de Gheorghe Pârja
Am rămas fascinat de erudiția și eleganța spirituală
a celui care a fost, dar a rămas prin operă, boier de viță veche, Alexandru
Paleologu, reper pentru mulți dintre noi și obligația de a ne privi în oglindă.
Îmi aduc aminte de Conu Alecu ori de câte ori mă întâlnesc cu profesorul-
dirijor Ion Săcălean. Cum s-a întâmplat și sâmbătă, 2 iulie, la Mireșu Mare,
unde am fost și eu cu Zilele Nord
Literar, iar profesorul Săcălean, în cadrul simpozionului și recitalului de
poezie, a avut o intervenție salutară. Mi-am adus aminte de timpul acela de
neuitat, când profesorul l-a găzduit pe Conu Alecu, în casa veche a dumisale,
de la Hideaga. M-am nimerit în preajma distinsului eseist. A vorbit majestuos.
Am tăcut, iar acum îmi aduc aminte. Da, ne sfătuia să ne privim în oglindă.
Deoarece, acolo, în singurătatea dedublată, te întrebi cine sunt eu? Îți
răspunzi în tăcere, te amăgești, te minți, cauți un reazim lumesc ca să nu
rămâi pe calea pierzaniei.
Chestiunea se complică atunci când ne întrebăm: cine
suntem noi? Puțini vor recunoaște, și chiar vor fi conștienți, că mulți ne
tragem din țărănimea plugară, care, după un sociolog german, este cea care a
fost fundamentul unei culturi superioare. Dar și înțelepți de pe la noi și-au
fundamentat opera pe ecranul spațiului rural. Conu Alecu ne spunea, acolo, la
Hideaga, că nu mai avem țărani în adevăratul sens al cuvântului. S-a mișcat
lumea! Ei au fost loviți în sfințenia lor și alungați cu șmecherie din matcă.
Ademenirea țăranilor la oraș face parte tocmai din mișcarea lumii. Mulți dintre
ei nu au fost pregătiți să fie orășeni. Brusc, au lăsat opinca la poarta
orașului. Au lăsat aerul casei natale, au intrat în apartamente de bloc, în
spații mici, sufocante pentru mulți, punând pe pereți obiecte de artă
îndoielnică.
Cu un orizont retezat, cu plafonul în creștet, cu
tinda schimbată într-un hol, oamenii veniți dintr-un univers vast au devenit
oamenii unei cuști. Antecameră pentru cavou. Au început să crească iepuri și
găini în balcon, să facă straturi de ceapă în jurul blocului – spre lauda
administratorului și a presei. Stăteau pe bănci de fier forjat și mâncau
semințe. Era locul adecvat să se facă noua generație de vecini și prieteni.
Apoi urcau pe scara blocului, în spațiul de confort doi sau trei. Poate, o
vreme, au visat florile de câmp. Apoi au pus în glastră flori de plastic.
Țăranii aceia dezrădăcinați s-au pus pe muncă serioasă în fabrici și uzine. A
început procesul de urbanizare, dar reflexele de la țară nu se pierd cu una, cu
două. Le purtăm ca pe niște inele ale lui Saturn. Acest țăran amestecat
cucerește acum Europa ca român.
Să nu uităm că țăranul român a fost proprietar. A
avut ceva al lui. A venit colectivizarea, una dintre cele mai aprige
dezumanizări din toate timpurile. În primul rând, l-a îndepărtat de muncă. La
început a devenit păpușă pe sârmă. Apoi a început să se obișnuiască cu noua
condiție. Căutam să ne găsim, și să ne explicăm confortul, adeseori precar, în
care ne-a dus mișcarea lumii. Mulți dintre noi suntem nici țărani, nici
orășeni. De viță veche, suntem mai mult țărani. Avem nostalgia satului, dar nu
putem să ne asumăm, deplin, orașul. Unii, nu toți. Eu mă consider un rezultat
al acestei bruscări sociale, culturale, economice. Cu toată sinceritatea, spun,
sunt un om de confort doi.
Cu generația mea se încheie marea nostalgie
țărănească. Cei care au venit în lume percep altfel satul și orașul. Unii
privesc satul ca pe un trecut fără amintiri. Plecarea în lume, și a țăranului
român, a deschis o nouă pagină de istorie în destinul lui. Multe din cele
scrise aici le-am auzit de la Conu Alecu, în casa Ioanei și a lui Ion, din
Hideaga. Unde ni s-a spus cum stăm cu politețea ca armă binevoitoare. De aceea
este bine să umbli prin lume. Chiar la Mireșu Mare. Unde poți fi văzut că porți
ceva rânduieli natale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu