Ce lăsăm în urmă?

 

                                                                                                   de Gheorghe Pârja

În ultima vreme mi s-a dat să întâlnesc oameni care dau seama de viața lor. Recent, iubitorii de literatură ne-am întâlnit cu scriitorul Varujan Vosganian, cu prilejul lansării a două apariții editoriale ale domniei sale. Am fost martorul multor întrebări existențiale, care ne privesc pe toți, dar mai puțini au curajul să le afle răspunsul. În romanele sale, cu o profundă analiză istorică, sunt personaje care își pun această întrebare: ce lăsăm în urmă? Este o meditație fundamentală pentru noi, pământenii. Pe această temă au apărut multe curente de gândire, unele mai fataliste decât altele. Într-un dosar recent, o revistă săptămânală, de la noi, crede că trecutul a ajuns la destinație.

De la trecut nu avem cum să ne luăm rămas bun, făcându-i cu mâna ca la plecarea unui tren. Ducem cu noi cufere care nu au chei, așa că amintirile pot fi pierdute pe drum. Noi, cei trecuți de stația Brașov, ne ducem viața între ireversibil și nostalgie. Eu cred că orice om de pe fața Pământului este preocupat de ce lasă în urmă. Excepțiile nu intră în vederile mele. Oamenii de care vorbeam la început, care își dau seama de viața lor, au un orgoliu al vieții trăite și înfăptuite. Un arhitect lasă în urmă construcții memorabile, cum este contemporanul nostru Dorel Cordoș, care a pus o stea în plus Maramureșului. Acest om al gândirii în spațiu chiar lasă ceva în urmă.

Dar nu marii înfăptuitori mă preocupă acum. Ci oamenii firești, care își duc viața în trepidanta noastră lume. Fiecare face ce poate să facă. Și, de cele mai multe ori, tot ce putem să facem este să ne adunăm amintirile, să le cernem ca prin sită, și să le oprim pe cele care credem că ne reprezintă. De cine ne atașăm din trecutul nostru? Eu am stâlpi de care m-am rezemat prin viață. Eu las în urmă tocmai aceste cupole luminătoare care mi-au arătat cărarea. Mulți dintre noi au aceste făclii. Apoi, oamenii au inventat o unealtă fermecătoare, care este limbajul, și ne putem povesti amintirile. Care fac parte din averea din urmă a fiecăruia dintre noi.

Când pleacă dintre noi o rudă ori un prieten, ne dăm seama că, odată cu trecerea Dincolo, suntem mai singuri, mai vulnerabili. Noi am trăit recent o asemenea nefericire. Adio, dragă Ionel! Eu care vin din lemn de nuc, nu am fost un aliat al plecărilor. Nu prea am cutreierat prin multe țări străine. De câte ori plecam, simțeam că las ceva prețios în urmă. Eram ca poștașul lui Neruda, care se speria de moarte și nu va putea aduce plicurile la destinatari. Spiritul locului mi-a rămas rădăcină adâncă. De aceea mă gândeam ce las în urmă. Familie, casă, locuri care m-au crescut, prieteni, vecini, consăteni. Acolo era depozitat sufletul meu.

Așa că, la orice despărțire de aceste minuni, aveam la îndemână privirea peste umăr, miracolul memoriei și nădejdea reîntoarcerii acasă. Nu este o rețetă de urmat pentru oricine. Lumea de astăzi este foarte largă. Când plecăm, undeva, trebuie să ne luăm amintirile cu noi. Numai când ne stingem lăsăm, parte din ele, moștenire la cei mai apropiați. Atâta lăsăm în urmă. Un curcubeu care se arată după ploaie. Nu doresc ca acest text să fie citit într-o cheie tristă. El a izvorât din întâlnirea recentă cu scriitorul Varujan Vosganian, care, în cărțile lui, știe să se împartă între realitate și fantezie. Care cugetă la moartea unei păsări. Că în limba armenească, varujan înseamnă pasăre. Crede că moartea nu are aripi.

Pasărea cade, fără să mai păstreze nicio amintire a păsării. O pasăre mai puțin pe un cer care n-a dus niciodată lipsă de păsări. Atunci despre ce vorbim? Despre ce lăsăm în urmă? Amintirea unui zbor, dar și puterea de a vedea prin zid.