Toamna greoaie

 

 

O toamnă palidă, greoaie, umblă-n sânii goi pe albia râului. Știe de unde vine, dar nu prea mai știe unde să se oprescă. Cineva a încurcat rău anotimpurile iar gutuile din fundul grădinii se miră și se-nchină.

Încă o frunză plină de zâmbet mi se-așează pe pervaz. Trista creangă a cireșului îmi mângâie fereastra.

Stau cu brâncii pe pervazul inimii și-mi admir bătrânețea. Până acum este frumoasă. Până acum era a mea, dar se pare că acum sunt al ei.

Ascund o țâră durerile (multiple) să mă dau voios și de ce să n-o spun și eu că sunt fălos că m-am trezit.

Când eram mai tinerel /și-un pic mai (ne)rotunjor, /urcam dealul singurel, /acum, doar cu ajutor.

Toamna continuă să-mi dea târcoale și să nu-mi aducă veste tristă. Au plecat destui, mai este vreme de plecat. Mare înghesuială, mare, la moaște. Uite că io nu vreau. Nici nu pot.

Mare zarvă în cetatea viselor. Se cântă prohodul, se șterge cu păcătoșii pe jos, moaștele zâmbesc. Pe tarlaua facebook cresc degete, se scoală degete și se-ncruntă. Sunt degete sălbatice.

În întunericul de argint se doarme pe somnul îngerilor, iar la sărbătoarea

mugurilor de sărut ai clipei se face inventar.

Cineva fură clipe.

Și care-i problema că un om ce trece prin timp, că pe prispa nopții, în gustul durerilor avute, pe un peron cu aripi de zăpadă, strugurii au umplut viile și un vânt fără căpăstru umblă nemernic prin gândurile cerului?

De ce umblă toamna la sâni desfăcută pe timpul ăsta stricat?

Cât mai cerne cerul neaua?

De ce plâng norii și fac semne pe cer?

Tristă-i  urma-n pasul meu, Doamne și nimeni nu-mi răspunde!

 

Puiu RĂDUCAN

08102023 – B. Olănești