eleganța construcției stilistice și prin constanța tematică, Mircea Dorin Istrate a devenit, un reper al poeziei românești cu rimă și ritm în secolul XXI. Într-o epocă în care aceste elemente sunt adesea abandonate în favoarea unei lirici eliptice și eliberate de constrângeri formale, poetul rămâne fidel unei estetici a armoniei, a proporției și a muzicii interioare, amintind de marea poezie clasică, dar infuzând-o cu vibrația trăirii contemporane.’’Încetinească-mi pasul pe cărare/Să-l potrivesc cu-al tău din vremi trecute/Și-așa ne prindă clipa de visare/În desfătarea zilelor pierdute,/Și-a tainelor de nimenea știute’’ (Simt c-a trecut pe-aici… Mircea Dorin  Istrate)

 Desăvârșit poet al iubirii, al patriei, al sacrului și al memoriei, Mircea Dorin Istrate reușește să articuleze, prin fiecare volum al său, o etică a cuvântului, în care poezia nu este doar expresie, ci și mărturisire, nu doar ornament, ci revelație. Astfel, Mircea Dorin Istrate ocupă astăzi, fără echivoc, un loc de onoare în ierarhia poeților români contemporani, fiind recunoscut nu doar pentru valoarea operei sale, ci și pentru contribuția constantă la păstrarea unui ideal poetic clasic, înalt, uman și durabil. Este un poet care scrie pentru suflet și pentru adevărul cald și universal al iubirii, iar acest adevăr, în poezia sa, rămâne viu, prin cuvânt, prin ritm, prin frumusețea veșnică a simplității rafinate.

 Volumul antologic NEUITATELE IUBIRI, este o sinteză diamantină a creației sale  sentimental- erotice și vine să confirme nu doar o dimensiune tematică predilectă a autorului, ci și expertiza și maturitatea unei viziuni asupra lumii, asupra trecerii  vieții și asupra felului în care poezia poate salva ceea ce viața pierde. Este o antologie a sinelui afectiv, dar și un act de cultura profundă, un model ce exprimă cum poate fi poezia în același timp emoționantă,  nobilă, elevată și accesibilă, fără a face niciun compromis estetic. Cartea sa este un itinerar liric prin spațiul invizibil al sentimentelor care ne definesc, o carte care se citește cu rouă de lacrimă în colțul ochiului, cu sufletul deschis și cu inima pregătită să revină, măcar pentru o clipă, în locurile din noi unde iubirea nu a murit, ci a devenit cântec.

Adevărata poezie nu trece, ci rămâne, la fel ca iubirea autentică. NEUITATELE IUBIRI  este o astfel de poezie, o dovadă că versul mai poate emoționa, răscoli, vindeca. Și mai ales ne poate învăța că ceea ce iubim cu adevărat nu se pierde niciodată.  O dată  ce ai invitat  iubirea adevărată în inima ta ea va trăi acolo veșnic fără să plătească chirie…“Vino să trăiești în inima mea. N-o să-ți cer chirie” (Samuel Lover)

 

 Felicitări binemeritate autorului!

 

 

Mihaela CD

 

TWUC, LSR, WPAC

 

 

Troiță veghetoare de conștiință : D-lui. AL.FLORIN ȚENE : Președintele Ligii Scriitorilor din România

 

                                                                              publicat de Liliana Moldovan

De-mi vreți să NEMURIȚI pe mai departe,

Cel gând al vostru facă-mi-se carte,

Și-n ea îmi puneți mierea din cuvinte

Cum mai făcut-a-ți încă mai ’nainte,

Ca lumea să vă țină veșnic minte.

Și ADEVĂRUL ridicați-mi-l în slavă,

Și țarii jertfitoare-i faceți fală,

Și neamului ce-mi e scoborâtor

Din zei străvechi, la nimenea dator,

Iar la erou să-i dați cinstit onor.

Cu harul ce-l aveți de la ceresc,

Dați LIMBII cel parfum de strămoșesc,

Și spuneți cum tot faceți, lumi-ntrgi,

C-aicea suntem toți și slugi și regi,

Sub cumpăna dreptății, sfintei legi,

La țara asta ce cu drag ne ține

Ca din puținul ei la toți ne fie bine,

Și-n schimb ne cere doar să o iubim

Și-n zi de zi să nu o mai hulim,

Iar la ceresc, învredniciți să fim,

Ca neamul să-l iubească orșicine,

Iar dragul țării treacă-le prin vine,

Uniți să fim un stei de tare stâncă,

Mereu cu pace-n suflete adâncă,

Sub umbră de credință, veacuri încă.

*

 Vă țină Preamăritu-n sănătate,

În gândul nost’ ne fiți în tot și-n toate,

Că pentru noi sunteți

TROIȚĂ VEGHETOARE

De CONȘTIINȚĂ, FALĂ și ONOARE

De-aceea Domnul țină-vă sub soare

Mulți ani, în sănătate și încă în putere,

Creatoare.

 

Mircea Dorin Istrate

Președinte onorific al L.S.R.-filiala Mureș

2024

31.08. – ZIUA LIMBII ROMÂNE

 

 LIMBA    NOASTRĂ

 

  Motto:  Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,

               Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,

               Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,

               Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.

 

Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai

Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,

Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,

Să se ştie că de-aicea, n-i e trag a noastre viţe.

 

Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere

În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii

Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere

Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

 

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

 

                                     **

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire

Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.

 

Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme

Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne

Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.

 

                                          Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

RUGĂ  PENTRU  LIMBA  ROMÂNĂ

 

 Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse

                 Cu luceferii în roi,

                 Însfinţesc cu-a mele vise,

                 Urma carului cu boi’’

 

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

 

                                           Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

A  NOASTRĂ  LIMBĂ  ROMÂNEASCĂ

 

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,

V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E lină, dulce și doinită,  de toți ce-o simt, ușor vorbită,

Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

 

În  ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,

Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,

Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,

Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

 

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,

Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus

Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

 

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc

Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,

În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei ne-adună,  în jurul unei căni cu vin.

 

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,

Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i  veche taină și minune

 

                                          Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

CE  E  LIMBA  ROMÂNESCĂ?

 

Ce e limba românească?

Frumuseţi ce stau să nască

Din cuvintele măiestre,

Ca muşcate la ferestre,

Dor nestins şi alinare,

Vechi blestem şi îndurare,

Leac la inima răpusă,

Cea speranţă-n Maica pusă,

Pildă şi proverb ce spune

Nesfârşita-nţelepciune,

Chiuitul de la nuntă,

Taină veche, neştiută,

Doina plânsă în caval,

Clipocitul unui val,

Tolba plină cu poveşti

Şi iubiri dumnezeieşti,

Dragostea de neam şi ţară,

Lacrima din ochi de mamă,

Nălţătoarea cea iubire,

Nostalgii din amintire,

Bucurii prinse-n visare,

Bocet trist de-nmormântare,

Viaţa scursă-n veşnicie,

Tot ce-a fost şi ce-o să fie,

Harul pus în Eminesc

Din divinul cel ceresc

Leac la suflet, alinare,

Nesfârştă încântare.

 

              Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 DE  CITESC  A  TALE  VERSURI

         Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

 

                                       ***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

                               Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DOR  ȘI  DOINĂ

 

Motto:  Eu ,,DORUL” l-am găsit în, ,,FOAIE  VERDE”

             Pe unde veșnicia  mi l-a pus.

 

Cuvântul DOR  și DOINĂ, doar tu îl înțelegi,

Române ce-n trăire ai ale tale legi,

De suflet și de minte, de inimă dictate,

Rotundul lor să-l simtă tot neamul ce ți-e frate.

 

În alte limbi, la alții, al vorbei înțeles,

În minte și în suflet nu dau nicicum un ghes,

Doar noi pe astă humă ades ne-nfiorăm

Când spunem  ,,Dor și Doină” și-n suflete vibrăm.

 

Cuvântul DOR cuprinde simțirea noastră toată,

Când încă ne-nfioară privirea cea de fată,

Când duși suntem departe de țara noastră dragă

Și gândul ni-i la dânsa, mai toată ziua-ntreagă.

 

Când moși bătrâni întoarcem viața noastră-n gând

Și stăm postăți de timpuri acolo rând la rând,

Când am dori ca ceia ce-acuma-s duși în moarte

Cu noi să fie-aicea și nu în ceea parte.

                           *

Când DOINĂ zicem încă, în suflet fiecare

Îmi simte o durere în picurări de jale,

O ducere cu gândul la ce de-acum e dus,

Speranța ce din caier s-a tors demult pe fus.

 

E mai întotdeauna durere și suspin,  

Nostalgică visare în chinga unui chin,

O pierdere ce încă ți-aduce întristare,

O clipă nepierită ce nu se vrea-n uitare.

                              **

Să știți că până încă avem în noi un DOR

Și-o  DOINĂ să le ducem cu noi în viitor,

Avem în noi simțire lăuntrică, curată

Și-om fi români de-apururi, cu tot ce-am fost odată.

                            ***

Când spui: ,,Mi-e Dor de tine” și-o boabă lăcrimată

Va umezii o geană la fel ca altădată,

Cuvântul cela vine din suflet și simțire,

Din inimă și minte, te umple de iubire.

 

                             Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ȚINEȚI  LIMBA  NEPIERITĂ

 

Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,

Să-nvățăm că doar credința  și cea limbă țin în viață

 Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.

 

Că doar limba și credința dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.

 

Numai limba românească are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în tăria cerului  cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.

 

Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri

Dau în  rând din fiecare minunate alte sensuri, 

Ce fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,

Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.

 

 MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL,  ȚARA,  HUMA, toate-s lăcrimate

Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile cuvinte au în ele cea putere

Ce ne fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.

 

Țineți limba nepierită, țineți datina străbună,

Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,

Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra timpului  pe-aici trecut.

                                *

 Limba noastră românească e un figure de miere,

Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,

Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.

 

                             Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DOVEZI  DE  VIEȚUIRE

 

Istoria străveche, aceea adevărată,

Stă-n limba cea vorbită de bunii mei moșneni,

În semne încifrate în lut sau pe vreo piatră,

La sfânta Tărtăria, Dârjov, ori Cucuteni.

 

Pe-atunci, în vechea lume, cuvântul era lege

Și în puține semne puneai un  legâmănt,

Vreo vrajă,imn de slavă, ori fapta unui rege,

Blesteme ce dușmanii să-i bage în mormânt.

 

În datini și-obiceiuri stau zile însemnate

Anume dară puse să ținem bine minte,

Ne fie de-o schimbare, de-un hram, de sănătate,

Să știm ce-a fost în urmă și cum o fi ‘nainte.

 

Așa era viața  pe-atunci, în cele timpuri,

Un semn, erau cuvinte spunând ceva anume,

Porecla ta și locul erau însemn de neamuri,

Iar fapte mari făcute, te încinsteau c-un nume.

 

Ascunse în legende, în mituri, în povești,

În vechile balade se tăiniuesc  adânc

Eroi din cele timpuri din spițele-omenești,

Ce în al lor pomelnic, bucăți de vremuri strâng.

 

Citește-le cu grijă, că ele îți vor spune 

Cum  fost-a a lor viață, în timpul cela scurs,

Eroii și-a lor fapte din vremile bătrâne

Ce-n fila de poveste, e adevăr ascuns.

 

Învață și păstreaz[ în țandără de minte

Minunile acestea,  istorii curgătore,

Ele-s dovadă vie, de ce a fost ‘nainte,

De cum prin astă lume, trecut-am în urcare.

 

                               Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VORBĂ  VECHE  BĂTRÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de-o vorbă veche, bătrânească

Ce are-n ea atâtea înțelesuri,

Rămasă din cea limba strămoșească

Cu tâlcul ei vrăjit, plin de eresuri.

 

În ceea vorbă-i multă-nțelepciune

Ce-au adunat-o-n veacuri de gândire

Strămoșii făcători de fapte bune

Ce au acum în ceruri izbăvire.

 

Nici nu gândim ce-avere ne lăsară

Și ce comoară-n grai e tăinuită,

Că vorba cea bătrână-i floare rară,

Ea înstelând cea  limbă ce-i vorbită.

 

Prin ea legăm trecutul de departe

Cu mersul zilei cele-i de acum,

De-o mai vorbim nimic nu ne desparte

De-al nostru început, pe-acesta  drum.

 

Bătrâna limbă fie-ne ca moaște-n

Biserica vorbirii românești,

Prin ea oricine-n lume recunoaște

C-aici am fost din timpuri strămoșești.

 

Că VATRA-i vatra noastră din-ceputuri,

Că MOȘUL  CEL  BĂTRÂN e Dumnezeu,

Că DORUL nostru-i numa-n aste luturi,

Că STRUNGA și RĂBOJUL am doar eu.

 

Că  ceia TROACĂ  fosta-mi scăldătoarea

Și-n COPÂRȘĂU m-or duce-n ȚINTIRIM,

Că MUMA e atoateștiutoarea

Și-n fața lui IO, eu doar mă-nchin.

                         *

Țineți la limbă, HASNĂ să vă fie

Când mi-o GRĂIȚI , că bine îmi alegeți,

Că-n rai de-ajungeți, ca să-mi fiți vecie,

Cu ăi bătrâni puteți să vă-nțelegeți.

 

                 Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

LIMBA  BĂTRÂNEASCĂ

 

Mi-e dor de limba bătrânească, cu vorba-i moale, liniștită,

Din vreme veche, strămoșească, pe-aicea încă nepierită,

În spusa ei sunt vremi bătrâne și-atâtea taine încifrate,

Atât adâncă-nțelepciune, șirag de perle adunate.

 

Cuvintele în ea îmi cântă, avându-mi tril de ciocârlie,

Ce-n preasmerenie se umplu de dor arzând și bucurie,

În zisa lor se-nlăcrimează fiorul  pus în Mioriță,

Iar în lucrarea cea surpată, jertfelicita nevestiță.

 

Și câte încă vechi zicale ce le-au rostit demult străbunii

Ne fie stup de înțelesuri, avere ce-au purtat-o bunii

Prin viața lor și-apoi mi-au dat-o, ajungă-ntreagă pân’ la mine,

Iar eu ți-oi da-o măi nepoate, s-o porți și-n veacul care vine.

 

Cu ea ne-am dus în largul lumii când pus-am stâlpi de noi popoare

Ce s-au întins pe dunga zării lărgind bătrânele hotare,

De-aceea astăzi încă spunem că-n jur-prejur avut-am frați,

Iar încă mult mai pe departe avem pe-acolo veri, cumnați.

 

                                      *

Grăiți-mi limba ceia veche, că ea ne leagă de trecut,

Să știm c-aici am stat de-a pururi în cuibul nostru, dinceput,

Și nume-am dat la toate cele în limba veche, bătrânească,

Așa că voi păstrați-o dară, să poată încă, viețuiască.

 

Nu mi-o stâlciți că-i piere gustul și frumusețea și-nțelesul,

Devine searbădă și goală, își pierde farmecul, eresul,

Ea ne-a ținut uniți prin veacuri pe toți de-un neam și-același grai

Și poate sus, prin cele ceruri e limba vorbitoare-n rai.

 

Eu țin la limba mea străveche, ce-n rând tot neamul mi-a vorbit-o

Și care eu, la fel ca dânșii, mereu în vremuri mi-am iubit-o,

Cu ea mi-am scris prin veac trecutul și viitorul ce-o să vie,

Cu ea cerșim iertări la Domnul, cu ea ne-ngroapă popa-n glie.

 

                                         **

Pe humă pune-oi un pripon, să țin cu brânca nemuritul

Și-n dosul stânii-ntr-un cotlon, răvaș să am cu veșnicitul,

Când  nevoit, din cele două, lua-voi doar o crestătură,

Pe lângă mine treacă timpuri, ajungă-n cele de din urmă.

 

Acolo tot pe voi, românii să vă găsesc îmbătrâniți,

Ca noi, ce-om fi cei de pe urmă, să fim înveșniciți ca sfinți,

Că l-am slujit pe Preaiubitul de când am fost Adamii humii

Și până-n ceasul de pe urmă, când bate-va sfârșitul lumii.

 

                                                 Mircea Dorin Istrate

 

A  NOASTRĂ  LIMBĂ  ROMÂNEASCĂ

 

Cum sună limba românească, urechii care o ascultă,

V-ați întrebat măcar odată, așa, din pură întâmplare?

E lină, dulce și doinită,  de toți ce-o simt, ușor vorbită,

Iar pentru suflete și inimi, alintător-vindecătoare.

 

În  ea e mierea bucuriei și întristata amăreală,

Divinul ce-i într-o iubire și visul ’nălțător spre stele,

Iertări smerite la greșeală, cerute-n rugă, cu sfială,

Și dorul pus în bobi de lacrimi, din toate simțurile cele.

 

E șoapta mută care spune mai mult de câte sunt de spus,

Cuvântul iertător greșelii și-nălțătoarea mulțumire,

Durerea ceea fără margini din bocetul la cela dus

Și în lungimea unui vers, la toate astea, lecuire.

 

Și-apoi la noi și cucul cântă în dulce graiul românesc

Iar ciocârlia-n tril se-avântă ne spuie cântul ei divin,

În limba noastră și izvorul și vânturile îmi șoptesc

Și-o strună-n cântul ei ne-adună,  în jurul unei căni cu vin.

 

A noastră limbă-i limbă veche, lăsată-n rând de la strămoși,

Vorbită de Adamii noștri în caldul ăstui cuib de lume,

Voi moștenire-n rând lăsați-o, avere pentru norocoși,

Ce-n veci de veci să mi-o păstreze, că-i  veche taină și minune

 

      Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VĂ  LAS

                   Motto:

          ,,Trecător prin ceruri ninse/ cu luceferii în roi,

                     Însfințesc cu-a mele vise,/ urma carului cu boi”

 

Venit e timpul meu de ducă, din lumea-n care am iubit,

Corola florilor din luncă, cel susur de izvor grăbit,

Un cimbrișor pe cărăruia ce șerpuia spre vârf de deal,

Acolo unde priveghează, bătrâna stână din Ardeal.

 

Le las la cei ce vin în urmă, pădurea ce-am găsit-o crâng

Și via dulce, îmbrumată, cu-ai săi ciorchini ce-n teascuri plâng,

Pomiștea popii de pe Coastă cu toate merele-i de aur,

Povești de la bătrâni știute, cu Feți-Frumoși și cu balauri,

 

Codanele, cu ochi ca marea ce tinerețea mi-au vrăjit,

Și bolta nopții înstelate, cu norul ce ne-a ocrotit,

Când ne vindeam pe-un pumn de stele înflăcărate sărutări

Și-n șoapte ne juram iubire, în clipe lungi, de amânări.

 

Și Valea v-o mai las pe toată, cu mure-n soare îndulcite

Și tot hotarul cu bucate și lanuri grele unduite,

Și colilia pe pășune, frăguțe dulci, însângerate

Și turma veșnic înnoită amirosind a caș și lapte.

 

Și țintirimul de pe Dâlmă cu bunii mei lăsați însemn

Ce-și dorm sub pruni vecia scrisă pe învechite cruci de lemn,

Și scocul morii ce odată ne-a săturat flămânda gură

Și truda de țăran pe humă, s-avem mereu de-mbucătură.

 

Și în cuprinsul lor, a toate, vă las biserica din deal,

De timpuri toată  însfințită în ruga lacrimilor val,

Să știți că doar prin ea ne ținem cuibarul nostru la un loc

Sub  patrafirul de credință și ce dă Domnul, la soroc.

 

                                             *

 

Mai mult de-atât nu am, și-i bine, să fiu sărac când mă voi duce

Să veșnicesc cu neamul care, pomelnic stă  înscris pe cruce,

De-aceea când, mă dați veciei să ziceți doar, un: Doamne-l iartă!

