În posteritatea imediată a lui Constantin Brâncuși era clar pentru foarte mulți pragul pe care omul plecat din Hobița Gorjului l-a creat în sculptura universală. Câteva personalități din diaspora au și dat neîntârziat exegeze cuprinzătoare (Ionel Jianu, Brâncuși, 1963; Petre Neagoe, The Saint of Montparnasse, 1963; George Uscătescu, Brâncuși y el arte del sigla, 1976). Mai târziu, grație unor cercetători minuțioși și dedicați, s-a înaintat spre inventarierea operelor lui Constantin Brâncuși (Ion Mocioi, Brâncuși. Catalogul operelor, 2017) și a prezenței lor în țară (Barbu Brezianu, Opera lui Brâncuși în România, 1974), inclusiv a arhivei (Constantin Barbu, Arhiva Brâncuși. Antologie, 2017).
Dar, chiar și în cazul mereu inovativului Constantin
Brâncuși înaintarea spre monografia cuprinzătoare este lentă. De altfel, pe
fondul redusei dezbateri asupra inițiativelor, rămâne în continuare în cultura
României o lipsă – aceea a prea puținelor preocupări monografice. Iar astăzi,
în condițiile evidentei confuzii a valorilor, lipsa devine păguboasă. Vezi
destui, tineri și mai puțin tineri, năpustindu-se să dea scrieri formal cu
pretenții, înainte de a-și fi încercat puterile explorând până la capăt măcar
un autor. În fapt, chiar personalități în domeniile reflexive au început cu
monografii – cu monografiere începe efectiv construcția propriei personalități
și opere. Prin monografii autorul poate dobândi contur, iar prin nenumărate
monografieri o cultură își stabilizează exprimările maxime și reperele.
Dar, cum se constată ușor, fără examinări asidue și,
în final, monografieri, nu se poate valorifica un autor de referință, nici
măcar în țara culturii sale! Or, în cazul lui Constantin Brâncuși, sculptorul
care a contribuit substanțial la emergența modernității târzii, este clar că,
oricâte piese (desen, pictură, sculptură) ai putut vedea dintre cele 720
inventariate, nu poți să nu sesizezi că în ele este vorba de o privire proprie
asupra lumii, care se cere reconstituită pentru a înțelege până la capăt
întrega operă.
De altfel, „Mon jeu est à moi”, a spus chiar
sculptorul, dându-ne astfel cheia înțelegerii operei sale (Sorana
Georgescu-Gorjan, Așa grăit-a Brâncuși. Ainsi parlait Brâncusi. Thus Spoke
Brâncusi, Scrisul Românesc, Craiova, 2011, p.129). El mai spunea, de pildă, că
„am plecat de la Rodin, l-am supărat, dar trebuie să-mi caut calea mea. Am
ajuns la simplicitate, pace și bucurie” (p.129). Iar reflecții de acest fel
sunt multe în lăsământul său.
Folosirea cheii lasă însă și azi de dorit. Va trebui
asumat, dincoace de relatarea istorică și de abundența de reflecții exegetice
despre un creator sau altul, că numai cu istorie nu se obține niciodată
semnificația întreagă a unei opere. Apelul deja clasic al lui Dilthey la a
capta, plecând de la datele istoriei, trăirea unui autor și, cu aceasta,
viziunea lăuntrică, spre a o înțelege biografia și opera, rămâne mereu actual.
Am mai argumentat în alt loc (A. Marga, Gândirea
altfel. Studii românești, 2016) că de la o asemenea optică trebuie plecat
pentru a face un pas înainte – înțelegerea integrativă a operei brâncușiene. De
aceea, la evocarea, ce se face în mod obișnuit, a imensului talent al lui
Constantin Brâncuși și a datelor vieții sale, este de adăugat mereu examinarea
cu perspective deschise a personalității.
Fără îndoială că achizițiile brâncușologiei, mai
ales când sunt datorate celor care au fost în preajma lui Constantin Brâncuși –
începând cu Peter Neagoe, Petre Pandrea și V. G. Paleolog, dintre români, și
Carola Giedion-Welcker, Walter Pach și Robert Payne – sunt de încredere. La fel
sunt și exegezele celor care au reconstituit scrupulos date ale vieții și
operei, precum Barbu Brezianu și Sorana Georgescu-Gorjan. Dar, oricât de
amănunțite ar fi datele despre un autor și oricâte reflecții despre ceea ce a
făcut, rămâne deschisă întrebarea asupra intuiției sau viziunii conducătoare
care a stat la baza lucrărilor sale.
În continuare, Petre Pandrea a descris cel mai
plastic și profund înrădăcinarea în istoria locurilor natale a felului de a
aborda lumea al marelui sculptor: „Brâncuși a fost un tipic pandur al
spiritului. Prin nucleul ideativ inițial este un artist oltean și un român cu
valabilitate mondială, cu teme, probleme, aspirații și soluții universale”
(Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane, București, 1976,
p.155-156). În acest fel, se explică mai bine atât ascendența carpatică, cât și
nivelul înalt al performanței, la distanță univocă de cei care îl
autohtonizează fără probe pe Constantin Brâncuși și-i reduc involuntar mărimea,
cât și de cei care-i detectează cu totul parțial mesajul, căci nu-i cunosc rădăcina.
Dar, monografia care să ni-l redea pe Constantin
Brâncuși vizionarul care se exprimă în sculptură se lasă așteptată. Mai ales că
sculptorul Constantin Brâncuși a contribuit inconfundabil la crearea
modernității artistice, însă nu mulți artiști îl concurează în reflexivitate.
Încă și mai puțini sunt creatorii care să-l egaleze în autoformare. Iar în
capacitatea dovedită de inovare a unui întreg domeniu, cum a fost cel al
sculpturii, deocamdată puțini îi stau alături.
S-a spus simplu și edificator că la Constantin
Brâncuși “marea unitate a omului și artistului, a persoanei și operei se
manifestă cu acuitate” (Carola Giedion-Welcker, Constantin Brâncuși, 1958,
Meridiane, București, 1981, p.22). Iar dacă observăm desfășurarea vieții și
operei sale, ne vine în minte “demonul” lui Socrate – acea voce lăuntrică ce-i
prefigura unui om calea de urmat.
Biografia lui Constantin Brâncuși este prima probă a
acestei susțineri. Despre ea se știu deja multe, grație contribuțiilor multora
(la cei deja citați adăugându-se V.G. Paleolog, Tinerețea lui Brâncuși, 1967;
Petru Cormarnescu, Brâncuși, 1972; Doina Lemny, Cristian-Robert Velescu, ed.,
Brâncuși inedit. Însemnări și corespondență românească, 2004; Ion
Pogorilovschi, Brâncuși Geneza 1905-1910, 2007). Terenul nu a fost însă parcurs
până la capăt.
De câteva zile, suntem în posesia celei mai noi
tentative de a surprinde ceea ce-l preocupa de fapt pe Constantin Brâncuși pe
traseul vieții sale și ținea de “demonul” și „proiectul” său lăuntric. Este
vorba de cartea efectiv monumentală a lui Alexandru Buican, Brâncuși. O
biografie legendară (Actaeon Books, Baia Mare, 2023). Prozator, dar și neobosit
și cunoscut cercetător, ce-și împarte viața între New York, București și Baia
Mare, domnia sa a dat monografii pline de noutăți (The Impaler. A Biography fo
Vlad III Dracula, 2007, și Brâncuși. O Biografie, 2012), iar, acum, se încumetă
să caute să prindă în cuvinte „portretul interior” al marelui sculptor.
Din capul locului, se poate spune că demersul lui
Alexandru Buican este o reușită certă, prin anvergura biografierii. Pe cele
peste opt sute de pagini sunt atât de numeroase contribuții proprii de detaliu,
încât rezumarea ar duce fatal la o listare incompletă.
Reușita este certă și prin noutățile majore pe care
le aduce. Prima care se impune atenției este extinderea hotărâtă a materialelor
de arhivă puse în valoare, spre arhivele americane. În SUA Alexandru Buican a
găsit noi documente relevante pentru viața și creatorul Constantin Brâncuși și
le-a exploatat, alături de materiale deja cunoscute. „Dezgroparea” de noi
izvoare este un pas specific, cartea fructificând corespondența lui Constantin
Brâncuși cu sponsorii săi americani și suporterii săi francezi.
A doua noutate ce se impune atenției este explicarea
operei prin „incidentul biografic” (p.11). Alexandru Buican este de părere că
în exegeza brâncușologică ar trebui “accentuat omul Brâncuși”, iar dincoace de
întreaga brâncușologie „biografia adevărată trebuia încă să fie scrisă” (p.13).
În optica sa, pentru această biografie, sursele americane sunt decisive pentru
evoluția de la un moment dat și consacrarea definitivă a lui Constantin
Brâncuși.
A treia noutate a cărții Brâncuși. O biografie
legendară este repunerea întregii discuții despre Constantin Brâncuși sub
controlul surselor. Alexandru Buican spune că, „vrând să descifrăm <misterul
Brâncuși>, am respins din capul locului un cifru aprioric și, ca să nu
ajungem la o rezolvare arbitrară, am ținut seama de documente” (p.15). El
mărturisește că „noi am lucrat deci în cea mai deplină izolare, acasă sau în
sala de bibliotecă, și nicio afirmație care apare în carte nu este în afara
unei surse scrise” (p.17).
A patra noutate este concentrarea analizei spre
captarea portretului lăuntric al lui Constantin Brâncuși, Alexandru Buican
argumentând simplu că „scopul ultim al oricărei biografii este descifrarea unui
portret interior” (p.15). În condițiile în care Constantin Brâncuși era în
realitate un om singuratic și deliberat spectator la disputele curentelor
artistice, restituirea „portretului interior” devine și mai necesară, chiar
dacă mai dificilă.
Grija documentării fiecărei aserțiuni și epuizarea
teoretic deplină a izvoarelor caracterizează mai mult decât orice monografia
Brâncuși. O biografie legendară. Această grijă face ca practic la fiecare
pagină să fie aspecte noi, ale unui portret viu al lui Constantin Brâncuși.
M-au impresionat documentarea „dorului de ducă” (p.48), continuu la tânărul
aspirant la consacrarea în sculptură, nașterea lui a doua oară la Craiova, a
contiguității cu cercul lui Macedonski, a „neîncrederii” (p.83) timpurii în
„modernismele” artelor plastice, a înfruntării eroice a pasajului de lipsuri
materiale (p.115), a gravitării în jurul lui Rodin. Cu reflecția edificatoare:
„idolatria ce-l înconjura pe maestru nu poate să fie pe placul lui Brâncuși,
care, din fire, suportă greu orice fel de autoritate și care are, mai ales,
conștiința propriei valori” (p.123).
Alexandru Buican a pus în mișcare resurse
documentare mai ample decât orice monografie pentru a reconstitui înaintarea
oarecum irepresibilă a tânărului Constantin Brâncuși spre el însuși în
interacțiune cu mediul din care veneau comenzi semnificative (p.141). O serie
remarcabil de lungă de întâlniri memorabile, precum cea cu Margit Pogany, sau
participarea la „Sâmbetele” lui Apollinaire (p.175), îl fac pe Constantin
Brâncuși să perceapă că în atmosfera pariziană are șansa unei „aventuri
estetice care i se pare „o minune>” (p.183). Parisul îi aduce recunoașterea
printre exponenții modernității, dar Chicago și americani interesați de artă îi
asigură consacrarea în lumea largă. Bătălia pentru arta modernă se mută la New
York, Constantin Brâncuși ia parte la ea (p.231), iar istoria artei
înregistrează o schimbare.
Monografia Brâncuși. O biografie legendară
reconstituie cu noi detalii ceea ce a urmat consacrării, începând cu „anii
nebuni” (1919-1929), pe planul vieții strict personale a lui Constantin
Brâncuși, al interferenței acesteia cu tinere ale timpului, al reflecțiilor
artistice și contactelor cu personalități ale epocii și mai ales, al realizării
operelor care îl vor reprezenta. Alexandru Buican își asumă să rescrie mai
toate momentele cunoscute ale biografiei lui Constantin Brâncuși și le aduce,
cu surprinzătoare observații, la o abordare nouă ca documentare, dar, adesea,
și ca unghi de abordare. Constanta sa preocupare este fidelitatea în gradul cel
mai înalt posibil față de ceea ce a fost. El ține să ia explicit distanță de
clișeele și fabulațiile ce înconjoară și azi subiectul și, la un moment dat,
scrie: „După 1989, au apărut, într-o notă tipic românească, tot felul de
falsuri infantile și au explodat o mulțime de scandaluri. Un ziar a putut să
anunțe chiar că o versiune a Domnișoarei Pogany s-a vândut <la o gură de
metrou>”.(p.716).
Teza cheie a monografiei datorată lui Alexandru
Buican este pe cât de simplă în aparență, pe atât de întemeiată. Anume, aceea
că „formula sufletească a lui Brâncuși nu trebuie căutată nicidecum în țărănia
lui, fapt cu totul accidental și puțin relevant, ci tocmai în geniul său” (p.718).
Formula „prince paysan”, la care chiar reflexivul Constantin Brâncuși a
concedat, este mai potrivită. Alexandru Buican consideră că „mai fructuoasă
este o încercare de definire a trăsăturilor personalității sale prin caracterul
lui oltenesc” (p.718) – este vorba de „natura independentă, indisciplinată și
refractară” a olteanului.
Faptul are implicații mai întinse decât se crede.
Cum spune Alexandru Buican, „pentru Constantin Brâncuși să-și așeze satul în
mijlocul Parisului era o necesitate. Iar pentru noi o axiomă ce trebuie
dovedită. Poporul român n-a ieșit din sat încă. Un Brâncuși îmbrăcat în frac și
instalat confortabil pe Champs Elysees este de negândit. Dar nu din cauză că
era <țăran>, ci din cauză că era arhaic. Deși atrăgea atenția asupra
importanței ideii de <artizan>, el depășea tradiția renascentistă a
acestui tip de creator, înscriindu-se pe o tradiție mai veche” (p.720).
De aceea, Constantin Brâncuși a și putut spune ceva
greu de priceput la prima ascultare: „Arta abia începe” sau „Eu, cu noul meu,
vin din ceva foarte vechi”. Constantin Brâncuși avea, insistă Alexandru Buican,
anvergura unui filosof în termenii artei. Dar el nu a mers spre deformarea
obiectelor percepției pentru ca obiectele să nu mai semene cu ele însele,
precum Picasso, ci a forțat obiectele să semene cu ele însele. Pasărea este un
exemplu elocvent – ea este pasăre doar semănând cu ea însăși.
Din acest punct de vedere „Brâncuși transcende
sculptura, care devine numai un mijloc în vederea unei realizări mai înalte
(p.721)”. Constantin Brâncuși este, astfel, un „trezitor la realitate” – și
și-a marcat posteritatea în acest rol. Atunci când este veritabilă și la
performanța maximă, arta înnoiește viziunea.
(Cuvânt la lansarea volumului Brâncuși. O biografie legendară, Cluj-Napoca, 10 noiembrie 2023)
Autor: Andrei Marga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu