de Gheorghe Pârja
De vreo câțiva ani, aud că proiectul Uniunii
Europene este de a se extinde, de a primi noi state în Clubul European. Nu
dețin toate pârghiile prin care noile state ar putea adera și nici motivele
reale de a se alinia acestei Alianțe. Din moment ce au aceste dorințe, înseamnă
că au o motivație temeinică. Ne aducem aminte de demersurile făcute de România,
pregătirea noastră pentru intrare, îndoielile multora pentru a fi în Uniunea
Europeană. Că și astăzi printre români mai sunt curente politice care pledează
pentru ieșirea României din acest Club. Eu o singură întrebare pun: ce avantaje
are țara noastră că este în Uniunea Europeană? Și mai pun una: cum ar fi arătat
România dacă nu era în Alianță? Privind contextul geopolitic în care ne mișcăm,
eu, cetățeanul interesat de lumea în care trăiesc, spun că deocamdată altă
variantă mai sigură nu aveam.
Am și eu suficiente observații asupra relațiilor
dintre România și UE, asupra directivelor venite de la Bruxelles, care parcă ar
fi căzute din pod. Dar de aceea avem conducători români, diplomați români,
europarlamentari români, ca să apere interesele țării. Chiar mă gândesc ce
viitor parlamentar european din România ar putea spune NU puternic, auzit și pe
plaiurile noastre, la unele dintre aberațiile Consiliului Europei. Nu vă speriați,
asta nu înseamnă un antieuropenism, ci tocmai un ton dat spiritului de
conviețuire. Eu cred în statele naționale, deci și în statul român, așa că
respectul diplomatic este absolut necesar. Nu mi se pare o Uniune Europeană
armonizată când țara mea este ținută la marginea noului imperiu, pe motive
suficient de oculte. Adică o țesătură de interese care jignesc poporul român.
Și cel din țară, dar și cel plecat în străinătate.
Ați ghicit, m-am referit la controversatul spațiu
Schengen. Care de câteva zile s-a dezlegat prin aer și pe mare, dar interzis
terestru. După ce toți specialiștii spun că de vreo zece ani am îndeplinit
condițiile de aderare. Suntem la mâna Austriei și a altor țări tăcute, care
lucrează prin obrăznicia unui cancelar. Sunt convins de asta. Dacă nici Uniunea
Europeană nu a reușit să ne dea câștig de cauză, cu o cauză câștigată, atunci
ce instanță mai există? Cică ne cheamă istoria. Care istorie? Cică Clubul
European se pregătește de extindere. Răsfoiesc presa foșnitoare și aflu că nouă
țări stau la ușă așteptând aderarea. Unele dintre ele cu stagiu mai îndelungat.
De pomină sunt negocierile cu Turcia, începute cu ani în urmă, acum blocate din
cauza războiului din Ucraina? Muntenegru, Albania, Macedonia și Serbia se află
în diverse stadii de evaluare. În curând, va primi și Bosnia și Herțegovina
undă verde pentru Bruxelles.
Despre Ucraina și Republica Moldova s-a vorbit, ca
vorbă să fie. Era să uit, și Georgia este candidată. Este explicabil de ce
Rusia este atât de agitată când privește acest proiect european. La care se
adaugă și tentația NATO. Întrebarea firească este dacă statele amintite sunt
pregătite pentru acest pas. Dar Uniunea Europeană este disponibilă să primească
state noi? Cică se pregătește o reformă internă a Europei. În care sunt
urmărite patru dimensiuni, cu referire la valori naționale, politici europene,
bugetul și buna guvernare. Limbajul documentelor europene este suficient de
esopic, mai greu de înțeles și ascunde suficiente taine. Sunt tocmai deciziile
izvorâte din discuțiile protejate, care vin spre noi prin surprindere. Este un
tâlc al chemării istoriei? Mai mult ca sigur.
Mai sunt hibe pe care le vedem cu ochiul liber. Este
evident că principiul unanimității dă multă bătaie de cap. Apoi, Uniunea
Europeană are de depășit contradicțiile generate de relațiile cu Ucraina și
Rusia. Cum să intre Ucraina în UE în plin război? Și după terminarea
conflictului mai trebuie un timp de vindecare. Zadarnic se aude chemarea
istoriei. Mai sunt multe păreri radicale și în privința armonizării atmosferei
dintre țările europene. Se cere o rezolvare diplomatică a conflictului
Rusia-Ucraina. Deocamdată, vorbesc armele, moartea și ruina. Ungaria are
evidente înțelegeri cu Putin. Polonia este mereu la polul opus. Diferențele de
opinie s-au mai îmblânzit în Europa de Est, dar încă sunt evidente opiniile
diferite față de probleme esențiale europene. Mai este mult până aproape! Oare
asta este chemarea istoriei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu