de Gheorghe Pârja
În ziua de astăzi suntem martori la morți bruște,
vieți frânte pe neașteptate, stingeri misterioase, care ne descumpănesc firea,
echilibrul cotidianului. Dar sunt și morți firești, care vin că trebuie să
vină. Că asta-i rânduiala firească a lumii. Așa am aflat de trecerea la cele
veșnice a scriitorului Marcel Petrișor, la vârsta de 91 de ani. Cine a fost
Marcel Petrișor? A fost un Patriarh al Demnității Românești, un simbol al
suferinței, un mărturisitor al închisorilor. S-a născut în satul Ocișor din
Apuseni, într-o familie de învățători, cu bunic și străbunic preoți. Părinții
l-ar fi dorit medic, dar el a ales filosofia. În studenție a fost arestat și
condamnat la trei ani de închisoare, pentru un motiv absurd; îi împrumutase
cartela de cantină poetului Ovidiu Cotruș, căutat de Securitate. În primul an
după eliberarea din detenție, a încercat să organizeze o manifestație pentru a
se solidariza cu revoluția anticomunistă din Ungaria. De data asta va fi
condamnat la moarte, sentință comutată ulterior în închisoare pe viață.
În acel lot era și scriitorul născut în Sighetul
Marmației, Alexandru Ivasiuc. A fost purtat prin închisorile și în centrele de
detenție de la Jilava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Dej. Va fi eliberat în 1964,
odată cu grațierea tuturor deținuților politici. În cei 13 ani de închisoare a
stat în celule cu reprezentanți de frunte ai aristocrației spirituale a
României interbelice. Așa a împărțit suferința cu Dumitru Stăniloaie, Mircea
Vulcănescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ernest Bernea, Sandu Tudor, Alexandru
Ivasiuc, prințul Ghyka, Bartolomeu Anania, Gheorghe Calciu, ori Petre Țuțea.
Îmi aduc aminte că l-am întâlnit în câteva rânduri, în studenția mea
bucureșteană, la o masă de la Uniunea Scriitorilor, cu Petre Țuțea, Gheorghe
Pituț, Ion Lăncrănjan, Mircea Micu.
Despre Petre Țuțea a scris și o carte, pe care l-a
numit sacerdotul fără parohie. Cum nu a mai putut urma Facultatea de Filosofie,
s-a înscris la Litere și a fost toată viața profesor de liceu în București. În
vremea din urmă, a predat și la Facultăți din țară. El rămâne un prolific și
profund scriitor. În cărțile sale evocă o lume românească fabuloasă, încărcată
de legende și mituri, cu întâmplări fantastice și eroi adevărați, alături de
personaje obișnuite și obiceiuri cotidiene. Dar rămâne unul din marii
mărturisitori ai suferinței pentru crez. A fost căsătorit cu Dana Konya,
descendentă a lui Iacob Negruzzi, cu care a format un celebru cuplu al
armoniei. După vizita președintelui francez, Charles de Gaulle, în România,
1968, acesta a putut să-și viziteze rudele în Franța, ajungând și în mediile
intelectuale franceze, unde a fost apreciat în mod deosebit.
După cum spuneam, el rămâne unul dintre cei mai
cunoscuți memorialiști ai închisorilor comuniste. Cum este volumul „Cumplite
încercări, Doamne!”, o tulburătoare mărturisire despre credința interzisă, dar
și despre demnitate. Aici am citit evocări cutremurătoare, scene la care a fost
martor. Cum este aceasta: „Ivasiuc fusese călcat în picioare și lovit în cap cu
bâtele, până când își pierduse cunoștința. Părea un șomoiog de zdrențe care
sângerează. Fața lui era carne vie, sângera abundent.” Dacă pe unii durerea îi
înnegrește, pe el l-a iluminat. A ieșit din închisoare mai puternic în
credință, mai profund în înțelegerea rugăciunii. Acolo, în celulă, rugăciunea
lui Iisus era flacăra la care se încălzea sufletul deținuților politici, mulți
dintre ei devenind sfinți ai închisorilor.
Preotul duhovnic al lui Marcel Petrișor, părintele
Daniel Benga, a mărturisit episoade despre omul căruia i-a îngrijit sufletul.
Dacă toată lumea se plânge de ceva în România, pe acest om minunat nu l-a auzit
nimeni să se plângă de ceva. Pentru el, lucrurile erau simple, frumoase și
adevărate. Părintele Benga crede că în privința rugăciunii și a credinței,
Marcel Petrișor rămâne un ethos creștin ortodox românesc, un mod de a fi și a
trăi frumos, un fel de a trăi în comuniune cu principiile morale. El face parte
dintre acei mărturisitori ai credinței, pentru care creștinismul este o măreție
a iubirii, iar alături a pus și țara. Credea cu toată ființa că: „Fără iubire
lumea este un iad!”
A consemnat multe întâmplări petrecute cu Petre
Țuțea. Când a fost eliberat din închisoare, Țuțea a primit voie să spună câteva
cuvinte. Așa, scurtul discurs cuprinde și această suplă idee: „Suferința
neamului meu este mersul lui Dumnezeu pe pământ!”, iar „O căruță de țărani a
ținut în șah istoria.” Da, cărțile lui Marcel Petrișor sunt și o rugăciune
pentru suferință și demnitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu