Elegie pentru Doina și Ion

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Într-una din serile trecute, o realizatoare pe ecran mic, țâfnoasă, și care își cam sfidează invitații, se dădea știutoare a tot și a toate, cu unele nimereli în abordarea unor teme acute ale acestui timp. A început să strige, de au tresărit și vecinii. Strigătul ei m-a pus pe gânduri. Zicea: „mai lăsați-mă cu Basarabia asta! A venit și Maia Sandu să ceară energie! Iar noi trebuie să ne scoatem televizorul din priză. Mai lăsați-mă cu Basarabia!” Nu vă așteptați să polemizez cu doamna, care știe mai multe decât mine, că a lucrat la Guvern. Că în lumea asta toți au dreptate. Cu cât ești mai bun de gură, crezi că ai dreptatea de partea ta.

Niște șocuri reale ale realității îi îndeamnă pe unii să uite istoria dovedită a acestui popor, în numele așa-zisei corectitudini politice. Suntem martorii unor greșeli care ne pot costa peste vreme. Înțeleg contextul actual, cu războiul la ușă, cu schimbarea de atitudine a marilor puteri, cu suveica neprietenoasă a unor teorii zănatice, dar nu renunți la adevărul istoric. Așa-i cu Basarabia, cu Bucovina de Nord și cu alte etaje ale unui timp care ne-a aparținut. Eu nu pot să-mi schimb opiniile după strigătul unei realizatoare. Nu pot, că am citit cărți de istorie, am cunoscut oameni de nădejde, români basarabeni, care au schimbat istoria.

Amintiți-vă de reforma alfabetului latin. Marele poet patriot, Grigore Vieru, mi-a dăruit o carte scrisă de el, cu următoarea dedicație: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu am visat toată viața să trec Prutul.” Se cam prăbușesc stâlpii unui ideal sincer și curat. Cel unionist. Cel patriotic. Au apărut politicieni care au confiscat ideile nobile și le duc în derizoriu. Iubirea de țară nu se mai învață la școală. Sentimentele ziditoare nu mai au căutare. Uneori sunt ironizate. Eu rămân preocupat de istoria poporului din care fac parte. Și îi cinstesc marile idealuri împlinite. Și înfăptuitorii lor. Aici se înscriu și intelectuali din Basarabia. Corul lor s-a mai împuținat. S-au dus Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Vlad Pohilă și alți luminători.

Nu i-am uitat pe soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, două flăcări ale românismului. În urmă cu 30 de ani, la sfârșitul lunii octombrie, în zona localității Coșereni, din județul Ialomița, în timp ce se îndreptau dinspre București spre Chișinău, mașina lor s-a lovit de un copac de pe marginea drumului. În urma impactului, Doina și Ion au murit pe loc. Moartea tragică a celor doi a ridicat mai multe semne de întrebare. Se știa că prin cântecele lor au pledat pentru Unirea Basarabiei cu România. Au deschis o cale nouă de înțelegere a istoriei prezentului, care se schimba sub ochii noștri.

Încă de la începutul anului 1990, soții Teodorovici au avut împreună în repertoriu cântece care mișcau inimile basarabene, exprimau dragostea pentru frații de peste Prut, pentru Limba Română. Au fost vocea mișcării naționale și unii dintre cei mai apreciați muzicieni basarabeni. Ion a fost un talentat compozitor, multe dintre melodiile lui sunt pe versuri de Grigore Vieru. A scris muzică simfonică, muzică pentru copii, iar când era trist compunea muzică sacră. Au cântat și au murit împreună. În vara anului 1992, eram la Chișinău, iar prietenul Grigore Vieru a potrivit o întâlnire cu Doina și Ion. Grigore le-a fost naș. Astrele nu mi-au surâs, cei doi plecau într-un turneu, așa că am rămas cu Grigore în povești până în miez de noapte.

Întâlnirea cu Doina și Ion s-a amânat pentru totdeauna. Le prețuiesc muzica și sinceritatea devoțiunii pentru Basarabia, pentru România, pe care le visau unite. Eu i-am privit prin Ochii Basarabiei. Confratele Teodor Ardelean a dus, recent, o Troiță la Chișinău. Deci, doamnă cu strigăt nepotrivit, amintit la începutul acestui text: Nouă ne pasă de Basarabia! Vorba versurilor cântate de Doina și Ion: „Suntem în cuvânt și-n toate/ Floare de latinitate/ Sub un cer cu stele sudice/ De avem sau nu dreptate/ Eminescu să ne judece.”