Adrian Casoni, în căutarea propriului destin poetic...
Liceeanul Adrian Casoni din Turda ne surprinde plăcut cu volumul de debut: „De dor. De drag. De vechi și nou”. I-a fost alături și l-a îndemnat să scrie prof. Andreea -Teodora Hiriț -Terțea, un fapt lăudabil.
Impresionează prin sinceritate și alegerea temei poeziei de început „Doar prin sate...”, temă atât de actuală și, din păcate,a adevărată pe tot cuprinsul României de azi. Ascultați, vă rog:
„Doar prin sate ce mai vezi,
Doi oameni ce-și dau binețe,
Nu știu dacă o să mă crezi,
Dar e o mare finețe.
(...)
Doar prin sate pruncii,
Se mai joacă laolaltă,
Ascultând porunca maichii,
Seara revenind de-ndată.
Doar prin sate lumea mai trăiește,
În tandreță cu natura,
Rădăcină-n inimă-ncolțește,
De veacuri am uitat ce-i ura.
Doar aici, în satul meu,
Pe străduța neasfaltată,
Stau la sfat cu Dumnezeu,
Cum făceau cu toți odată”.
Continuă cu o altă poezie care-l mișcă pe cititor (sau, ar trebui!): „Atunci când clopotele sun...”, este o poezie patriotică în care Adrian Casoni ne amintește de marii poeți de odinioară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu ori Andrei Mureșanu:
„Atunci când clopetele sun
Așijderea ca murgul jun,
Loc îmi fac către obârșie
Din surghiun către frăție,
Unde casa părintească,
Stă călită-n plai cu dor,
Unde Țara Românească,
Mă așteaptă drept fecior.
Că-s plecat de ceva vreme,
Dar de mine mândra geme,
Mândra Țară Românească,
Moștenire strămoșească.
Locul unde-n codru verde
Și în iazul roş-albastru,
În fiece zi, năuc, m-aș pierde,
Ca o stea prin negrul astru.
Locul unde vară, iarnă,
Chiar şi-n vremea cea de moină,
Românașii din gordună
Cu duium balade sună,
Osanale Domnului,
Din antreul Raiului,
Mândra Țară Românească, Moștenire strămoșească”.
Temele perene ale poeziei continuă cu: „Zi-mi tu mie”, în care Adrian Casoni ne invită, cu drag (și puțină naivitate!), în lumea sentimentelor sale de adolescent timid, sensibil și atent la mersul lumii. Pentru el mama este „o poezie”, pe tata îl compară cu „un om înalt/ cu pălărie”, iar familia (tradițională) cu „o ogradă” a copilăriei, un Eden al poetului, țara cu „limba veche”, românul cu „un patriot” doar statul actual este „o fantezie amăruie” în mod sigur datorită clasei politice, citez din ultima strofă, ca o concluzie la ceea ce-a scris în acest poem:
„Zi-mi acum tu mie,
Fieșcare ce să fie?
Dacă nu cum le-o fi rostul,
După soi așa și costul,
Zi-mi acum tu mie,
Cel ce fraza mi-o cetește,
Cum ar fi dacă de mâine,
Nimic n-ar mai fi fireşte?”.
Ce surprinde plăcut la Adrian Casoni este ușurința cu care compune în stil clasic, apoi, cât de ușor versifică dar și faptul că posedă o fantezie peste medie și crează personaje noi cum ar fi „Bucălău”, cel care și-a pierdut averea formată din cai, vaci, oi cornute cu „bogotanii”, ”Pompiduc”, „Iosif și păgânii”, „Birjarul” și astfel devine un autor al istoriei locului. De o legendă, de data asta universală, se folosește în „Colosul din Atlantic” iar poetul turdean regretă faptul că uitarea și valurile oceanului s-au așternut peste frumusețea și puterea zeului grec al Soarelui, Helios:
„... O legendă vie,
Un tărâm nestrăbătut,
Privat de ochii lumii,
În anii ce-au trecut.
Ferit, căci frumusețea sa,
Prea mult îmbie inima,
Ferit, căci strălucirea sa,
Pe loc îți ia privirea.
Acest loc mistuitor,
Vechi colos al oceanelor,
Azi, în apă limpede,
Doar scânduri șubrede.
Minți sclipitoare,
Cu tin’ deodată au plecat,
Prea multă încrezare,
Dar nu te-au uitat.
Atâtea vieți pierdute,
De gheață zdrobite,
Vas călăuzitor,
Sfântă epavă a apelor.
Unde ești, tu, azi, titane?
Perla lui Poseidon,
Unde ești, tu, căpitane,
Al nordului faraon?
Timpul te-a îngropat,
Despre tine mult s-a zis,
În adâncuri astupat,
Faima ți-ai atins”.
Scurgerea timpului este abordată și în alte poezii precum „Puterea trupului” și „Expresia bătrâneții” iar dragostea, deși explorată în diverse ipostaze nu a ajuns la maturitate, fiindcă pare mai mult spectator decât implicat până în măduva oaselor, aceasta poate și pentru că trăiește ”Un prezent apăsător” (poezie, p. 61) și nu e vremea dragostei. Și totuși mi-au plăcut versurile acestea și abordarea:
„Zile în șir mă gândesc,
Prin vis te privesc,
De tine ochii-mi feresc,
Inutil, în bătăi ce sporesc.
Aripi inimii mi-ai dat,
Plutind neîncetat,
Confuzii mi-ai creat,
Prea târziu am aflat.
Toate-s răvășite,
De întâmplări amintite,
Prin cărările cotite,
Ale minții-ndrăgostite.
Lasă tot, sărută-mă,
Fă ceva ori uită-mă!
Scapă-mă de molimă,
De-ntristare cruță-mă!
Sufletu-mi alini,
Prin ale tale petale și crini,
Cu ochii tăi senini
Și buze dulci, toate le-alini”, („Balada inimii”).
Deși se simte influența geniului eminescian, cred că nu deranjează peste măsură. Faptul că amintește de „algele astrale” în „sumbrul cosmos”, că tinde să se piardă în lumea astrală alături de nori, lună, stele ne amintește de universul lui Mihai Eminescu și orice poet dorește să aibă aripi, să poată evada din lumea aceasta imperfectă.
Consider că volumul de debut a lui Adrian Casoni este promițător și aparține unui tânăr ce iubește poezia cu adevărat iar cele câteva stângăcii pe care le-am remarcat vor dispare în urma unor lecturi serioase din poeții români și cei universali. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, U.Z.P.R.
29.04.2024, Lucăcești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu