De, se reazemă primăvara-n ciumagul cu mânecă scurtă pe malul râului.
Privește cerul: Noros de ploios mai spune printre
firele de iarbă obosite. Magnoliile au fost cotropite de rămășița iernii
cariate. Hainele groase refuză să ne părăsească. De ce este primăvara-ntoarsă
pe dos?
Cireșii refuză varul. La fel și prunii. Numai
magnoliile și caișii au luat plasă. S-au grăbit... ca de obicei.
Și primăvara privește iar cerul; Albastru și trist.
Da, din cauza noastră Cerul s-a îndepărtat. Și mare dreptate are! Stă rezemat
în spatele zării cu fălcile-n pumni și este trist. Prea l-am împovărat. Mereu
uită să deschidă robinetul cu verde, iar zgripțuroaica iarnă mai răsuflă pe la
dosuri, ori râde la noi din vârfuri.
Ce aș face cu un pumn de fluturi acum?
Uite că... n-aș face nimic cât timp primăvara
indecisă șade-n ciumagul cu mânecă lungă!
Trei vorbe se amestecă cu lutul pribegit pe-o
cărăruie infantilă iar cocorii stau înghesuiți în același tablou. Cucii tac.
Berzele-și repară cu țoale noi sufrageriile din moțul stâlpilor credincioși și
statornici. Parcă și rândunicile stau ascunse.
Or ști ele ceva...
Într-un perfect, imperfect, sub geana cerului
îndepărtat foarte, inima dezacordată pe-un șablon de aprilie de nerecunoscut
constată că un septuagenar timid și suferind se scaldă-n vânturi nechemate pe
sprânceana vieții și-n zimții timpului când lacrima de dor înrourată constată
și ea că... „zorii de mine-și amintesc”.
Lumini de jar pălesc și ascultă cum crește o
rugăciune pe degete de floare.
Un fruct al sufletului infirm, în amurgul umbrei
și-n râuri de miresme, se-nșiruie spre cimitirul conjugal.
Deși încă n-a venit, primăvara se odihnește-n
ciumagul rupt în coate pe malul râului, iar cocorăii din Sudos-ul copilăriei se
miră și ei. Nu-i mai caută nimeni.
Hei, primăvară cu brumă pe dinți, trezește-te și hai
cu noi!
Ce mai aștepți?
Puiu RĂDUCAN
05042023-B. Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu