Poesis - Gheorghe PÂRJA

 

Ora trecerii

 O să trec uliţa într-o zi mai spre seară

Stejarul cel mare va înfrunzi din nou

O să-mi ceri mâna care tresară

Ca frunza pădurii într-un ecou.

 

 O să fiţi toţi, într-o zi a minunii

Cu soare superb ca un lan de porumb

Corăbii nevăzute prin Valea Mătrăgunii

Vor vâsli dinspre răsărit spre amurg

Va fi o zi lungă numai un pic de noapte

Dintr-un colţ de sat va face cu mâna

Iubirea noastră de dincolo de moarte

Peste livezi în floare fi-va-ne stăpâna.

Numai iubirea va suna la uşă

Eternul trecător îngândurat

Ca să desfacă mirabila pănuşă/

Din toate nopţile cu rod bogat.

Apoi cu o superbă-mbrăţişare

Cu lutul şi cântatul de cocoşi

Va arde frumuseţea viitoare

Pe-altarul unor oameni norocoşi

Ce au venit de drumuri vechi de stele

Şi se întorc la marile cuvinte

În liniştea otăvurilor mele

Cosite seara în ceasurile sfinte

 

Visarea de acasă

 

A venit pasărea

Pe umăr s-a aşezat

Aducea umbra casei veştedă de zbor

Tata prindea boii la car

Mama număra zilele mele

Cu boabe de lacrimi

Fraţii mei erau de iarbă

Departe

Doar soru-mea împletea vârstele

Din părul ei lung

Vedeam cum fântâna a secat

Coasa ruginea în podul casei

Miresmele mele erau vânt

Ce mă povestea peste lume

Mă ardea aprig focul de magneziu

Al casei părinteşti

Şi ţipătul de noapte

Al huhurezilor

Din turla satului

S-a făcut în vis

Că am fost sfârtecat

De dorul de casă.

 

 Poveste aproape uitată

 

Cu ani în urmă trupul meu

Se ridica peste povestea casei

Iar mama se minuna ca de lună nouă.

În grajd caii aprig

Aruncau aer din nări

Peste fânul strâns de fete astă vară.

Prin porţi câinii hălăduiau stricători

Mirosind oase de la nunta bunicilor.

Pe uliţa satului din când în când

Mai trecea câte-un mort

Şi ne lăsa colaci proaspeţi

Iar noi aşteptam întinşi peste garduri

Să mai treacă vreunul.

Miresele puneau jurăminte-n biserici

Şi le uitau peste noapte.

Femeile aruncau peste sat

Dansul nebun al mătrăgunii.

 

 Aici, în piatră

 

Doamne, ne-au plecat urmaşii

Peste ocean, în ţări străine

Încep să număr sever paşii

Care mă duc spre nu ştiu cine

 

Le cade pradă alfabetul

În care m-au chemat pe nume

Aştept pustia şi profetul

Să ardă dorul dinspre lume

 

Mai am de amânat un an

Să mă-ntâlnesc cu aşteptarea

Să iau în spate-un bolovan

Cu el să trec oceanul, marea

 

Cât de aproape-i depărtarea

Ca iarna ce-o mănâncă lupul

Sfinxul promite amânarea

Eu voi rămâne doar cu trupul

 

Că sufletul se face jar

Şi ochi de mamă-nlăcrimată

E gol, doar ultimul altar

Mă luminează câteodată

 

Doamne, stau aici, în piatră

Aud doar lupul cum mă latră.

 

Stampă cu Nichita

 

Pleacă un tren din Reşiţa şi lasă

Un popor de poeţi luminaţi de Nichita

Poate vine din iarna cea viforoasă

Poate din negura cea răstignită

 

Poate pleacă mireasa de lângă mire

Nimeni în lume nu ne mai face rău

Semnăm cu sângele pe cerul subţire

Poeţii cred în Nichita şi în Dumnezeu.

28 martie 1996, gara Reşita

Stejarul şi sfidarea aritmeticii

 

Primăvara aceasta am contemplat

Stejarul secular din cimitirul Deseştiului

Ce mai faci, bătrâne, i-am zis,

Precum m-au dezmierdat tânăr fiind

Nichita şi Adam

Ce faci cu secolele din tine?

Tot urci spre cer, tot urci?

Vulturul Nordului s-a aşezat

Pe trunchiul noduros

Coaja lui, un pergament al prunciei

O, bunule martor al naşterii mele,

Văd lumea altfel printre crengile cosmice

Care măsoară timpul altfel decât învăţaţii

Cremenea şi iasca aprind focul începutului

Piatra din Uliţă păstrează luciul vremii

Aici l-am cunoscut pe Iov fericit

Şi poporul mut ce aude respiraţia zborului

Pe Uliţă trece umbra învăţatului

Venită din iluzia galaxiilor

Temă de casă îmi dă:

Numără vremea!

Încep să-mi fac de cap

Să sfidez aritmetica

Douăzeci şi cu douăzeci şi cu douăzeci

Fac tot douăzeci.

Apoi am fugit în lume

Prin poarta ascunsă

Dincolo de zare îngerii mă privesc suspect

Ce caută omul acesta prin sângerarea paradisului

Ce întuneric mai pâlpâie prin lumină?

Acasă, mama îngroapă cartofii pe Valea Sasului

O vale întemeiată de Ieronima

Aproape, prietenii trag la indigo

Spinarea zilelor. Deschid marile cărţi

Mă fac amurg şi lacom cer

O nouă ordine a lumii

Strig: „Mai naşte-mă, mamă, încă o dată

Prima viaţă nu a fost cea mai potrivită

Pentru trupul meu trecător”

Strigătul l-a auzit şi îngerul meu păzitor

Stejarul.

 

Somnul gloriei

 

Zeii nu au avut popoare

S-au închinat la umbra lor

Nici soarele n-are splendoare

De nu răsare-ntr-un popor

 

Cei mulţi şi foarte primitori

Aprind în candelele milei

Lumini din crengi de sicomori

Şi timp din resturile zilei

 

Zeii nu au avut supuşi

Doar ierarhia lor de piatră

De somnul gloriei răpuşi

Renasc în marea idolatră

 

În şirul lung de zei desculţi

Mai caută prin legi învinsul

De pui urechea îi asculţi

Ce mai vorbesc şi azi cu Sfinxul.

 

Lacrima Sfinxului

 

De plânge piatra ta de zeu

Vin ploi mănoase în pustie

Clepsidra cu nisipul greu

Opreşte noua veşnicie

 

Alături doi copii cuminţi

Învaţă joaca senectuţii

Tot aşteptând să fie prinţi

Pălesc sub soarele virtuţii

 

Îmbătrânesc în întrebări

Răspunsul mare întârzie

Sfinxul adulmecă din nări

O altă lege în pustie

 

Tot privind în depărtări

Unde stau magii, vestitorii

S-au lepădat de întrebări

De vraja ce stârneşte norii

 

Într-un târziu se mişcă piatra

O lacrimă se scurge lin

Şi iar porneşte idolatra

Clepsidră. Nu-i puştin.