C-a fost și el o clipă scurtă, un suflet bun, pe astă vatră.

 

Și de-ți simți c-așa vă vine, pe tremurata voastră geană  

Un bob de lacrimă să puneți, la suflet faceți-i pomană,

Și-apoi, trei zile adunate să mă vorbiți numai de bine,

Să pot ajunge-n raiul care, găsi-va loc și pentru mine.

 

 

 

 

STRĂBUNUL  MEU  ŞI  LIMBA MEA BĂTRÂNĂ

 

Lui Moşu-i mulţumesc, lui Mama tână

C-au vorovit în limba cea bătrână

Şi mi-au lăsat-o dar dumnezeiesc

Să ştiu ce limbă veche, mai vorbesc.

 

Cuvintele că au o rădăcină

Ce din ceresc lăsată-i ca să vină

Şi că la ea de încă mă cobor

Voi fi cu moşi mei în lumea lor,

Şi cu  Adamii ceia de-nceput

Ce pe aici cu turma mi-au trecut

Mergând spre largul lumii, rând la rând

În mii de ani, ţinând mereu în gând

Poveştile din vremea de-nceput

Şi-ntâiul scris pe ciobul ud de lut,

Cântări şi datini, vrăji de lecuit,

Mărgele pentru fete de iubit,

Şi portul vechi din vremile bătrâne,

Şi rânduiala de făcut la stâne,

Răbojul pus la grindă ca socoată

Şi zeii cei ce făc a noastră  soartă.

 

Şi în vecia clipei cât mi-au stat

În locul cel de-acolo-ndepărtat

Şi-au mai adus aminte de-a lor casă,

De neamul lor viteaz, trecut prin coasă,

De cât popoare au lăsat în urmă

Împestriţând pământul cu-a lor urmă.

                          *

Aşa că dacă astăzi ţi se pare

Că vorba ta îşi are-asemănare

Cu alta de la capătul de lume,

Tu poţi să spui că eşti din vremi bătrâne

Un cap de neam ,ce-ai fost în mare fală,

Iar ei îţi sunt nepoţi, de bună seamă.

 

Ridică-ţi fruntea, stai în măreţie

Şi lasă-i pe mişei la tine vie,

Nu te-or putea nicicând să te răpună

Că tu eşti peste tot în astă humă

Însângerată piatră de Columnă.

Şi-n orice ciob ce-n mâna mea îl strâng

Pe tine mi te laud şi te plâng,

Străbunul meu, vecie pe pământ.

 

                Mircea Dorin Istrate

 

 

 

VOROVIND  CU  BUNA

 

-Tulai Doamne, Bună, folele mă dor

Că trii pumni de prune am mâncat asară,

Chisăliţă încă şi-apoi minteni mor

Că am fost pre hulpav, rău ca să nu-ni pară.

 

-Apoi mă băiete, zâce draga Buna,

Io ţ-am zâs într-una hii mai stâmpărat,

Ai băga în tine sorele şî luna

Cât îni fugi tu zâua hămesât prin sat.

 

Stai pe lângă mine de grâjeşte vaca,

Adă o luţărnă bună la purcei,

Leagănă pruncuţu pân-o hi să tacă

Că ţi-oi da cereşă să îţi faci cercei.

 

Taie buruiană, fă un piricar

Aivă puii cloştii până măne sară,

Du-te şi aşază luitrele la car

Moşu-to să ducă cucuruz la moră.

 

Ia tu fedeleşu şi-un ulcior de toartă

Să-ni aduci de grabă apă de izvor,

Să vă fac o zamă de fusaică lată

Şi c-o costă friptă bine în cuptor.

 

Pân-o hi să hiarbă mămăliga mare

Fă vre-o zece pupe bune pentru boţ

Şi-apoi la aniază, fă de du mâncare

La a noşti care-s, pe hotare toţ.

                         *

Domne cătă treabă am de-amu a face

Când, acol’, la Vale, plin îi de copii,

Trece-o zâua asta chiar de nu am pace

Ş-apoi mâni la scaldă totă zâua-i hi.

 

Poa’ să facă Buna tăt ce vre să facă,

Că io, Doamne Sfinte, n-o mai slugărăsc,

Numa zâua asta încă să-ni mai treacă

Ş-apoi mâne fi-va, rai împărătesc.

                        **

Azi, cu gândul caut vremea cea bătrână

Sus, în Dealul Crucii, colo-ntre melini,

Nu-s mai Tata, Mama, Moşu, Mama tână,

Casa, curtea, şura, locu-i plin de spini.

 

Să iertaţi cu toţii, câte supărări

Va făcut copilul cela fără minte,

Peste tot şi toate pune-oi împăcări

Şi-un sărut pe suflet, preasmerit, cuminte.

 

Cum ţi-aş da Mărite anii puşi în soartă

Ce-i mai am de-acuma până la sfârşit,

Numai dă-mi o ziuă, mare, lungă toată,

Şi mă fă copilul cela fericit.

 

Aş griji purceii, puii, cloşca, vaca,

Duce-oi de aniază, sus, în Continit,

Toate înc-oi face Bunii, că săraca

Mult mă tot iertat-a căte i-am greşit.

 

Ne-am trecut prin lume, toţi câţi am venit

Din copilărie, raiul pământesc,

L-am gustat o clipă şi l-om tăinui

Steie-ne în suflet, dar dumnezeiesc.

 

                   Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

BOLÂNDĂ-I  LUMEA

 

Bolândă-i lumea! zâce Moșu, bolândă-i dară! zâce Buna,

Tăhui la cap îs tăț de-acuma și nu-i mai unul breaz din ei,

N-au  să se-nșiruie cu cine, că tăț pământ și apă-s una,

Corcită turmă dezlânată, fără cârmaci, ca vai de ei.

 

Necopț îs ăi de az și încă, nu mi s-or coace niciodată,

Li-i mintea numa cum să strângă și cum în fală să să-nfoaie,

În ei credință nu-i o boabă sămânță bună-adevărată,

Să veștejăsc în tot șî-n tăte și ce îmi fac, apă-i de ploaie.

 

De hăi bătrâni nu mai ascultă, că ei le știu de-amu pe tăte,

O datină și-o zâuă sfântă uitată-i pentru ei de mult,

Tăț beau poșârcă îndulcită, îmi pipă și ficiori și fete

Și la păcate doar li-i gândul, în ei nu-i aur, numa lut.

 

Păi deia-i bai și deia-i hâră și moare lumea în bătaie,

Ne bate Dumnezău drăguțu că la păcate jânduim,          

Aiastă lume-o hăsnășim cât dealuri fi-vor și păraie

Și apa-n piuă om tot bate-o, cât încă vremi ne-om cătrăni.

                                       *

Țâfnoasă-i lumea și bolândă și cum îi ea sântem și noi,

Nu-i mai iertare, nici iubire, că mult prea plină-i de arțag,  

O molimă acum venită-i, să mai rărească dintre noi,

Să ne înfrice al ‘nost suflet, că-i plin de-atâta mâzgoșag.

                                       ***

Așa  gândit-a ghiata Buna, până în clipa când s-o dus

La șepte zâle după Moșu, în țintirim, la loc umbros,

Iar a lor suflete curate, s-or veșnici la ceruri sus,

În lumea care și-au dorit-o, în ceata Domnului milos.

 

Cu ei s-a dus și limba veche, rămasă urmă din strămoși,    

Comoară fără de pereche, alint la supărări și jele,

O vorbă de mai ținem minte, suntem din ăia norocoși

Și mulțămi la moșii care-s, pe bolta-n nopți, un roi de stele.

 

                                                 Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

 

                 De prin hărți străine, stânge-ne Tu, Doamne,

                            Pe aceia care încă glăsuim,

                      Limba Românescă și-n a ei hotare

                        Pe vecie încă , hai să ne unim.

 

 

&&&