de Gheorghe Pârja
Mai direct, mai voalat, asistăm la o ofensivă
împotriva creștinătății, venită din multe colțuri ale lumii. Vedem și la noi
atitudini anticreștine. Progresiștii introduc concepte voit confuze, pentru a
inocula relativismul și libertinajul drept libertate. Cei care cunosc istorie,
dar nu numai ei, ne vor spune că nu-i o noutate, că, prin vreme, asemenea
atitudini ostile au mai existat. Dar știu că fiecare generație amenințată a
reacționat, apărându-și credința și neamul. S-a constituit acel nucleu
rezistent, care nu a lăsat să se prăvale urgia peste rugăciunile oamenilor. În
aceste situații, de răscruce, este bine să ne raportăm la personalități care
pot să ne explice starea în care ne găsim, care sunt cauzele și cum putem apăra
credința care ne-a asigurat durata în locul în care suntem.
Amintesc o conferință extraordinară, susținută la
Vatican de academicianul Răzvan Teodorescu, despre epoca lui Ștefan cel Mare și
Sfânt. Într-un dialog cu ministrul culturii al Sfântului Scaun, profesorul
român a fost întrebat ce legături a avut voievodul cu Vaticanul? Academicianul
l-a lămurit pe cardinal despre reacția Papei Sixt al IV-lea, după victoria de
la Podul Înalt, care l-a numit pe Ștefan cel Mare atletul lui Christos. Această
poartă a creștinătății tălmăcește un faimos pasaj dintr-o versiune italienească
a scrisorii, trimise din Suceava, de Ștefan cel Mare, puterilor creștine, la
două săptămâni după răsunătoarea victorie. Atitudinea voievodului indica, cu
limpezime, nu doar o gândire europeană, ci și o deschidere occidentală. Poarta
creștinătății desemna o țară așezată la confluența ariilor de civilizație ale
continentului.
Intelectual de marcă al unei generații cu o solidă
pregătire universitară și culturală, istoric și cunoscut specialist al artei
medievale, academicianul Răzvan Teodorescu a pledat dintotdeauna pentru
patrimoniul culturii naționale. Credea că poporul român a suferit o incredibilă
cădere în ultima vreme. Amintea că și prin sate se făcea cultură. Acum,
căminele culturale și bibliotecile de la sate, rareori sunt active. În articole
percutante, cu argumente, evoca inteligența elitelor sătești care erau
cultivate la nivelul lor. Aici depun și eu mărturie. Avem o atitudine leneșă
față de trecut. Pe când popoarele din vecinătate își cultivă trecutul și
cultura prezentului. Ortodoxia noastră are valori inconfundabile. Suntem
singura ortodoxie latină și singura latinitate ortodoxă din lume. Avem valori.
De pildă, cardinalul de la Vatican îi prețuia pe papa
Ioan Paul al II-lea, dar și pe Mircea Eliade. Bun observator al lumii de
astăzi, spunea că aproape niciunul dintre oamenii politici ai ultimului sfert
de veac nu are cultură istorică. Oameni care să gândească pentru generațiile
viitoare. Ei se gândesc doar la putere. Cine să apere această poartă a
creștinătății? Ba, din contră, nu manifestă interes față de istorie și limba
română. Unii ocolesc aceste date fundamentale ale poporului din care fac parte.
Eu cred că avem nevoie, și în Uniunea Europeană, de spiritul generației Unirii,
a Unirii celei Mari, sau generația lui Cuza și Bălcescu. Văd și eu, asta este
greu de asigurat.
Mi-a mai plăcut o constatare a istoricului: suntem o
lume a pridvoarelor de biserici și a prispelor de case. Astfel, la români este
o legătură foarte puternică între sacru și profan. Suntem singurul popor din
această lume creștină care are în fața bisericii un pridvor, ce simbolizează
legătura dintre sacrul bisericii și profanul naturii. Noi avem ce nu au nici
ungurii, nici rușii, sau slavii din Balcani.
Este constatarea unui istoric al artei medievale.
Care regreta că nu se mai studiază folclorul, evocând figurile luminoase care
i-au marcat biografia. Este vorba despre savantul Mihai Pop și renumitul Harry
Brauner, care au avut plăcerea să lanseze nume precum Gheorghe Zamfir. Erau
oameni ai cercetării de teren, care cutreierau satele țării. Memorabile și cu
folos documentar rămân cercetările etno-folclorice inițiate de profesorul Mihai
Pop în Maramureș, la Breb, Sârbi, Poienile Izei, Budești, la care au participat
specialiști de notorietate. Cine mai ține seama de ele?
Se promovează credințe și obiceiuri care nu sunt ale
noastre. Pe această temă, din păcate, asistăm la o pauză de valori autentice.
Cu toată digitalizarea, care a ocupat lumea, fondul principal de simțire
națională nu trebuie uitat. Tinerii, care vor să învețe, sunt bine informați,
dar le lipsesc sinapsele. Și ocolesc tocmai esențialul național. Mai nou, omul
de cultură nu contează la noi. Intelectualii nu sunt apreciați. Nici măcar
Academia Română nu este iubită, deoarece creează complexe. Se pierde
sentimentul trecutului. Sunt câteva dintre frământările academicianului. Eu
rămân la părerea că această poartă a creștinătății trebuie privită cu
luciditate. Mai ales în lumea asta, care își face de cap.
Sărbători luminate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu