de Gheorghe Pârja
În studenție am avut prilejul să fiu invitat de
criticul și istoricul literar Al. Oprea, pe atunci directorul Muzeului
Literaturii Române, să fac parte dintr-o echipă de cercetare, condusă de
savantul Mihai Pop, cunoscut folclorist, de obârșie maramureșeană. Mai erau în
grup poetul Gheorghe Pituț, profesoara Simona Cioculescu, scriitorul Nicolae
Ioana și jurnalistul Ilie Purcaru. Teritoriul de acțiune a fost zona Vâlcea.
Așa am ajuns într-o duminică la Vaideeni, loc cunoscut pentru creșterea oilor.
Celebra comunitate păstorească din Oltenia de sub Munte era urmașa ciobanilor
ungureni din Ardeal. Un tărâm încărcat de legende și bogat în peisaje de vis.
Savantul Mihai Pop a cercetat folclorul păstoresc, ceilalți aveau alte domenii
asumate.
Eu eram ucenicul grupului, dar m-am simțit în largul
meu deoarece aveam o experiență de acasă, pe lângă turmele de oi. Mi-a rămas
vie imaginea din Căminul cultural din Vaideeni, ticsit de săteni veniți la
întâlnirea cu savantul Mihai Pop. Profesorul Oprea m-a provocat să citesc o
poezie. O mioritică: Colindă păstorul cu turmele flămânde/Câmpiile noastre
supărător de pustii etc. Cum a fost un an secetos, poemul meu a prins. Drept
răsplată am fost invitat la casa unui oier cu faimă. Acolo, printre bucate și
vin, gazda casei aduce vorba despre trovanții de la Costești. Și cum distanța
nu era mare între Vaideeni și Costești, gazda noastră a organizat o călătorie a
grupului să vedem ciudatele pietre.
Recunosc că am fost surprins de priveliștea oferită.
Mi s-au părut niște pietre stranii, bizare. Au forme sferice, elipsoidale, ori
au configurația cifrei opt. Au mărimi diferite, de la câțiva centimetri, până
la cinci metri. Se formează într-un deal, de unde se desprind, alunecând într-o
râpă. Și asta se întâmplă de milioane de ani, confirmă geologii. De altfel,
numele de trovanți le-a fost dat de geologul român Gheorghe Murgoci, în anul
1907. Trovanții, deși par făcuți de mâna omului, nu sunt opere de artă. Eu am
văzut trovanții în acea expediție științifică din zona Olteniei de Munte. După
cum aminteam, prima impresie pe care mi-a produs-o vederea acestor miracole
geologice a fost copleșitoare și a rămas neatinsă până în ziua de astăzi.
Am crezut că sunt de origine cosmică, aduse pe
aceste meleaguri de zeii puternici ai lumii apuse. Acolo, la fața locului,
savantul Mihai Pop, cunoscător al acestor fenomene geologice, ne-a spus că aceste
ciudățenii din piatră se formează în straturile nisipoase ale solului, începând
de la un punct, un nucleu care ia forma sferică și crește în diametru cam cu
câțiva centimetri la o mie de ani. Apoi am cules și argumente ale
specialiștilor, care confirmă viziunea folcloristului, că trovanții sunt o
aglomerare de pietricele fine de nisip, legate între ele printr-un ciment
carbonatic și nu trebuie confundați cu structura cristalului. Cu timpul, fie
datorită mișcărilor pământului, fie că au crescut în dimensiune, aceste sfere
formate se ciocnesc unele de altele, ori se înghesuie una în alta, făcând
posibilă unirea lor.
De obicei, ca în lumea omenească, sfera cea mare o
înghite pe cea mică. Ca în parabola peștelui. Am văzut la Costești, atunci, că
pietrele miraculoase erau așezate prin curțile gospodarilor ca ornamente
obișnuite. Am căutat și alte însemnări despre aceste pietre care cresc.
Trovanții sunt o enigmatică lume de piatră. Cu șase milioane de ani înaintea
nașterii genialului sculptor Constantin Brâncuși, natura a creat, nu departe
de satul natal al lui, propriile variante ale Domnișoarei Pogany. Unii critici
de artă au sugerat că ar exista o legătură între creația lui Brâncuși și
miracolul trovanților. Fenomenul vine dintr-o vreme îndepărtată, numărată cu
milioanele de ani.
Au fost prilejuri fericite pentru cei cu imaginația
aprinsă să desprindă și înțelesuri magice. Au fost asociați cu bobul de grâu,
care la geto-daci a fost plantă sacră, potirul sfânt, din care se zămislește
taina vieții, veșnica întrupare a trupului și a sufletului, în Marea Trecere.
Dar trovanții au corespondenți și în alte locuri din România. Cum ar fi în
Munții Buzăului unde se află vestitele vetre isihastice. Dar și în alte părți
din lume. Din Noua Zeelandă, în Dakota de Nord. Eu am rămas cu imaginea
fascinantă de la Costești, județul Vâlcea. Da, am fost în locul în care am
auzit cum cresc pietrele…Merită să mergeți să le vedeți la fața locului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu