Cartea poetei Mihaela CD, dedicată lui Dumnezeu este o
încercare reușită de a-și sonda eul cercetător în a înțelege mai profund
înălțimea filozofică la care se găsește divinitatea din noi.
Înainte de avorbi despre esența poeziilor din acest volum,
trebuie să spun că Mihaela CD este o prolifică autoare, poetă cu talent,
publicând multe cărți din diverse
domenii, și un lucru foarte important este , că alături de soțul domniei
sale, promovează pe meridianele lumii literatura scrisă în limba lui Eminescu.
Despre această întreprindere a poetei trebuie spus
cǎ este cu atât mai îndrăzneață prin faptul că abordează problema prin
poezie, care este zeița MUZA din Teogonia grecului Hesiod.Dar, care, nu
contravine mediului creștin ce acceptă un singur arhitect al omenirii,
Dumnezeu.
Titlul cărții ne trimite direct la cuvântul
grecesc θέωσις, care
transliterat: théosis,înseamnă
a nu se confunda cu divinizarea, adică „zeificarea” împăraților antici prin apoteoză, este un proces de transformare al cărui scop este
asemănarea sau unirea cu Dumnezeu, așa cum ne învață Biserica Ortodoxă și Bisericile catolice
de rit oriental. Ca proces de
transformare, îndumnezeirea este rezultatul catharsis-ului,
care înseamnă purificarea minții și a corpului, pe care iată, autoarea o face prin creația poetică, adică theoria,
„iluminarea” cu „viziunea” lui Dumnezeu. Potrivit învățăturii creștine răsăritene îndumnezeirea este scopul esențial al vieții
umane. Ea este considerată realizabilă doar printr-o sinergie,sau cooperare,
între activitatea umană și energiile necreate ale lui Dumnezeu.
În textul “Dumnezeul din noi “, poeta face, cu sinceritate,
mărturisiri sincere despre perioada copilăriei petrecute la bunici, în legătură
cum modul în care a înțeles pe Dumnezeu. „Bunica mea spunea că există o lume
de apoi, un rai nesfârșit.Eu cred in acest Rai si știu sigur că ea mă veghează
de sus împreună cu tata și cu mulți alți dragi plecați. Acolo în lumea de
dincolo vom pleca toți... Indiferent cât suntem de bogati sau săraci, cât
suntem de buni sau răi cu toţii vom pleca dar oamenii nu realizează și nu cred
până nu le moare cineva drag. Atunci
își dau seama că viața asta e o luptă
pentru nimic. Toate
bunurile materiale sunt ''nimic'' în lumea de apoi, în viaţa veṣnicǎ ce ne aṣteaptǎ.
Cartea este
structurată în 17 capitole, constituite în cicluri tematice, cu titluri
încărcate de metafore, deschizându-se cu “ Suflet de copilă“ și închiindu-se cu
“Urme înflorite”. În fiecare ciclu poeta dezbate o temă religioasă, dar și speranțe , întrebări, așteptări de ajutor
divin, viziuni asupra Raiului, încecând să înțeleagă sufletul de copil: “Am
regretat atunci atât de-amarnic /Că am crescut şi-a
trebuit să ştiu /Era atâta de frumos şi bine /Când
eram doar un neştiutor copil.“(
Harul Divin ),
dar și al omului în diferite ipostaze. “Supuşi suntem cu toţii a pleca /În veşnicie să cântăm cu sfinţii /Da-i astă lege tristă greu a accepta /Că nu-şi găseşte loc în podul minţi/Mai ieri ai scris şi-ai recitat duios /Poeme triste pe-o tomnatecă vioară /Plecat-ai şi-mi plânge sufletul furios /Căci erai grâu în prag de primăvară”(Prin timpuri efemere ).
Temele
abordate, în acest volum, sunt foarte diverse, practic este un evantai policrom
pe temă creștină, atingând aproape toate subiectele și trăirile omului în
legătură cu divinitatea și întrebările lui față de acest necunoscut.
Poezia Mihaelei CD este
scrisă în stil clasic, cursiv cu un ritm constant, chiar muzical, iar rima, în
majoritatea cazurilor, este încrucișată.Practic, întreaga carte este un amplu
poem dedicat lui Dumnezeu, care corespunde tetragramei ebraice YHWH, ce este un acronim; transliterarea acestei
tetragrame mai cunoaște și formele YHVH, JHVH sau JHWH.
În lipsa altor precizări, în vorbirea curentă „Dumnezeu” desemnează
Dumnezeul evreilor,
al creștinilor și
al musulmanilor. Cuvântul Dumnezeu, însă, provine de la expresia “Domini Deus” din limba
latină. “THEOS” din greacă este echivalentul duvântului “DEUS” din latină și înseamnă divinitate. Pentru că ne tragem
de la latini și prin coloniștii romani a venit Evanghelia în Dacia, expresia
lor “Domini Deus”, care înseamnă Domnul Divinitate, fiind pronunțată în popor
“Domni Deus”, a devenit treptat “Dumnezeu”. Acum, expresia din Biblie care în
latină este tradusă “Domini Deus” în traducerea românească a Bibliei este
scrisă “Domnul Dumnezeu”.
La constatarea poetei că
Dumnezeu este în noi am să dezbat această temă în rândurile de mai jos.
Mulți istorici ai religiilor, până și
Mircea Eliade, s-au întrebat dacă este cineva acolo Sus. Răspunsurile au fost
diferite. Majoritatea concluzionând că religia vine din mintea omului, adică
tocmai din Celula lui Dumnezeu, pe care îndrăznesc s-o numesc așa. „Dumnezeu
îşi exprimă dorinţele prin prejudecăţi”. Spunea Mircea Eliade. Dar
prejudecățiile le fac oamenii. Și atunci? Nu ne rămâne, decât, să tragem
concluzia că, de-a lungul mileniilor, creierul uman s-a dezvoltat în asemenea
măsură încât am căpătat conștiința de sine. Însă, e necesar să dăm înapoi alte
milenii până la „ciorba primordială” a oceanelor. Atunci, în această “ciorbă “,
a luat naștere prima celulă vie care s-a transmis din generație în generație a
omului, pe care o purtăm fiecare, ce prin procese chimice, s-a transformat în
conștiința de sine.
Omul primitiv, sărac în cunoaștere, a început să își spună întrebări. Există
cineva care l-a creat și a construit universul? Acest prezumtiv “necunoscut”,
acest „ceva” l-au denumit Dumnezeu. Omul și-a mai pus întrebarea, după ce ne
săvârșim, arzând ca o lumânare, asta să fie totul sau mai urmează și altceva?
Și acel “altceva” cum este, cum va fi?
Tot ce ne înconjoară, în vastul univers a fost creat de o putere de dincolo de
noi, pe care unii o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată de
creația sa. Datorită acestui necunoscut a luat naștere religia.
Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii în mintea omului de
atunci exista credința că cel mort se întoarce în lumea de dincolo,
cea a spiritelor, lumea paralelă cu a noastră, nevăzută, reversul lumii în care
trăim pe pământ. Era perioada când scrisul nu se inventase. Era perioada în
urmă cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce încerc să-l explic.
Calendarul pe care îl folosim acum, este calendarul global, el a fost folosit
și conceput de creștinism în secolul al VI-lea după Hristos, demonstrând
cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii… Biserica Catolică a
fost una din cele mai mari puteri de pe pământ, încât a pus bazele calendarului
pe care lumea încă îl folosește. Nașterea lui Hristos a marcat Anul Unu. Pot să
specific, privind unele practici religioase ce datează de circa 130.000 de ani
înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își
îngropau morții, că ei erau convinși că moartea nu este decât trecrea într-o
lume fericită.
A existat de-a lungul mileniilor, un grup important în istoria religiilor, care
au ghicit existența unei lumi de dincolo sau, mai
precis, destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup
au povestit că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele
celor plecați. Aceștia au răspândit mesajul primit. Ei au atras mulți adepți,
care credeau în cuvântul lor și au început să trăiască potrivit perceptelor
propovăduite de aceștia. ASTFEL A LUAT, ÎNCET, ÎNCET, MARELE SPECTACOL AL
SLUJBELOR RELIGIOASE: Prin acești profeți sau înțelepți s-au născut noi și noi
religii. Aceste povești ale profeților, la început a fost trasmisă pe cale
orală, dar, cu trecerea anilor povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine,
cum o numim astăzi, Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, pe care azi o numim
BIBLIA: Cartea Sfântă! Aceasta a devenit cel mai puternic simbol religios. A
fost scrisă de oameni ce îi putem urmări pe parcursul istoriei. Cartea a
devenit o imensă punte ce unește clipa cu veșnicia. Cu eternitatea. Mircea
Eliade spune despre această perioadă: „Dacă nimic nu e real, dacă totul e o
creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil
repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și
nici o valoare. Am fi definitiv pierduți”
Istoria religiei este, practic, istoria vieții acestor profeți și învățători și
a ideilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor ( din
latina târzie scriptura , din latină, act sau produs al
scrisului, din scriptus ) care au fost scrise despre ei.
Printre primii profeți a fost Moise, fondatorul religiei iudaice.
Însă, niciun profet nu a vorbit despre Celula lui Dumnezeu. Să
fi fost prea mult pentru înțelegerea lor?
Iată că, poeta Mihaela CD,
char dacă nu vorbește despre „Celula lui Dumnezeu” o intuiește în versuri
eclatante, afirmând că Dumnezeu este în noi.Această concluzie o găsim și în
ultima strofă a poemului “Lasă-ne, Doamne “ cu care se încheie această frumoasă
și interesantă carte: “Lasă-ne, Doamne, să-ndreptăm /Obrăznicia, necredinţa şi trufia /Că Doamne,
în suflet te purtăm, /Această rugă, să aducă bucuria! “
Al.Florin Țene
Președintele
national al Ligii Scriitorilor Români
Membru
al Academiei Americană Română de cultură și știință
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu