Dihania

O zi specială pentru mine azi. De când mă știu îmi este frică de injecții. Frică uriașă de leșin. Nici la televizor nu mă pot uita la o injecție.

Mi-a venit și mie rândul să umblu de mână cu bătrânețea, să mă ducă mândra prin toate cotloanele ei. Ceva boli specifice mă atacă la baionetă și am încăput pe mâna medicilor și medicamentelor.

Azi a trebuit să merg, conform programului, să fac injecții pentru analize.

Normal că am leșinat.

Normal că au ținut câțiva de mine, mi-au dat cu apă rece la cap și mai apoi să beau.

În cele din urmă mașina m-a adus acasă unde am „picat”. M-am trezit pe la ora 16, nu bine refăcut, dar cineva m-a trezit.

Moțiunea!

Nu știam dacă a trecut, dacă am scăpat de criminal, de idiot, de vampir și, Doamne, mai am de scris de-astea până să umplu foaia.

Nu știam ce s-a întâmplat cu dihania.

Am început să-l întreb pe „mareanogoagăle”, apoi pe prieteni și am aflat. Nu știam dacă să sar în sus de bucurie, pentru că am sărit de atâtea ori și, ca alții, m-am lovit la cap. De atâtea ori ne-am lovit la cap când am sărit în sus de bucurie încât s-a speriat și mătreața.

Eu nu mai sar!

De-acolo, de la loviturile la cap cu săritul am aflat că bucuria doare, dar de ce bucurie?

Când am avut noi bucurii?

O viață-ntreagă am muncit ca să mă belească tâlharii în ultimul hal. Pe decizia mea de pensionare, la vechime scrie: 59 de ani, 6 luni și 15 zile. (Cu cine fac pariu dacă-i adevărat?)

Pe-ai lor, ai tâlharilor, îi pensionează la 45 de ani, îi fac speciali și ne sug sângele.

Mizeriile tot mizerii rămân și pe cât de frică-mi era dacă dihania rămânea, pe atât de frică îmi este acum pentru că știu: câinele nu pleacă de la abator, politicianul de la os, dracu se unește tot timpul cu diavolul și ne-am putea procopsi cu aceeași coaliție odioasă pe cap, de ce nu, chiar cu dihania.

Nu așa a fost rândul trecut când s-a amânat venirea laptelui și a mierii peste noi?

Echipa (fostă la conducere) s-a reunificat s-o alunge pe cea veche pentru rezultate nesatisfăcătoare. S-a reorganizat și aceeași, a devenit echipa nouă, aceeași deci, care, uite că iar s-a decis s-o pună de-o răzmeriță. Nu, n-am sărit în sus de bucurie că javra a dispărut.

N-a dispărut!

Omul care pute de cum deschizi televizorul nu va dispărea. Se au la mână sau „agenturili” străine nu-i lasă să părăsească cavoul.

Da țara noastră a ajuns un cavou urât mirositor, un cavou de suprafață care pute de se feresc străinii de noi ca de ciumați.

O țară pe cât de frumoasă, pe atât de săracă, sărăcită de dihăniile pe care le-am ales să ne conducă, pentru că avem o baftă la ales cum nimeni pe lume n-are.

Deci dihania n-a plecat decât o țâră, s-a dus să facă pipi și va reveni cu forțe noi, cu taxe noi, cu biruri noi, c-așa-i dihania scârboasă.

Dihorul criminal care distruge, omoară mult mai mult decât poate mânca este cu șoldurile-n mâini și meditează:

Ce statuie să mai dărâm?

Puiu RĂDUCAN 05052026-B. Olănești, ziua în care am fi trebuit să ne bucurăm.

Gloria și autismul

Nu mă pot mândri cu conducătorii țării mele. Mereu mă gândesc la cei care și-au dat viața pentru țară. Vai, ce puțini sunt! Au fost uciși însă prin fenomenul trădare tot de-ai noștri. Mi-i imaginez pe handicapații de conducători că ar trebui să ne apere-ntr-o luptă cum predecesorii, cei câțiva, au făcut-o.

Păi nenorociții de azi, oameni ai sistemelor autiste străine, ar fugi de-ar rupe pământul. Câțiva, Ponta unul dinte ei de exemplu și-a luat chiar cetățenie străină și a spus-o în direct cu spurcata-i gură, chiar la televizor, că-și ia copii și pleacă.

Ăștia sunt patrihoții care se-nghesuie să le vină rândul să ne conducă, autiștii.

Autismul sau tulburările de spectru autist (TSA) adună sub o singură umbrelă o serie de afecțiuni complexe legate de dezvoltarea și funcționarea creierului, iar autiștii noștri sunt instrumente de conducere a nației.

Nu despre o diagnosticare precoce și un tratament timpuriu, cu terapii moderne și un plan personalizat ar fi vorba la președinte, primul ministru, guvernanți și parlamentari, pentru o speranță că ne vor îmbunătății viața, ci marea întrebare: Cum au reușit acești handicapați, acești antiromâni să ni se așeze precum păduchii în frunte?

Se vrea o moțiune de cenzură prin care poporul să scape de cei care urăsc poporul. Morișca salvării lor s-a pus în mișcare prin guri de tun televizoriste. Ar fi de înțeles toate, chiar ziariștii plătiți să-i susțină pe diavoli, dar nu-i înțeleg pe votanți.

Să ți se ia din banii copiilor, din mâncarea de la gură și tu să spui că ești mândru că ajuți țara prin asta, este mai mult decât o boală.

Cine a distrus țara dacă trebuie salvată, poporul sau cei care-l conduc?

A devenit patriot acum (frica pierderii scaunului îl amenință), chiar primul sinistru. S-a apucat să spună că dă bani.

Ce cretin!

Acesta este chiar bolnav, dar mai bolnavi vor fi aceia care-i va ține parte.

„Sculați voi oropsiți”…, dar se vor scula? Se vor scula asistații sociali?

Tare-mi este frică de trădare. Tare-mi este frică să nu ne rămână pe cap aceiași trădători, aceleași jigodii, aceiași antiromâni.

„Hai la lupta cea mare!” (Să scăpăm de haimanale).

Puiu RADUCAN

19042026-B. Olănești, Vila 1 Mai

Clisura Dunării

Am o nesăbuită poftă de Clisura Dunării. În primul rând, traseul este formidabil. Din  bătrânul Olănești s-o iau pe scurtătură de la Păușești Măglași până la Bunești, drumul de la Rm. Vâlcea la Tg. Jiu.

De cum cotesc spre dreapta, văd un pustiu, pustiul societății românești extins la modul general, adică o fostă firmă de prelucrare a lemnului, cândva cu mulți angajați, dusă-n ruină de-o societate incapabilă de ceva bun.

Și imaginarul meu drum spre Clisură continuă. Trec pe lângă o plantație de muri a unui curajos întreprinzător. Frumoasă, să-i trăiască! Anul trecut am cumpărat de-aici o lădiță cu mure. Un alt întreprinzător, a „furat” cele văzute prin Spania și și-a dezvoltat o crescătorie de măgari, de parcă n-am fi avut destui…

Acest individ vinde lapte de măgăriță și-i merge destul de bine. Restul lumii „deștepte” de la noi a renunțat la creșterea animalelor. (Bun îi ajutorul social-contra voturi). În satul natal nu găsesc pe nimeni să vină să-mi ia lucerna (un car dodoloț), nici măcar cosită. Trec cu sfială pe lângă drumul ce duce la schitul Jghiaburi și-mi continui drumul foarte frumos. Trec pe lângă o livadă tânără de cireși și vișini. Iată că mai sunt oameni normali, îmi zic!

Și iată-mă-n drumul ce duce spre orașul Brâncușului!

Ce frumos ar fi fost ca acesta să fie cu două benzi pe sens! Nu știu aleșii noștri sufocați de minciuni și alte rele de așa ceva.

Dealul Pietrarilor, dealul Costeștiului, cel renumit cu mineriadele de unde se vede-n dreapta mânăstirea Arnota, dar și celebrii bolovani crescători, Trovanții se cațără pe ochi.

Nu pot să nu consemnez trecerea prin localitatea de baștină a Mariei Lătărețu, unde edilii locali i-au amenajat o casă, în curtea căreia se află un bust al celebrei cântărețe.

Și ca un portdrapel al culturii gorjene, naționale și mondiale, brâncușiana Coloană a Infinitului mă salută maiestuos din partea dreaptă.

Și… am intrat în Târgu Jiu (ce prieteni am, Doamne, și aici), orașul fără de centură. Ca să-l străbați, trebuie să-l „spinteci”, să-i numeri toate semafoarele, dar rămâi cu plăcerea că ai trecut pe lângă marele parc gorjan care găzduiește monumentalele lucrări ale lui Brâncuși, Poarta sărutului și Masa tăcerii, inundate de miros de mici și urină de la restaurantul „necesar” al parcului.

Las în cele din urmă marele oraș al Gorjului, Clisura Dunării mă cheamă!..

În zare, pe stânga, se văd Turcenii și Rovinarii, celebrele surse de energie termoelectrică, la care iubiții conducători le-au pus gând rău. De ce s-avem energia noastră când putem cumpăra, spun capetele lor rase pe dinăuntru?

Drumul mă duce prin localitatea Buduhala, locul de naștere al celebrului Cojin din melodia lui Ion Dolănescu.

Și drumul aleargă… aleargă… și ajung în orașul minier (fost minier), că și pe acesta l-au distrus, Motru.

Ororile făcute de iubiții conducători, nu se comportă cu ce ne-a lăsat Domnul, una dintre cele mai frumoase țări.

Pecetea modernismului Occidental și faptele conducătorilor distrugători îmi apare-n fața locului, pe dreapta, la intrare în orașul pe care-l iubesc atât de mult, Drobeta Turnu Severin. Este vorba de un combinat la care rugina lucrează de zor, alături de altul, cel de Apă grea, repet, puse la pământ și-n rugină de odioșii conducători.

Aceștia au fost în stare să lase-n frig pe timp de iarnă orașul Severin, oprind și predând ruginii Combinatul de Apă grea, cel care furniza energie termică orașului dunărean.

Ajung în dreptul valorosului cândva, Liceul Agricol de la Halânga. Ce școală, ce școli am avut! Zăresc apoi în stânga casa prietenului Florian Copcea, omul prin intermediul căruia am cunoscut comunitatea românească din Serbia și Basarabia.

Și peisajul orașului se deschide ca o perdea de flori angelice. Ochii-mi aleargă după Castelul de apă, cândva cea mai înaltă clădire din oraș (Bravo edililor severineni că l-au păstrat, îngrijit și-l oferă circuitului turistic) și după Dunăre.

Asta urmăresc de fiecare dată când lăuntricul mă duce-n orașul plin de Dunăre.

Dar nu intru-n oraș, o cotesc dreapta pe centură, deși… „nu fac centura”, ocolesc localitatea Schela Kladovei (ce dragă mi-a fost odată această comună atunci, acum zonă metropolitană care era gata să mă severinizeze!), ajung alături de ștrand și cu ochii pe Dunăre continui spre colosul energetic Porțile de Fier 1.

Aici gândul mă duce la bunul prieten, Teo Pavelescu, cândva director general al „Templului luminii”, Porțile de Fier 1 și 2.

Nu ajung însă aici, acum, că sunt nevoit să opresc (în aval de P.F.1) unde trebuie să servesc masa, la celebrul vaporaș. O saramură de pește cum n-am văzut mă așteaptă.

Ochii-mi trec Dunărea și încearcă să identifice, pe malul sârbesc, casa prietenului frate, Myky Vasilievici, dar eu trebuie s-ajung la Clisură.

Las în urmă vaporașul la care doream să ajung atât de repede și pofticioasa saramură și-o-ntind spre Orșova. Ajung și mă-nchin în fața Templului luminii, hidrocentrala Porțile de Fier 1, cea care a „rămas în picioare” în ciuda tentativelor conducerilor postdecembriste de a o scoate la vânzare, la fel ca toată Hidroelectrica. Îi deranjează tare pe iubiții conducători lucrurile care merg bine și-apoi… au niște buzunare atât de flămânde!…

O viață-ntreagă, peste 44 de ani, am lucrat în acest domeniu, producerea de energie electrică în hidrocentrale.

Și drumul aleargă. Și mă duce. La un moment dat ajung în dreptul mânăstirii Vodița, una dintre cele mai vechi atestate documentar mânăstiri din țara noastră.

Deja Orșova se observă. Orșova cea nouă, pentru că cea veche a-nghițito lacul de acumulare al celebrei hidrocentrale.

Îmi aduc aminte cum, cu ceva vreme în urmă, Dunărea era plină de barje cu fierul vechi al industriei românești. Plângea sărmana și-o durea cocoașa spinării de atâta industrie ce lua drumul portofelelor tare flămânde ale iubiților conducători.

O cotesc la stânga spre noua Orșovă și ochii-mi se reazemă de mânăstirea Sfânta Ana, cea cocoțată sus pe deal, ctitorie a părintelui ziaristicii românești, Pamfil Șeicaru.

Dar nu urc la mănăstire, Clisura mă cheamă și-o virez spre dreapta prin mijlocul Orșovei atât de dragi.

Și merg… și merg și de Dunăre tot nu mă saturi. O liniște sufletească mă-nvăluie la vederea Cazanelor și, în sfârșit, mașina consideră că am ajuns. „Trage pe dreapta”, se oprește și mă trimite să mă minunez. Mă-ntâmpină marele nostru Decebal și mânăstirea Mraconia, cea suspendată pe maul Dunării bătrâne.

Fac eforturi să mă satur de frumos, dar nu reușesc. Și iar mă pun pe întrebări…

Ce-o zice duhul lui Decebal, cel care ne-a lăsat o țară mare, frumoasă și bogată despre noi, cei care alegem numai nenorociți să ne conducă și au făcut-o praf?

Mă uit în ochii lui și-i las iute-n jos.

Bună-i și o închinăciune la mânăstirea Mraconia și mă hotărăsc s-o fac. Sunt înăuntru și parcă n-ar merge aici un blestem pentru hoții care ne conduc.

Parcă mă-nvârt necontrolat și-n suflet mai este loc de umplut cu frumuseți. Dunărea plimbă la deal și la vale cu fel de fel de ambarcațiuni diverșii vizitatori ai zonei. Cineva îmi scrie că de frumos nu te saturi niciodată.

 Uite că nici de urât nu ne săturăm, i-aș spune, dovadă fiind faptul că alegem numai criminali să ne conducă. Avem frumos, dar ne inundăm cu urâtul.

Oricât aș încerca să mă satur de frumos, tot nu reușesc și mașina-mi face cu ochiul.

-Omule, hai să mergem c-am mai fost pe-aici și vom mai veni! Avem drum de mers, nu glumă și Herule de la Herculane ne așteaptă!

Parcă-ncărcat cu un regret că nu mai stau, mă urc în mașină și… hai la vale, draga mea! Drumul fiind lung, renunț la urcușul la mânăstirea Sfânta Ana, deși tare aș fi vrut s-o întâlnesc pe măicuța stareț, veche cunoștință, un om deosebit.

De cum cobor în Orșova, o iau la stânga spre drumul Severin–Timișoara pentru un popas la Herculane și numai bine că popasul se și ivește chiar la picioarele bătrânului Hercule. Îmi aduc aminte cum cu puțină vreme în urmă, tot aici la umbra lui Hercule, un polițist m-a întrebat:

-Ați mai venit pe la noi? (Probabil mă știa de la Festivalurile Eminescu la care am participat de multe ori…)

-Da și-o să mai vin, i-am spus, acum însă, doar cu gândul.

Stau cu ochii minții lângă statuie și văd cum, în ultimul ceas, edilii din Herculane au pus osul la muncă și au modificat fațadele superbelor clădiri din jurul statuii care ajunseseră în ruină.

Pe când finisarea lucrărilor la celebrele băi pe unde au trecut regii, Eminescu și alte mari valori ale neamului?

Când va reînflori Băile Herculane?

Sătul, deși nu prea de frumosul de-aici, plec cu mândra (mașina, ce credeți?...) din Herculane pe traseul minunat pe crestele munților (drum asfaltat) spre orașul lui Brâncuși.

Cer a nu știu câta oară iertare Domnului că ne-a dăruit atâtea bunătăți, atâtea frumuseți și noi ne batem joc de ele.

Un drum de-o frumusețe rară, un balsam al sufletului și iată-mă în Baia de Aramă. Aici opresc să mă văd cu niște prieteni, dar și să servesc un păstrăv la o păstrăvărie.

Timpul ucigașul ce gras îl plătim nu știe de așa ceva și mă ia la goană. Una-două, am și ajuns în orașul lui Brâncuși.

De-aici, o aruncătură de băț, cca 100 de km și am ajuns acasă.

„Călare” pe-o șa…

 

Puiu RĂDUCAN

03052026-B. Olănești

Tronsoane de scară

Încă se mai fac rost de tronsoane de scară să ne ducă la marea ură. Am uitat de tot. Am uitat de educație, de fraternitate, de patriotism, de țară.

Aleșii să ne trăiască!

Ei sunt născuți doar să conducă.

Pentru ei să ne dăm viața. Ura, cea mai urâtă plagă de pe pământ ne-a învăluit așa de bine (se poate spune și rău), încât abia mai putem respira.

Acum au cășunat pe statui. Ele, statuile, au distrus industria, agricultura, au băgat sănătatea-n comă și învățământul în analfabetism. Ele au distrus vreo 10 bănci. Ele au îndatorat și au vândut țara. Ele au crescut prețuri, taxe, biruri și pentru asta trebuie demolate și puse-n beciuri sau topite dacă iese ceva mărunțiș.

Să nu știe odioșii antiromâni că noi pe Goga tot nu-l vom uita?

Au citit ei vreo carte despre Goga „antiromânul”?

Și urcăm, urcăm pe scara ce duce la ura deplină. Jigodiile-și freacă mâinile. Dispariția este tot mai aproape, deși nu suntem un fost imperiu care trebuie să dispară. Noi aici am fost de când lumea și n-am făcut rele altora decât prin conducători nechibzuiți care ne-au mânat peste teritoriile altor țări.

Și am plătit pentru asta.

Am plătit cu „decupări” teritoriale, dar asta nu i-a învățat minte pe actualii conducători ce ne duc în dispariție.

Și ura urcă, se apropie, ne face cu ochiul și cu mâna. „Nebunul meu este mai frumos decât nebunul tău și mai las-o dracu de țară”, spune flămândul portofel.

O bucurie amară zace între taberele care-și doresc moartea;

Pleacă distrugătorul forte din fruntea guvernului, au ba?

Dacă pleacă sau rămâne „cheliosul stufos”, scade prețul la motorină? Mamele, copiii, handicapații, pensionarii primesc ce li s-a furat?

Ce treabă să avem noi cu chinurile la care ne supune un iresponsabil? Noi trebuie să ne urâm, să ne dușmănim și să aruncăm cu pietre-n opoziție.

Trăiască masa lor votantă, asistații!

Nu există cârciumă, unde să nu fie, de dimineață până-n noapte, asistați la „lucru”.

Îmi spunea un prieten, fost inginer agronom, cu o cârcă de ani vechime, un om care nu și-a văzut copiii crescând pentru că pleca de-acasă cu noaptea-n cap și se-ntorcea când copiii dormeau, îmi spunea că s-a dus într-o cârciumă a asistaților să cumpere o sticlă de bere pentru că avea niște oameni la lucru. Cum l-a văzut un asistat grosolan, l-a luat la întrebări:

-Vă place, domnu’ inginer că v-au tăiat ăștia din pensie?

-Mă, nu prea-mi place, dar asta este situația!

-Să vă taie, domnule, să vă taie, să ne dea nouă!

Groaznic în ce stare ne duc măcelarii țării!

Și de parcă ura supremă ar fi mai departe, groparii nației fac mereu rost de tronsoane de scară.

Acum fierbe țara.

Se aruncă pe piață odioase minciuni. Televiziunile lor muncesc din greu și fabrică acuze peste acuze (despre ceilalți). Ai lor, distrugătorii atomici sunt cei mai buni, cei mai frumoși, noi… de râsul lumii.

Și ziua speranței se apropie.

La noi speranța este spartă-n fund. Nu crește, n-are „drojdie-n conținut”, răsuflă și tot ei se bucură.

Cine va câștiga?

Sigur, tot ei!

Când este vorba de făcut rău, dracu’ se unește cu diavolul, dar cu noi cum rămâne, tovarăși?

Puiu RĂDUCAN

18042026-B. Olănești, Vila 1 Mai

La Orizont...

Orizontul de iarnă

A scăpat iarna de sub control! Cu șoldurile în mâini și mâneci scurte, desculță, cu fusta-n brâu, aleargă bezmetică și albește totul, inclusiv Orizontul. Ce facem cu Orizontul? Iată că, după multă vreme, Orizontul se întoarce. Tineri de bătrâni, realizăm Orizontul la Orizont acasă.

În iarna ciudată ce ne(greu) încearcă, mergem agale, parcă fără speranță, cu ger politic fără precedent, spre un verde, pe care-l dorim, cât mai aproape.

În zodia urâțeniei frumosului fiind, ca o umbră imensă, albă, iarna se-așază sănătos pe bulevardele spinărilor.

De pe marginile zdrențuite ale speranțelor visăm verde, of, nu verdele legionar, ci verdele dumnezeiesc, fără globalism și satanism.

În ger, cu mâinile-n sân, încercăm să îmblânzim singurătatea și sărăcia ce ni se așază pe fruntea inimii. Ne șoptim deseori în barbă : ce bine era când era rău, dar Orizontul freamătă înaintea nașterii!

Cum copacii se-apleacă să-și mângâie umbra, la fel și noi, cu pălăria în mână, ne aplecăm, doar suntem supușii aleșilor, să cerșim ceva normalitate.

Liberi în sclavie, ori sclavi în libertate, alegem ce nu trebuie și ne văităm când suntem bătuți, furați, umiliți, cu Orizontul călare pe noi.

Dincolo de tăceri și-n neodihna tăcerilor, Orizontul ridică sprânceana :

- Ce proști sunteți, mă!

Dăm foc și ni se dă foc frumosului pentru o beznă ucigașă, o beznă ce-ntunecă Orizontul fragil.

Sângele vinului curge, se scurge și ne curge pe caldarâmul călcat în picioare de noi și de toți neaveniții. Și iarna nu mai poate fi strunită. Albul ei, forțat, înțeapă ochii mai rău ca săgețile gerului, dar, atenție, vine Orizontul!

- Hai odată, maestre!

În „ibricul" de 6 februarie, se zămislește un nou, dar destul de vechi, Orizont.

Puiu RADUCAN

11022026 B. Olănești

Planul Lucescu îndeplinit

 

Lucescu, individul de care nu mai scăpăm, și-a văzut planul îndeplinit: ratarea calificării. Cu acest individ dubios n-aveam cum să ne calificăm. Nu pot să înțeleg pentru nimic în lume cum „nește (h)unii”, parcă ar fi drogați, vor să i se facă „statuie” acestui monstru care nu se mai satură de glorie. Acest individ a „ras de pe suprafața pământului” cele mai frumoase trofee europene: ghetele de aur, argint, bronz acordate de Forul european al fotbalului celor care marchează cele mai multe goluri într-un campionat. Regretatul Ion Oblemenco spunea despre această invenție a lui Lucescu că „se marchează goluri pe note”. Hans Krankl (n. 14 februarie 1953, Viena) este un fost jucător de fotbal austriac. A fost transferat de FC Barcelona, iar aici în primul său sezon, în 30 de meciuri de campionat, a marcat 29 de goluri! Acest mare fotbalist a refuzat să se prezinte să-și ridice „gheata” datorită mizeriilor lui Lucescu care câștiga câte trei ghete europene prin goluri murdare, marcate la ordin. Din această cauză, Forumul european al fotbalului n-a mai acordat acele trofee.

Încă ne mirăm și întrebăm de ce nu a jucat Dobrin în Mexic. Poate mama, tata, bunicul, bunica fotbalului românesc, hoașca Lucescu ne-ar putea spune ceva, dat… ți-ai găsit!

Acest individ a distrus două bazine fotbalistice românești, Craiova și Hunedoara, iar despre Craiova are o ură de sânge, boală gravă, nu alta. Noroc cu bravul Mitriță care n-a mai suportat umilința și s-a retras de sub ordinele acestui distrugător al fotbalului.

Nu-l va da nimeni pe nesimțit afară, iar el nu va pleca. Va rămâne să ne chinuie.

Pentru dezastrul său alții sunt de vină; arbitrii, firele de iarbă, adversarii că joacă fotbal și ne bat, spectatorii care ne înjură și ne fac țigani, ce mai, toată lumea. El, sărmanul, nu are vreo vină.

Și de data asta și-a bătut „baremul”: ratarea calificării.

Nu scăpăm de individ. Poate numai fotbaliștii să refuze să se prezinte la lot ar fi soluția. Uite, Mitriță a putut.

O pleiadă de fotbaliști craioveni sunt din nou umiliți. Acum i-a venit rândul și rapidistului Petrila. Cu ce l-o fi deranjat acest copil pe Lucescu de-și bate joc de el în asemenea hal?

Copilul lui Hagi pentru faptul că dă cu piciorul într-o minge este selecționat, indiferent cât șlefuiește băncile de rezervă.

Prin impresari murdari, au fost păcăliți cu Hagi ăl mic italienii, scoțienii, spaniolii, acum turcii.

A dat și el un gol la 5-6 luni și guriști spurcați, la fel mizerabili analiști, au umplut pământul că a dat juniorul un gol ce nu s-a mai văzut de când s-a inventat fotbalul. Lumea vorbește că Ronaldo, Messi și alți câțiva au vrut să se lase de fotbal când au auzit de genialul Carpaților, ba chiar să se sinucidă.

Cu atâtea bănci șlefuite până la turbare, cum să nu-l selecționeze senilul pe fiul lui Hagi, ba să-l pună și căpitanul echipei?

Selecționat în detrimentul altuia, pentru că este copil de fotbalist, normal să luăm bătaie. Nu este normal dacă ești ca și cu un om lipsă în echipă, iar adversarii nu se dau și ei o țâră la o parte să-i batem un pic?

Planul Lucescu îndeplinit!

Încă o ratare a calificării.

Cu acesta la conducerea echipei, nici speranțe nu prea se văd.

Și nesimțitul nu pleacă.

Va urma copilul său, apoi clanul Iordănescu, apoi Hagi, apoi Bekkaly și fotbalul nostru este distrus pentru 1000 de ani.

Puiu RĂDUCAN

16112025-B. Olănești

Tăcerea… uimirea…

Of, vine-n liniște tăcerea!

Ce-o să fac, Doamne, cu atâta tăcere?

Mi-am dorit să ajung în Zare, dar Zarea mereu se-ndepărta de mine.

Acum, se apropie singură, nesilită.

Ce să fac cu atâta Zare?

Zgomotele se fac din ce în ce mai mici.

Ce să fac cu atâtea?

Și Orizontul la care atâta tânjeam se îndepărta de mine.

Acum se apropie.

Ce să fac cu atâta Orizont?

Și ochii albaștri ai mamei, ochii cu care vă privesc acum (îmi sunt altar), mă urmăresc, dar ce să fac cu ei?

Și timpul care nu-mi ajungea s-a săturat de mine și eu de el.

Ce să mai fac acum cu atâta timp?

Și ochii verzi ai tatălui care mi-au fost pavăză și scut mă cheamă.

Ce să mai fac cu ei acum?

Degeaba mă cheamă.

Voi merge la ei când „Cineva” va vrea, dar la ce să mă duc?

Mi-am lăsat copilăria-n crengile unui dud care a asistat la nașterea mea, bătrână acum.

O altă parte a sfintei copilării mi-a luat-o-n păstrare câinele Ursei.

Ce să mai fac cu el și cu ea acum?

Ultima porție am lăsat-o-n floarea salcâmului aplecat din fascinanta poiană a Sudosului copilăriei.

La ce-mi mai trebuie acum?

Este mirific să-ți vezi copilăria prin ceața vremii atât de neputincioasă, atât de bătrână.

Picură tristeți pe glezne când simt cum trece uimirea.

O ciurdă sălbatică colesterol de glicemică se cațără pe acoperiș. Îmi verifică țiglele, iar o haită sălbatică de junghiuri se instaurează-n jungla încheieturilor care dor și mă dor.

Bătrânețea cu-ale ei „daruri” mă umblă de mână prin vâltoarea vieții.

Și ce dacă?

Convoaie, convoaie se duc la locul lor, dar fără mine.

Ce vă veți face fără mine?

Vă spun (tot) eu:

Nimic!

Puiu RĂDUCAN

29102025 De pe pat de suferință, B. Olănești

Noaptea toamnei văratice

În noaptea cu ghiocei la tâmple, noaptea ce tocmai fugi, vântul toamnei noi îmi bătea discret în geam.

O creangă timidă  a cireșului, străjerul casei și al micuței livezi, și-a pus o frunză la ochi și s-a apropiat de fereastră.

-Doarme!-i spune vântul.

Este obosit!

-La ora asta, când eu m-am săturat de colindat, se doarme?

Și vântul o-ntinde pe linia întreruptă a străzii oprite și ea în dreptul casei să-mi afle starea.

Luna cu noaptea prinsă-n păr și-a sărutat copiii (stelele), iar toamna proaspăt venită își plimbă visele pe arterele gândurilor din grădinile Domnului.

Cerul a dormit și el sub pălăria-i imensă până când zorii de dincolo de zare ne făceau cu mâna.

Un abur de cafea tot bântuie și el prin casa care încă doarme.

Îngerașul Elisa mă tot colindă și-mi răvășește creierul bătrân, aglomerat și obosit.

Moș Ene îmi mângâie genele.

De sub una, un licăr de lumină se ivește.

Privesc atent și mirat lângă mine.

Tot singur sunt.

Singurătatea mă ține strâns de mână.

Soarele se freacă la ochi și se cațără-n crengile salcâmilor din piscul Olăneștiului și ai satului care m-a născut, Țepeștiul meu drag.

Domnul mi-a mai dăruit o zi.

Mulțumesc, Doamne!

Bună dimineața, oameni buni!

 

Puiu RĂDUCAN

07092025-B. Olănești

Închisoarea în care sunt

 

Da, sunt liber într-o închisoare cumplită unde nici ateii, nici neateii nu înțeleg cum este posibil să ne pocească atât de mult și atât de rău o gașcă de iresponsabili pentru simplul fapt că i-am ales să ne conducă.

Ne-au rămas puțini oameni cu un surplus de caracter sau cel puțin cât trebuie și avem mulți cu deficit grav de caracter, maneliști politici și interlopi periculoși strecurați până-n sferele de conducere.

Pentru că i-am ales, ne mint în draci precum predecesorul lor Ion Ilici de curând dus în Talpa Iadului.

Și acesta a dat-o pe gură la televiziune că FSN-ul nu se va transforma în partid politic și chiar a doua zi s-a transformat.

Unul din urmașii săi, plagiatorică procurorul ne-a spus că PSD-ul NU se va uni cu PNL-ul, adică… dracu cu diavolul și totuși a făcut-o.

Mai încoace, o lichea de la Buzău cu grave carențe de educație, caracter, studii și meserie, jura că-n ruptul capului „Roșul” nu se va uni cu „Galbenul” și totuși a făcut-o.

Furia roș-galbenă-verde și cea cu homo-lesby, cea care ne-a distrus, am ales-o să ne repare și vedem că se continuă cu minciuna, cu dezastrul, cu furtul, cu jigodismul.

Am ales și cu ce ne-am ales?

Avem un prim ministru, mai degrabă sinistru, care nimic nu face din ce a promis, ba din contră. Individul cu un trecut dubios, a considerat că tot amărâții care au făcut ceva pentru țara asta, cei care au muncit peste 30, 40 de ani, ba au mai învățat și ceva carte, să plătească, iar pentru greșelile pe care cei din conducere le-au făcut, aceștia însă, niciodată plătind ceva.

Sub genericul „pachet de măsuri” subjugă poporul până la leșin și sub un alt generic, „investiție de capital”, vor să vândă ce-a mai rămas de vândut.

Un alt individ, la fel de dubios, cu la fel de mari carențe de caracter, ce pare cu statut de handicapat mintal, s-a trezit președinte.

Și acesta, la fel ca „neamul lui”, a mințit. Nu s-a stins ecoul din vocea-i cu care „vomita”: „Nu va crește TVA-ul.

Vedem și simțim cum, bazându-se pe cei de dinaintea lor, cei care ne-au dus la groapă, cei de-acum nu mai așteaptă, nu le mai este frică și au trecut la supunerea poporului, la măsuri draconice, măsuri foarte greu de dus și suportat.

Cu viermii nu te pui. Statutul de vierme este legea, drumul pe care noi îl urmăm cu odioșii pe care-i alegem.

Și totuși, aceștia s-au bucurat de un mare număr de creduli care, după alegeri mai să le crape inima de bucurie că le-a ieșit ce au votat.

Am ajuns în „Talpa Iadului!”.

Ne-au dus în Talpa Iadului!”

Câți dintre votanții noului dezastru se mai bucură?

Baliga este baligă, nu mai explodează!

Baliga, ca orice baligă, proaspătă sau uscată stă.

Îi place să stea, iar „capra vecinului” este prea mândră.

Baliga și „Capra vecinului” sunt atuurile celor pe care-i alegem să ne conducă.

Avem libertatea să-i alegem pe odioșii care ne distrug din închisoarea unde suntem liberi.

Străinii râd și se feresc de noi ca de ciumați.

Niciodată, în aceste condiții, nu vom fi atacați de cineva, de dușmani externi. Când îi apucă mila pe străini de cât ne fură, ne batjocoresc ai noștri, la ce să se mai gândească la noi?

Ce să ia, când totul este luat?

Și-apoi, le-ar fi teamă că-i îmbolnăvim de prostie.

Ca la noi, nicăieri în lume atât de multă.

De ce ne mai văităm?

Ce ei, ai noștri, ne iau, ne fură, pare un gest nobil din partea noastră, un cadou pentru ziua lor, ziua în care ne nenorocesc.

Cu Muc ușori și Bolo javre la conducere, drumul spre IAD ne este asigurat.

Trăiască pușcăria!

Puiu RĂDUCAN

24082025-B. Olănești

Taxe, biruri, fantezii

Peste o țară amărâtă, tristă,

cam ultima din țările din lume,

se-aruncă un năvod de-apocalipsă

și-așa… nimica nu mai merge bine.

 

Hienele alese cu portofel mare,

atacă iar votanții cu taxe și cu dări.

Poporul trist și adus de spinare,

plânge de se-aude peste zări.

 

Tot mai au de pus taxe (-n neștire),

portofelul special cu efort se-ntreține.

Mai sunt ceva locuri prin cimitire și

genunche ucigaș pe grumaz ni se pune.

 

Vor să pună taxe și pe ziua de mâine,

pe aerul pe care-l respirăm,

pe puricii obraznici de pe câine

și-o taxă pe speranța ce-o sperăm.

 

Mai trebuie o taxă chiar pe zâmbet.

Cu funia de gât mai putem să zâmbim,

dar coborâm în mucegaiul lânced

și trebuie o taxă-nainte să murim.

 

Bugetul țării trebuie să crească,

crocodilii ne atacă-n haită,

s-a ales praful de Țara Românească și

plâng străinii când poporul se vaită.

 

Vine apocalipsa condusă de șacali.

S-a cam vândut ce era de vândut.

Fiarele au grijă doar de speciali, dar

ne-asigură un drept la groapa de pământ.

 

Pune-ți, mă, taxe și pe ochii albaștri!

Puneți un bir pe mormânt de erou!

Puneți taxe pe soare și alți aștri!

Puneți cât vreți, vă alegem din nou!

 

Puiu RĂDUCAN

Maluri mute

Pe sub podul adormit,

rezemat de maluri sparte,

trece un râu liniștit,

blând, cu mâinile la spate.

 

Sus, în salcia pletoasă,

stă luna cu șoldu-n mâini,

visătoare și frumoasă,

precum grâul copt în pâini.

 

Somnul de la ușa mea,

mângâie tâmple cărunte.

Noaptea, precum o cățea,

mi se-așează blând pe frunte.

 

Dincolo, un clopotar,

trage clopotul de limbă,

tăind zile-n calendar,

celui ce nu se mai plimbă.

 

Râul, curge liniștit,

spălând pietrele pe frunte,

pe sub podul adormit,

rezemat de maluri mute.

Puiu RĂDUCAN

Aniversare Puiu RĂDUCAN. La mulți ani binecuvântați, prieten drag!

 

Amantele de verde.

Verdele ca ispită, femeia ca abis, mărturisirea ca literatură

Prolificul prozator Puiu Răducan revine, în Amantele de verde, cu o scriere neconvențională, neliniștitoare, puternic confesivă, care îmbină tonul autobiografic cu reflecția morală, pamfletul social cu fantezia mitico-religioasă, totul într-o scriitură liberă și provocatoare. Avem în față nu doar o narațiune despre relațiile extraconjugale sau despre criza bărbatului ajuns la vârsta interogațiilor, ci o construcție simbolică, în care verdele devine culoarea vinovăției, a dorinței nestăvilite și a dezvăluirii dureroase de sine. Romanul alternează între narațiune autobiografică, discurs reflexiv, critică socială și eseistică morală. În „destăinuire” autorul însuși se așază sub reflectorul sincerității brutale, își asumă nu doar scrisul, ci și eșecurile.

Amantele de verde este și un roman al lucidității amare, al oglindirii în sine, al unei conștiințe masculine marcate de experiență, ironie, dar și suferință. E o carte scrisă cu nerv, cu poftă, cu febră. Un text în care limbajul se revoltă împotriva convenției, nu se ascunde în metaforă, ci zvâcnește direct, dur, cu toate nuanțele, roman al căutării de sens, cu fond etic tensionat și observații asupra degradării morale.

Romanul debutează cu o cosmogonie reinterpretată, cu o relectură biblică într-un stil ludic, ironic, cu nuanțe argheziene, precum în Tablouri biblice: creația lumii, Adam și Eva, păcatul originar, răul, mitul androginului. Puiu Răducan propune o rescriere sarcastică și metaforizată a mitului biblic, unde Dumnezeu este preocupat de „copiii” Săi (planetele), iar diavolul intervine grotesc și simbolic în raport cu femeia. Dumnezeu este prezentat uneori ironic, chiar umanizat - doarme, greșește, se întreabă dacă a făcut bine creând femeia. Episoadele sunt deseori simbolice și alegorice, cum ar fi istoria reimaginată a creației cu Soarele și Luna, apariția Scorpiei în trupul Evei, întruchipare simbolică a răului feminin. Soarele și Luna apar ca simboluri ale iubirii imposibile, dar și ale incestului mitic.

Resortul cărții are la bază condiția femeii, văzută cu un amestec de regret, compasiune și critică. Autorul se raportează la divin și la feminin dintr-o perspectivă literar-teologică cu nuanțe moderne, cu o voce literară fermă, cu adâncime filosofică și curaj confesiv, balansând permanent între ludic și grav, între mit și mărturisire.

Pornind de aici, femeia apare ca ființă ambivalentă: fascinantă, dorită, iubită, dar și periculoasă, distrugătoare, posesivă, adesea diabolică. Este percepută ca sursă a păcatului și a dezechilibrului, începând chiar cu Eva. Romanul este străbătut de ideea ispitei, adulterului, dorinței carnale și a vinovăției mascate sau asumate. Existența femeii este redată pe axa mister – sexualitate – manipulare – suferință.

Nu este un roman comod, nu este un text „corect” din perspectiva unor lecturi moralizante sau pudice. Este, în schimb, o radiografie a unui spirit tulburat de propriile slăbiciuni și de marile întrebări ale omului conștient de trecerea sa: cum am iubit, cât am rănit, ce am înțeles?

Vocea narativă este a unui bărbat, marcat de experiență și de o ironie amară, ce resimte demnitatea – între ideal și demonizare, și care își expune viața intimă, prins între o soție toxică și o amantă la fel de decăzută, ambele femei prezentate ca simboluri ale păcatului, influențând decăderea autorului însuși. Totodată, are o conștiință religioasă puternică, cu remușcări sinceră, ceea ce dă romanului o valoare confesiv-morală. Tonul este cinic, uneori violent, alteori duios.

Romanul este străbătut de maxime și reflecții despre viață, iubire, frumos, singurătate, sens. Sunt inserate referințe la mari scriitori, făcând din acesta un dialog subtil cu literatura noastră și cea universală.

Relațiile extraconjugale sunt prezentate de autor ca o realitate cotidiană, dar și ca o tulburare a ordinii divine. Familia, între ideal și destrămare, apare ca un simbol al echilibrului, dar și ca un spațiu al falsității și al aparențelor.

Naratorul este un bărbat care se autodenunță, se condamnă și își justifică viața în pagini care amintesc de literatura confesiunii. Identitatea sa este una contradictorie: se vrea lucid, dar e orbit de pasiune; se vrea moral, dar cedează ispitei. Ridiculizează comportamente masculine și feminine, ironizează relațiile de cuplu, adulterul și relațiile amoroase, marcate de falsitate, ipocrizie și superficialitate. Femeia nu este văzută ca un partener egal, ci ca o enigmă primejdioasă. Naratorul oscilează între admirație și misoginism, recunoaște că este un „om mizerie”, un „prost”, un „împătimit de iluzie”, prins între dorință și vinovăție.

Tonul confesiv este evidențiat prin monologul continuu, marcat de interogații retorice și exclamații obsesive: „De ce?” „Of!”. Puiu Răducan construiește expresiv o lume în care nu există răspunsuri ferme, doar intrebări tăioase: Ce este iubirea? Ce este fidelitatea? Cine suntem cu adevărat când ne trăim plăcerea? Cine plătește costul vinovăției? În spatele umorului crud, al satirizării relațiilor conjugale, se află o meditație profundă despre ratare, iluzie, tentație și consecințe.

Femeia generică din roman este demonizată, divinizată, sexualizată, idealizată, într-un portret amestecat de ură și fascinație. Soția, aparent înțelegătoare, dar duplicitară, nu pune întrebări, dar este la fel de infidelă. Ilinca, amanta, este senzuală, inteligentă, seducătoare, dominatoare și catalizator al crizei narative. Satira, sarcasmul sunt des întâlnite în descrierea femeii, a trădării conjugale, dar și în portretizarea de sine. Această dublă imagine a femeii, între frumusețe și otrăvire, între feminitate seducătoare și demonizare arhetipală, străbate romanul ca un fir roșu, intens, tulburător.

Naratorul, alter ego-ul autorului, nu caută scuze, ci oferă o autopsie sinceră a sentimentelor: relația cu soția, cu amanta, cu sinele însuși, toate sunt puse sub lupă, examinate, destrămate și reconstruite prin cuvânt. Dar romanul nu rămâne doar la nivelul confesiunii – el propune o simbolistică mitico-existențială, în care personajele sunt mai degrabă figuri ale unor idei: femeia e Eva, dar și Scorpia, bărbatul e Adam, dar și păcătosul resemnat, Dumnezeu e creatorul obosit, iar Diavolul, un regizor al desfrâului cotidian.

Amantele de verde este o carte despre omul care nu se poate împăca nici cu ceea ce este, nici cu ceea ce simte. Un om care, în ciuda păcatului, vrea să înțeleagă, să ierte, să se salveze prin scris. Iar scrisul, în cazul lui Puiu Răducan, este nu doar catharsis, ci și instrument de sinceritate brutală, o formă de rugăciune amestecată cu blestem, o spovedanie fără penitență, dar cu luciditate.

Titlul este unul poetic și sugestiv, încărcat de simbolismul vieții, regenerării, dar și al păcatului, în care verdele este văzut ca ispită, femeia ca abis, mărturisirea ca literatură. Verdele, simbol ambiguu al vieții, al naturii, al tinereții, este în acest roman culoarea amorului clandestin, a codului secret afișat pe balconul amantei, a păcatului seducător, dar și a încurcăturii existențiale. Verdele nu mântuie, dar mistuie. Nu salvează, dar învăluie.

Deși, tradițional, verdele înseamnă viață, renaștere, speranță, are aici o valoare inversată: devine culoarea păcatului cotidian, a trădării domestice, a mascării decăderii morale sub aparențe naturale și inofensive. Pledul verde devine un semn de recunoaștere între amanți, un steag al infidelității, dar și o transgresiune vizuală a intimității în spațiul public, balconul ca loc de expunere. Răzbate prin el atât simbolismul modernist al verdelui în literatura europeană, ca la Verlaine și Baudelaire, cât și sensul său toxic în mitologia personală a autorului. Așadar, are o dublă funcție: poetică și simbolică, sugerând trădarea învelită în aparența naturalului, ce devine un simbol-cheie, un semnal vizual al infidelității.

Amantele de verde este, în fond, o meditație amară asupra condiției umane, o autopsie narativă a dorinței, o scriere despre vinovăție și plăcere, despre fascinația femeii și impostura socială.

Finalul romanului oferă o închidere circulară: de la mitul creației și al eclipsei din început, la cadavrul simbolic de la balcon. Verdele nu mai este indicator de urcare sau dorință, ci culoarea decăderii, un avertisment instalat în carne și oase. Decizia naratorului de a renunța la relații se dovedește nu doar morală, ci și funerară: el devine obiect, carne expusă, martor și victimă. Imaginea de final a romanului Amantele de verde oferă o concluzie simbolică și dramatică: cadavrul naratorului, învelit într-un pled verde și expus pe balconul casei „pângărite de soție”, devine un simbol visceral al propriei decăderi. Semnalele acustice și luminoase ale sirenelor, urletele oamenilor din stradă, toate întăresc atmosfera apocaliptică. Naratorul devine nu doar personaj, ci și martor al propriei transformări în obiect de judecată publică. „Ochii șarpelui care mă încolăcește” sugerează vertijul moral: conștiința îl devorează, iar verdele se transformă în mantie mortuară. Atât vegetația, cât și simbolistica epistemologică se comprimă într-un final tragic: verdele, odinioară cromatica seducției, devine semnul crucii morale. Naratorul a devenit victimă a propriei povești. Casa devine ruina morală, balconul, scena expunerii, trupul său, tabloul vinovăției și al izolării. Gestul literar este radical: pledul verde devine, așa cum spuneam, trup și martor, iar autorul este, în același timp, executor și condamnat.

Această încheiere confirmă pe deplin tonul confesiv și reflexiv al romanului. Naratorul nu doar povestește, ci devine victimă a propriei lumi construite din trădare, seducție și alienare spirituală. Finalul este o formă de punere în oglindă între mit și realitate, între simbolul verde al păcatului și gestul cosmic al eclipsei din prolog, sugerând că poveștile tragic mitologice nu rămân doar în metaforă, ci pot fi însușite fizic. În acest context, pledul verde are sensul unei „stele căzute”, a fost lumină, speranță, avertisment, dar a sfârșit în propria mărturie de ucidere simbolică a sinelui, un gest care reverberează cu intensitatea unui sacrificiu sau a unei judecăți divine. E un act literar radical: nu doar mărturie confesivă, ci diagnostic moral și proiecție cosmică a destinului uman.

Deznodământul neașteptat, surprinzător, de mare intensitate artistică al Amantelor de verde încheie cercul simbolic și moral.

Romanul, construit ca o confesiune târzie, o rememorare amestecată cu autoanaliză lucidă, dar și autojustificare, combină registrele popular, colocvial, filozofic, religios și grotesc. Limbajul direct, adesea provocator, are putere de sugestie.

Amantele de verde de Puiu Răducan are multiple similitudini, paralele și ecouri cu alte opere literare, prin tonul confesiv, temele abordate, felul în care mitul este rescris sau în care sexualitatea e privită dintr-o perspectivă moralizatoare și narativă. Amantele de verde nu imită, ci dialoghează indirect cu o serie de cărți, care explorează dilemele morale ale bărbatului, mitul femeii ca obsesie sau blestem, sexualitatea ca formă de adevăr, dar și de decădere raportul omului cu divinul, prin filtrul vinovăției. De exemplu, Rebreanu propune, în Adam și Eva, ideea reîncarnării sufletelor care se caută mereu, Puiu Răducan răstoarnă mitul: Eva nu e „suflet-pereche”, ci sursă de dezechilibru și păcat. Dacă André Gide, în Imoralistul, propune o mărturisire a unui bărbat ajuns în criza propriei morale, care vorbește despre libertate, tentație, adevăr și ipocrizie, asemenea lui, Răducan scrie despre viața dublă fără a o justifica, dar nici a o condamna total. Totuși, cel mai puternic ecou îl resimțim în Augustin – Confesiuni, unde, ca și aici, mărturisirea păcatului este făcută cu speranța mântuirii, conștientizarea căderii și recunoașterea slăbiciunii umane.

Carmen Teodora Fagețeanu

Notă. A spus-o Carmen. Nu mai am nimic de spus, decât să-i mulțumesc și aici pentru felul în care mi-a înțeles (și bine a înțeles-o), scrierea.

Inelul

 

Prin iarba de rouă tăvălită,

călcam ușor, cu pasul adormit.

Ochii-mi sticleau pe-o sârmă ocolită

și mă gândeam că eu voi fi cosit.

 

În iarbă strălucea un blând inel, și,

era să-l strivesc cu ditamai călcâiul.

Firav, pașnic, rotund și subțirel,

l-aș fi lăsat, nu era el… întâiul…

 

Cin’ să fi aruncat în iarbă-acel inel?

Și cine-mi poartă drumul prin iarba mătăsoasă?

Puteam să-l zidesc în pământ, bietul de el,

sau să intre-n gură la nesătula coasă.

 

L-am smuls atunci din iarba-nrourată

și-n buzunar frumos l-am așezat,

că voi găsi cumva nume de fată,

pe deget inelar să-l pun la cununat.

 

Și am găsit un deget de toată frumusețea,

unde inelul meu să stea pân’ la iernat.

Da, iubita mea de-acum e bătrânețea.

Cea cu inelu-n deget. Cu ea m-am cununat.

Puiu RĂDUCAN