Astăzi de Soborul Sfinților Mihai și Gavril, hramul Bisericii noastre, am dorit să readuc în atenție acest eveniment plin de tristețe din viața Bisericii și a satului, într-un moment când minți tulburate și forțe ale răului ar dori să prefacem iar clopotele în tunuri.
Se împlinesc 100 de ani de la actul final ce punea capăt tragicei povești a clopotelor din Ardeal prefăcute în tunuri.
Pe 10 noiembrie 1923 Consistoriului Episcopesc al Diecezei de Gherla în cadrul căreia au fost aprobată lista cu sumele cuvenite fiecărei parohii pentru recvirarea clopotelor de către armata austro-ungară în anii 1916-1917.
Trista poveste a început în 1915 când confruntându-se cu lipsa materiilor prime necesare producerii de armament și muniții, Imperiul Austro-Ungar a trecut la măsuri de recvirare (rechiziționare) a obiectelor metalice trebuincioase în scop militar. La început au fost luate de la populație obiectele din aramă, alamă, bronz, plumb. S-a mers din casă în casă și au fost ridicate orice obiecte confecționate din aceste metale: căldări de silvoiță (magiun), clopotele de pe animale, piulițe pentru zdrobit zahăr sau piper, sfeșnice, clanțe de uși, vase de alamă și altele.
Materialele adunate nu au fost suficiente astfel că în august 1915 a fost emis Ordinul nr. 7903 al Ministrului de Culte și Instrucțiune Publică, stabilindu-se obligația inventarierii tuturor clopotelor bisericilor în scopul rechiziționării.
Recvirarea (rechiziția) clopotelor s-a făcut începând cu luna iulie 1916, în baza Ordinului Ministerului de Război, nr. 8506/1916.
Armata Austro-Ungară a ridicat din biserici clopotelele în baza unor protocoale semnate de preot și reprezentanții armatei. Prețul clopotelor recvirate a fost stabilit la 4 koroane/kg. Regula stabilită era să se ridice clopotele cele mai mari și să rămână în biserică un singur clopot, clopotul cel mai mic sau clopotele cu valoare artistică deosebită. Pentru comparație, în anii 1915-1918 valoarea Koroanei Austro-Ungare și a Leului Românesc, prin compararea cursului față de dolar, era aproximativ aceeași.
Recvirarea s-a făcut din toate bisericile și mănăstirile, indiferent de cult. Potrivit listei parohiilor și filiilor și a sumelor stabilite pentru fiecare, numai din Dieceza Greco-Catolică de Gherla au fost ridicate clopotele din 470 de parohii și filii cu o greutate totală de peste 20 de tone.
Biserica din Băița avea în acel an două clopote, unul turnat în 1860 și provenea de la biserica veche din lemn ce data din 1637, iar al doilea probabil a fost cumpărat la sfințirea noii biserici, în anul 1890. Acesta din urmă a fost ridicat.
Pentru clopotul recvirat Băița a primit 171 de lei și pe această bază putem aprecia că greutatea clopotului a fost de aproximativ 50 de kg. În biserică a rămas clopotul cel mic și potrivit inscripției de pe clopot a fost turnat la Satu Mare în 1860 pentru Biserica Greco Catolică din Băița (Mosobanya).
Plecase la război nu doar cei 280 de bărbați din Băița, din care 46 nu se vor mai întoarce, ci și Clopotul cel Mare al satului. Poveștile pe care le-am auzit în copilărie de la martorii evenimentului, deși nu înțelegeam cine și cum și de ce să ia Clopotul bisericii, cred că m-au impresionat și mi-au rămas în minte nu doar ca poveste pe care nu reușeam să o înțeleg ci, mai ales prin felul în care erau rostite povestirile despre evenimentele acelor vremuri.
Înainte de ridicarea, ca peste tot, cele două clopote au fost trase împreună pentru ultima dată, după care Clopotul Mare au fost coborât din turn. Preotul George Maior și dascălul Ioan Ciule au ținut un serviciu religios, apoi preotul a rostit cuvântul de adio. Transportul clopotului recvirat a fost însoțit până la ieșirea din sat de glasul Clopotului Mic, singurul rămas în biserica satului.
Atașamentul poporului față de clopote era și este deosebit, acestea sunt parte a comunității și este de neînchipuit un sat românesc fără clopot și o zi din viața satului când glasul acestuia nu se aude. Poate că cel mai bine a fost exprimată legătura sufletească ce s-a legat în timp față de clopote și rolul acestora în viața comunității, de preotul din Odvoș, comuna Conop din județul Arad rostit la tristul eveniment al ridicării clopotelor din localitate :
,,Ne-au murit pruncii acasă și în războaie ne-au murit soții și părinții, frații și surorile și Voi, Sfinte Clopote, cel dintâi V-ați alăturat la plânsul și durerea noastră, iar noi am aflat în Voi mângâiere.
S-au războit cu noi puterile naturii: vânturi, furtuni, foc, grindină, trăsnete, și glasul Vostru a fost acela care a împrăștiat norii grei de pe sufletele noastre. Și tot așa ca buni și adevărați vestitori ai vieții sărmanului nostru popor românesc, ați luat parte și la bucuriile și sărbătorile noastre: cui nu-i trece prin urechi și prin inimă dangătul clopotelor din amurgul învierii?, neîncetat glasurile Voastre au lăudat pe Dumnezeu, făcând din noi cucernici creștini.
Când neamul nostru și Biserica și-a așteptat Arhiereul, l-a așteptat cu inimă curată și cu glas de clopote. Dacă s-a întâmplat să întâmpinăm căpetenii în comună, ele au fost așteptate cu veselie și glas de clopote, căci neamul nostru nu cunoaște osane mai pompoase și mai sărbătorești decât glasurile Voastre, dragi și sfinte clopote; glasul Vostru e glasul Bisericii noastre creștine, iar neamul nostru e de la fire și mai presus de toate, neam creștinesc.”
Singurătatea clopotului nu a fost de durată. Poporul s-a hotărât să înceapă colecta pentru procurarea unui clopot nou și după 4 ani acest lucru a fost înfăptuit. În anul 1922 a fot procurat un clopot mai mare, turnat la Timișoara în anul 1922 și din inscripția de pe clopot rezultă că acesta s-a procurat din contribuția poporului.
În imaginile de mai jos sunt clopotele din Băița:
Text și foto: Dumitru DUMUȚA
Respect, domn Mitică !
RăspundețiȘtergere