Despre demnitate și umilire

 

                                                                                  de Gheorghe Pârja

Sunt pentru o istorie reală, demistificată, dar nu pentru a șterge ce ține de istoria noastră. Trebuie să recunoaștem că am avut multe slugi ale iluziei care se socoteau predestinate pentru a-i umili pe alții, sfidându-le demnitatea de a respira aerul firesc al locului în care s-au născut și energia interesului național. Ce am scris? Interes național? Cine mai vorbește cu încredere despre această identitate? Sincer și cu argumente sunt puțini care au pe portativul sufletului acest cântec care ne-a însoțit istoria. Fiind educat de dascăli, învățați la rândul lor de prima generație de intelectuali de după Marea Unire, mi-au sădit în suflet luciditatea de a prețui acest popor român, cu toate ale lui. Adică cu bune și cu mai puțin bune. Am dobândit din familie, din sat, de la școli, conștiința de român.

Luându-mă cu scrisul, am spus și altora ce gândesc și cum îmi trăiesc ființa pe acest pământ. Niciodată nu am pus crezul meu în slujba unor iluzii politice. Nu am avut har, talent și interes pentru această dimensiune. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Dar am rămas omul cu prețuire pentru valorile naționale. De vreo trei decenii, suntem martorii unei răsuciri în percepția patriotică. Ba cuvântul a început să fie ocolit de mulți dintre domnii acestei lumi. Cei care l-au pus în casa lor politică au făcut-o pentru voturi, pentru putere, pentru avantaje de tot felul. Unii fac nunți patriotice. Evident, jalnice manifestări, fără conținut demn. Apoi, la școală, nu se mai învață istoria românilor, cu semnificația ei, cu determinarea cauzală. Se pune vina pe mersul rapid al lumii.

Cine mai are nevoie de voievozi, de mănăstiri, de victoria românilor, dar și de înfrângeri, care nu ne-au risipit. Ci chiar ne-au unit, spre ciuda unora din apropiere. Citesc unele cărți, ori articole din ziare în care suntem serios apreciați ca popor. Cântărirea vine chiar din interior. Doamna Magda Ursache, un apreciat critic literar, mi-a arătat ispitele unor autohtoni pentru poporul român. Ca jurnalist, nu mă revolt când este vorba de alte opinii, dar când poporul român e declarat ficțiune etnică nu am cum să tac. Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. Îmi aduc aminte că am avut reproșuri când am fost nedumirit de viziunea profesorului Lucian Boia asupra istoriei românilor. Care spunea că am avut doar voievozi, basarabi și mușatini, slabi și nevolnici, ori cumpliți. Latinitatea îl agasează. Așa că Școala Ardeleană, cu ideea ei de latinitate, a fost eliminată din manualele școlare.

După Boia, românii au mai mult sânge slav decât roman. A venit și conștiința națională să fie pusă în discuție. O oengistă academică vede istoria noastră, scurtă și săracă. Adăugând că „la români n-a existat niciodată conștiința națională de masă, ca atare națiunea română nu este națiune. România Mare s-a realizat prea devreme, pentru că nu era idealul majorității românilor,” spunea oengista cu pricina. Mircea Eliade scria că pentru supraviețuirea în Istorie, ne-am istovit mai mult decât alte nea­muri, iar „Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit dintr-un uragan și am crescut între vifore. Muream, mai ales, plătind miopia și neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoștea pe dușman decât dacă-l vedea la el acasă.”

Da, am fost umiliți în istoria apropiată. Sovieticii nu ne-au lăsat să luăm parte la Tratatul de Pace de la Paris, în anul 1946, deși am luptat alături de ei până în Munții Tatra. La Zvolen am văzut cimitirul ostașilor români alături de cel al ostașilor sovietici. Un argument grăitor! În schimb, Italia a fost considerată țară cobeligerantă cu Aliații. Pe noi nu ne-a iertat Stalingradul și drumul până acolo. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă paiul din ochiul altuia și nu bârna din ochiul lor. Nu sunt atât de pesimist în privința viitorului poporului român. Doamna Magda mi-a sugerat un gând al lui Mircea Eliade: „atâta timp cât există viață națională, adică Istorie colectivă, toate posibilită­țile rămân deschise.” Simt nevoia să invoc demnitatea românilor în Europa. Și să spun că suntem umiliți de Austria, iar țara noastră pare la cheremul Vienei și nu știe când și dacă naționaliștii austrieci vor accepta să ne lase în Schengen.

România este ținută la porțile Zonei de liberă circulație. Nici doamna Ursula nu l-a îmblânzit pe cancelarul Karl. Stăm și așteptăm. Ce așteptăm?