Poporul, alegerile și...Eminescu

 

Motto:

          „Un POPOR își selectează oamenii săi conducători după un principiu oarecare; acel principiu e fundamentum divisionis, e punctul de vedere din care el judecă oamenii și împrejurările. În evul mediu, când țara trăia în războaie, vitejia era principiul alegerii conducătorilor. Acum ar trebuie să fie munca fizică și cea intelectuală; dar munca, nu aparențele muncii; producerea reală, nu specula, gândirea proprie, nu plagiatul, onestitatea, nu aparențele onestității, virtutea, nu pretextarea virtuții”.

Mihai Eminescu (1850-1889),

Poet nepereche și universal

 

     1. „CRIZA DIN ROMÂNIA...”- Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără de Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. „DEZASTRUL” se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală şi pentru schimbarea modului de viaţă.

 

+ + +

 

        2.   „SALVAREA CRIZEI..." Singura cale de salvare a crizei din „ŢARĂ" este întoarcerea sinceră la Hristos; la legile Lui şi la respectarea lor. Numai că, Hristos nu este primit în lumea noastră aşa cum trebuie; se face superficial şi în funcţie de interesul fiecăruia, mai mult sau mai puţin. Nimeni nu e dispus să modifice viziunea şi modul de viaţă, cu toate că merge spre dezastru. Evenimentele sunt în curs şi nu mai pot fi oprite nici de creştinii adevăraţi. Totuşi avem datoria să strigăm oamenilor: „OPRIŢI-VĂ DIN DEZMĂŢ, RENUNŢAŢI LA TIRANIE, PUNEŢI ORDINE ÎN VOI ÎNŞIVĂ, PUNEŢI LIMITE NESAŢIULUI VOSTRU, ÎNTOACEŢI-VĂ LA NATURĂ, RENUNŢAŢI LA ORGOLII...".

 

 

 

           3. URGENȚĂ: „Este nevoie de o „elită creştină de români" care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. „POPORUL" nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă dreaptă, îndrăzneală şi putere. „LUMEA" asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci l-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea. „LUMEA POLITICĂ, SOCIALĂ, ECONOMICĂ, CULTURALĂ, ARTELE, ŞTIINŢELE, FILOSOFIILE, CREDINŢELE" sunt în neorânduială; „Oamenii, nu se pot desăvârşi decât prin comuniunea cu Dumnezeu. Dacă i se ia omului această comuniune cu divinul, el cade în bestialitate şi neant".

 

Valeriu Gafencu (1921-1952) -

a fost numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor".  Este unul din patrioții moldoveni care au murit în închisorile comuniste din România. În anul 1940 fuge în România, la Iaşi datorită ocupaţiei sovietice, în timp ce tatăl său este dus în Siberia. În anul 1941 se află ca student la Facultatea de Drept şi Filosofie de la Iaşi  şi este arestat. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu spune: „Este unul din cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice". În perioada 1941-1949 se află la închisoarea de la Aiud, Piteşti, şi până în 1952 la Tg. Ocna unde moare. Pe 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferinţă o lumânare, o cruciuliţă, o camaşă albă, care să fie pregătite pe 18 februarie, când va muri. Cu o zi înainte de a muri i-a spus prietenului Ioan Ianolite: „Mâine voi muri!"... şi aşa s-a întâmplat. Ultimele lui cuvinte au fost: „Doamne,  dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul".

 

Cu dragoste creștină,

Olimpia Mureșan, membru LSR și UZPR Maramureș

preot ortodox român, Ilie Bucur Sărmășanul