Dragii mei enoriași!
Urcuşul spre mântuire.
Mai sunt câteva zile până la Sfintele Paşti. Mulţi dintre Dvs. v-aţi străduit să ţineţi postul în întregime. Dumnezeu să vă răsplătească! Mulţi au ţinut prima săptămână şi ultima săptămână din post. Indiferent cât aţi putut să ţineţi, important este să-l fi ţinut cu bucurie, ci nu din silă sau ca pe o corvoadă. Amintiţi-vă de cuvintele Mântuitorului spuse Sfinţilor Apostoli: „Iată, satana v-a cerut pe voi să vă cearnă, cum se cerne grâul de neghină!” Este o avertizare care se adresează oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, inclusiv nouă. Este o strădanie permanentă a diavolului de a răpi câţi mai mulţi dintre noi. Aceasta cu voia lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca cei supuşi încercărilor să se călească în luptă. Există un război nevăzut permanent între Bine şi Rău. Omul are libertatea de a se situa de orice parte a baricadei, a liniei de front. Nici Dumnezeu nu-i lezează libertatea de a alege de partea cui se situează, adică libertatea de voinţă. Nici diavolul nu-l poate forţa pe om să-l urmeze. Doar îl păcăleşte cu tot felul de momeli, de ispite şi curse.
Pe câmpul de luptă se nasc eroii, în nici un caz în pat, în faţa televizorului. E posibil ca cei ce se luptă să piardă o luptă sau mai multe. Important este să nu piardă războiul şi să lupte până la sfârşit, pentru a primi de la Dumnezeu cununa biruinţei. Cel ce luptă e posibil să se mai şi murdărească de noroi, de sânge, să fie şi răniţi, uneori chiar şi ucişi. Aşa este în război. Tot acolo se ivesc laşii, trădătorii, puturoşii, nemernicii şi alţii asemenea. Alegerea aceasta este cernerea de care vorbeşte Mântuitorul. Noi, creştinii, avem la dispoziţie arme puţine, dar puternice: rugăciunea, postul şi faptele bune.
Când armele noastre nu sunt suficiente, ori ne simţim copleşiţi de puterea celui rău, putem să apelăm cu încredere la ajutorul sau harul lui Dumnezeu. Acesta ne devine ca o platoşă puternică, ce ne apără de săgeţile otrăvitoare ale celui rău. Dacă folosim sau nu armamentul sau muniţia din dotare depinde însă numai de noi, de fiecare. Iată că în această perioadă avem posibilitatea să folosim şi rugăciunea, şi postul, şi faptele bune. Nu pregetaţi. Vrăjmaşul abia aşteaptă să vă vadă nepăsători. Urcuşul spre Înviere e greu. Dacă vă poticniţi, chemaţi – L pe Domnul Hristos să vă ajute să vă duceţi crucea şi El nu va întârzia să vină. Şi pe El L-a ajutat un pământean pe Golgota. Dumnezeu să ne ajute şi pe noi să ne ducem cu bine crucea pe golgota vieţii noastre. Amin.
*
Scrisoare către Eminescu (XXIX).
„Bădie Mihai,
Citesc și recitesc Scrisoarea a II-a, pe care matale ai scris-o cu mulți ani în urmă. Îți vărsai obida atunci pe cele ce vedeai și auzeai în jurul matale, dar, în același timp, parcă vorbeai pentru fiecare dintre românii tăi, cei din toate timpurile și din toate locurile. Vremurile au fost altele, oamenii alții, dar relațiile dintre ei, stările sociale și majoritatea celorlalte aspecte au fost cam aceleași dintotdeauna.
Numai cine este nepăsător prin ce lume trece nu va simți niciodată emoțiile, temerile, mânia sau bucuria Domniei – Tale. Răutatea atâtor confrați și conducători ai vremii, nedreptățile și inegalitățile întâlnite la tot pasul, neîmplinirile personale și naționale și multe-multe altele făceau ca lucrarea ta de creație să aștepte zile mai bune: „De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? / De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? / De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?”
Nu numai relațiile sociale te obsedau, bădie, ci și cele literare. Limba trebuia șlefuită, societatea regândită. Prea multe erori, prea multe prostii și nedreptăți întâlneai la tot pasul! Pentru tine condeiul și cuvântul scris erau armele cu care urcai pe reduta vieții și luptai pentru tine și pentru cei mulți. Te iubeau unii și te urau alții, după cum le priveai interesele; tu slujeai prin lupta și prin strădania ta cauza neamului tău, cauza unei națiuni întregi. Nu te înțelegeau toți și de aceea unii te disprețuiau, alții te invidiau, alții luptau împotriva ta. Tu înțelegeai însă că ai o misiune în lumea aceasta, un țel, un rol, nu ești o pată de culoare căzută întâmplător pe o suprafață imaculată. „Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, / Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt”.
Te durea sufletul, când vedeai pe atâția semeni ai tăi pierzându-și vremea și talentul cu creații de trei parale, menite să le atragă „protecția de fuste”, să le coloreze pielea de cameleoni, să-i promoveze pe treptele înalte ale societății. „Artiștii” aceia de duzină nu înțelegeau rostul lor și pe al vieții, dar, profitând de incultura și de credulitatea unor sus-puși, urcau pe scara socială tot într-o veselie, storceau tot folosul fără scrupule și se-ncoronau cu glorii deșarte. „Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi, / Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi / Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic / Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic”. Alta era menirea artei, alta a intelectualului.
Bădie, bădie, au trecut ani și ani de când scriai acestea și lucrurile la fel au rămas. Am iubit Poezia de când mă știu și am învățat multe versuri de-a lungul vremii. În ele mi-am tradus gândurile, simțirile, durerile și speranțele. Să nu crezi însă că s-a schimbat ceva! Aiurea! Ca pe vremea ta, Bădie! Răsfoiește gazetele literare și te vei convinge singur. Încearcă și tu să citești o „poezie” de astăzi. Sunt uneori pagini întregi cu astfel de „creații”. Te vei întreba și tu, cum m-am întrebat și eu și mulți alții: cui or folosi, oare? Se dau premii „literare” autorilor, sunt promovați cei mai mulți în tot felul de asociații și societăți zise „literare”, dar ceea ce scriu ei este străin de sufletul cititorului, al poporului. Rareori mai întâlnesc puterea mobilizatoare a versului tău, a lui Coșbuc, sau Goga, sau Arghezi, sau ale altor corifei ai neamului românesc. Poezia Voastră avea formă, avea fond, avea putere de-a electriza masele; „poezia” lor este o alăturare de cuvinte goale, menite să umple spații la fel de goale. Poezia Voastră era adevărat manifest al unei nații, al unei clase de obidiți ai vieții, dar și mângâiere de dragoste și dor. Voi, poeți și intelectuali ai Neamului, erați port-drapelul în lupta pentru mai bine, în urcușul spre înălțimi. Fiecare șezătoare, fiecare serbare, fiecare întrunire în care se recitau versuri ale adevăraților poeți erau adevărate stații de încărcare pentru bateriile sufletului ascultătorilor. Și poeziile voastre, ale adevăraților poeți ai nației, au ajutat la realizarea marilor obiective ale neamului: unitatea și independența de stat. Și poeziile voastre au făcut parte din sângele eroilor, care s-au jertfit în sfintele locuri de aducere aminte pentru libertatea nației.
Tot mai puțină Istorie în școală, tot mai puțină Poezie adevărată; tot mai mult dispreț față de Neamul românesc și de valorile lui, tot mai mult gunoi adus de aiurea! Ne mai mirăm că ne pleacă tinerii peste mări și țări, că nu se mai înflăcărează de trecutul țării, de viitorul ei, de frumusețile și de bogățiile ei! Cel mai adesea lucruri străine de viața și de trăirea copiilor, predate de profesori fără chemare, fac din școală un loc de adevărat supliciu pentru mulți.
Milioane de tineri români au împânzit lumea, Bădie! Și-au luat familiile, și-au luat copiii și-au plecat unde au văzut cu ochii. Pe scena politică au tronat mereu oameni care și-au urmărit doar propriile interese ori de grup, oameni care nici n-au încercat să promoveze dragostea de Țară, de Neam, de viitor în rândurile tinerelor vlăstare. Au distrus tot ce-a fost industrie românească; au vândut ori au lăsat în paragină terenurile agricole; au tăiat codrii seculari; au stimulat emigrarea spre cele patru vânturi a tinerelor generații. Azi ne îngrozim, când vedem în satele și orașele noastre cum a crescut îngrijorător numărul bătrânilor și a scăzut al tinerilor. Altădată erau războaie și în ele cădeau mii și mii de tineri ostași. În câțiva ani însă golurile se completau, fiindcă veneau din urmă noile generații de copii, care creșteau și le luau locul celor dispăruți. Azi pleacă mii și mii de familii de tineri cu copiii lor, se stabilesc pe cine știe unde și acasă mai rămân doar bătrânii să-și ducă ultimele zile. E o dramă a Neamului, bădie, e o dramă, care se va resimți dureros peste ani și ani.
Am purtat multe războaie de-a lungul vremii ca să ne salvăm ființa și am reușit. Am fost mereu între coloșii vremii, marile imperii. Se părea că vom fi striviți sub tălpile lor, noi, niște mititei ai vremii pripășiți prin părțile astea. Noi am avut însă credința că Dumnezeu nu ne va părăsi, că are El o socoteală și nu noi, dacă ne-a trimis în lume. Chiar dacă am fost învinși uneori, chiar dacă ne-au secerat bolile, și apele, și cutremurele, am socotit că Dumnezeu ne-a pedepsit pentru păcatele și nedreptățile noastre și nu ne-am pierdut speranța. Acum, Bădie, ne paște alt pericol: risipirea Neamului, pustiirea Țării.
Nu ne pierdem speranța în Dumnezeu, ci dimpotrivă. Cele ce nouă ni se par de nerezolvat, la El se rezolvă; cele ce ni se par nouă cu neputință, la El sunt cu putință. Roagă-L și tu, Bădie, roagă-L cu toți sfinții Neamului nostru din toate timpurile și din toate locurile să-Și întoarcă fața din nou spre neamul românesc. Atunci vor merge toate strună: pământul va rodi cele trebuitoare, apele se vor limpezi, speranțele vor reveni și românii vor fi mândri că se întorc acasă. Se vor umple școlile de copii și câmpurile de recolte și de vite; se vor construi fabrici, uzine, drumuri și speranțe. Atunci va vedea lumea întreagă că Neamul românesc nu-i rătăcit pe lumea asta, că are un rost, că are un Dumnezeu atotputernic și ocrotitor.
Sărbătorile vor fi din nou Sărbători, Crăciunul Crăciun și Paștile Paște!
Cu bine, Bădie și voi reveni curând!
*
Un lung tren ne pare viața…
Acesta este titlul unei poezii semnată de Traian Dorz și cântată azi de mai mulți cântăreți de romanțe. Este foarte sugestivă pentru viața noastră.
Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut….
Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare înainte tot privim,
să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!…
Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.
Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?
Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!..
*
Rugăciunea.
Din scrierile regretatului ierarh al Maramureșului, Justinian Chira, selectăm câteva cuvinte despre rugăciune: „Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. Sufletul din care nu se înalță spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniș, locuită numai de păsările întunericului. Un suflet care nu știe a se ruga, nu va ști ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogățiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă”.
*
Un Saul al zilelor noastre.
Pe Nicu Pătrulescu l-am cunoscut la Schitul Topolniței prin 1969. Era elev la Liceul Militar de la Breaza, secretar al organizației u.t.c. din acea școală. Încă de atunci era un tânăr însetat de cunoaștere, doldora de filozofie marxistă. Mă domina sub toate aspectele. Cu toate acestea, ne-am împrietenit repede, tocmai fiindcă ne situam la poli opuși. Rătăceam până târziu în noapte pe străzile Severinului în discuții interminabile pe timpul vacanțelor. Dețin numeroase scrisori de 16-20 pagini, pe care ni le trimiteam în timpul școlii. De fiecare dată credea că „mă face praf” cu argumentele sale antireligioase. Chiar dacă nu reușeam să-i dovedesc contrariul, întotdeauna mă încăpățânam să nu mă las convins de argumentele sale și asta îl incita. Eram o enigmă pentru el.
Într-o zi, mergând la un profesor al meu, Vasile Prescure, să-i cer niște lămuriri cu privire la o problemă mai delicată, a trebuit să-i dezvălui și secretul corespondenței mele. Mi-a citit câteva scrisori și m-a sfătuit să întrerup, socotind scrisorile lui Nicu drept o provocare. M-am conformat, deși cu multă greutate.
Peste mulți ani l-am reîntâlnit pe Nicu la Biblioteca Academiei Române din București. Era tânăr ofițer și, profitând de câteva zile de concediu, venise la bibliotecă să studieze. Îl pasiona filozofia și religia indiană, misterele Orientului. Turuia într-una termeni din limba indiană, îmi vorbea de yoga, dar nu mai zicea un cuvânt despre materialism, despre marxism, despre acele probleme în care era expert altădată. Nu l-am provocat, dar am reținut amănuntul. L-am îndemnat să scrie, dar mi-a spus că e în faza de documentare, că el nu e decât un căutător al adevărului. Cu admirația dintotdeauna, ne-am despărțit, dar n-am continuat corespondența. Nu mai eram doi poli opuși!
Peste alți ani, ne-am reîntâlnit tot la Biblioteca Academiei Române. Surpriza a fost copleșitoare pentru mine. Nicu părăsise armata. Trecuse în viața civilă. Era student la… limbi clasice! „- Știi de ce vreau să învăț greaca și latina?” m-a întrebat. „– Probabil vrei să te specializezi în epigrafie!” i-am spus. „– Aiurea! Vreau să studiez, în original, Sfinții Părinți. Am citit numeroase traduceri și cred că asta este ceea ce căutam!”
Și Nicu a început să-mi povestească despre Sfinții Părinți, așa cum îmi vorbea profesorul la ora de Patrologie. Era familiar cu multe, foarte multe noțiuni și cunoștințe teologice de mare subtilitate. Se vedea cu ușurință că are în spate o lectură bogată, dar și o gândire sănătoasă, însetată de cunoaștere. Pentru mine a fost o adevărat revelație.
A funcționat câțiva ani ca profesor de limba latină în București. Viața a fost dură, chiar nemiloasă cu el, dar nu l-a înfrânt. Dacă altădată îmi făcea impresia unei corăbii în derivă, unui om debusolat, acum, când l-am întâlnit puțin înainte de Revoluție, m-a convins că-i un om sigur pe sine, un om care-și cunoaște ținta în viață, care-L simte pe Hristos în viață.
După Revoluție, a devenit, prin concurs, profesor de limbi clasice la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași. Nu a rămas mult acolo, fiindcă s-a transferat pe același post la Facultatea de Teologie din Timișoara. S-a impus repede și a obținut o bursă la Universitatea din Oxford, unde și-a luat… doctoratul în Teologie. Dețin scrisori de la el, prin care-mi mulțumește, fiindcă încăpățânarea mea de a nu-mi abandona convingerile l-a făcut să studieze el însuși teologia și a ajuns acolo unde nici nu visa.
Nicu Pătrulescu a pregătit multe generații de studenți teologi, apoi… a abandonat învățământul teologic și a devenit… călugărul Iona de la Mânăstirea Oașa din județul Alba. Acolo, în afara obligațiilor monahale de zi cu zi, traduce din Sfinții Părinți. Din când în când mai pleacă în București sau în alte orașe, pe la editurile cu care colaborează să-și publice lucrările.
Vara organizează la mănăstirea lui întâlniri cu tinerii. De multe ori se adună sute de tineri creștini însetați de cunoaștere teologică și Nicu discută cu ei zile în șir, ajutându-i să-și pună ordine în gânduri, în viață. Recent, am organizat o excursie cu enoriașii în Ardeal și am trecut și pe la Mănăstirea Oașa. L-am reîntâlnit pe Nicu. Avea chilia lui, peste lacul din apropierea mănăstirii. Ședea acolo, în chilie, izolat de lume, ca un schimnic de altădată și traducea din Sfinții Părinți. L-am anunțat din timp că voi trece pe acolo și a venit. De nerecunoscut. Slab și pipernicit, cu o reverendă veche, dacă nu mă înșel chiar petecită, cu niște sandale vechi în picioare. Doar ochii îi erau la fel de vioi și plini de viață ca altădată! Doar mintea îi era la fel de sclipitoare! Doamne, Doamne! Doctor al Universității din Oxford, una dintre cele mai renumite în lume, devenit omul cel mai modest din câți am cunoscut, împătimit de Patrologie, de Religie….!
Recent, într-un interviu pe care l-a dat la revistei „Familia Ortodoxă” a amintit și de prietenia noastră din copilărie. Vorbește despre copilăria lui, despre tinerețea lui de tânăr utecist. Aici își amintește și de prietenul său de la Bârda. Iată ce scrie: „Aș putea să vă povestesc ce a însemnat pentru mine, când eram în verva ateismului, întâlnirea cu un elev de seminar. Acest elev este acum preot, se numește Alexandru Stănciulescu, din Bârda. Era cu vreo doi ani mai mare decât mine. Eu aveam vreo 16-17 ani și se făcea hram de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 29 august, la Mânăstirea Schitul Topolniței. Și eu, cum se nimerea în vacanță, și fiindcă de mic copil mă ducea bunica, mergeam și dormeam noaptea acolo, pe pietre – așa că atunci m-am dus și eu așa, de nostalgie! Bineînțeles, că se adunau mulți tineri pe acolo, băieți și fete, iar la vârsta aia te mai uitai după fete, te cunoșteai, îți mai aduceai aminte — eu, fiind plecat, în vacanță mă întâlneam cu prietenii din sat. Slujba nu mă interesa, stăteam pe la margine.
Și văd acolo că erau doi-trei călugări bătrâni, cu bărbile albe, și văd acolo și-un tinerel. Și îmi zic: „Ăsta arată bine, e un om inteligent. Ce caută ăsta acolo?” Și-așa m-a impresionat ținuta lui, seriozitatea lui, evlavia lui, încât, după ce s-a terminat slujba, m-am dus la el. L-am luat cam în felul următor, dar așa, batjocoritor, ironic: „- Îmi pari un om educat și ești aproape de-o vârstă cu mine… Chiar crezi în Dumnezeu?” „- Da!” „- Păi, cum e cu putință?! Hai să zic, că pe moșnegii ăia îi înțeleg, că sunt analfabeți, dar tu?!…”
Era ora 1-2 după-masă. Până la miezul nopții am stat de vorbă! Eu, să-i spun că habar n-are pe ce lume trăiește — ce știam eu, din propaganda… El mi-a răspuns la toate întrebările, cu un calm și cu o blândețe impecabilă. Nu era tulburat deloc. Ne-am despărțit, evident, în coadă de pește. Am plecat la liceu, dar mi-a rămas în cap discuția. De ce? Eu îl atacam pe el cu echipamentul meu științific, eram un tip foarte curios și citeam reviste, eram în priză cu toate — și el îmi dădea citate din Sfinții Părinți, știa un pic de greacă, un pic de latină. Eu mă simțeam în ofsaid cu greaca și latina, iar el era descumpănit că știam chimie, fizică, descoperiri. Și am continuat corespondența, ca să lămurim lucrurile — am și acum scrisorile! Am corespondat aproape un an de zile. La un moment dat nu mi-a mai scris nici un rând. Și s-a terminat.
Imaginează-ți că au trecut zece ani și mai bine; eu plecasem din armată, intrasem la București la Facultatea de limbi clasice – deja îmi mai revenisem puțin, îl cunoscusem pe Părintele Galeriu și mă duceam la biserică. Eram la Biblioteca Academiei, citeam un text din Sfinții Părinți — îmi făceam antrenamentul pentru limba greacă. Și pe cine văd acolo? Pe prietenul meu, ca sa zic așa! Și el a rămas șocat, și eu… I-am povestit că am plecat din armată, ce și cum. A rămas foarte mirat. Și-a dat seama că poziția mea față de Biserică și de Dumnezeu se schimbase. Am ținut legătura, dar nu mai aveam acum poziții divergente.
După 1990, îmi spune maica-mea: „- Vezi că ai apărut în ziar. Popa de la Malovăț ți-a făcut un articol: «Al doilea Saul»”! — în care el povestea ce spun eu acum: cum m-a cunoscut și cât de mare a fost uimirea când prigonitorul este acum un mielușel, din fiara ce era! El era popă după tipicul vechi – popa cărturar, are cărți scrise. A fost, cred, șef de promoție, cred că și-a dat și doctoratul, a fost invitat să vină în oraș și el a preferat să stea în sat…” „- Deci, cum ați ajuns în Biserică?” „- Eu eram idealist. Mă făcusem și membru de partid încă din liceu, pentru că eram foarte activist; eram militant, nu eram un comunist de formă, eram militant „agresiv”, îi convingeam și pe ceilalți, eram secretar U. T. C. de grupă, dădeam recomandări de intrare în partid — și-au venit și m-au chemat și pe mine. M-au chemat să fiu membru de partid și le-am spus că eu nu sunt pregătit să fiu membru de partid, nu merit să fiu în partid. Acum, când mă gândesc, roșesc la cât de prost puteam să fiu! Am refuzat să fiu primit în partid, pentru că mă socoteam nedemn de așa măreț ideal… Auzisem de Marx, de faptul că noi credem în comunism și în valorile lui, materialismul dialectic și așa mai departe – și m-am apucat să-i citesc operele. Eu eram un elev pârlit în clasa a IX-a, citeam „Manifestul Partidului Comunist”, „Originea familiei, a proprietății private și a statului”, eram cu bibliografia grozav de pus la punct și, evident, îmi făcusem un ideal foarte înalt, pornind de la „sfinții părinți” ai comunismului. Și, atunci, eu nu mă socoteam demn.
Aveam povești din astea, cu „mucenici” ai comunismului… Am fost în vizită cu școala la Doftana, dus acolo să le văd cătușele. Aceste filtre satanice m-au dus la culmea idealismului. În sufletul meu era o mistică neagră, satanică — cum sunt acum cei care se fac sataniști: oameni care au un suflet mistic și sunt deviați de la calea spre Adevăr și ajung la un misticism negru, întunecat. Diavolul vine în chip de „înger de lumină” și tu ai niște experiențe de mare intensitate. Nu întâmplător oamenii se droghează, sau stau în discoteci și țopăie acolo până nu mai pot – pentru că ei au niște trăiri pe care noi, oamenii de rând, nu le avem. Diavolul le oferă niște extaze ieșite din comun și ei nu au cum să-și dea seama ce li se întâmplă. Așa și eu: nu mi-am dat seama până când am avut astfel de întâlniri! Părintele Stănciulescu a fost unul dintre ei!”
*
Ajutoare și donații.
În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Bazavan Dumitru din Malovăț a donat 120 lei, sumă reprezentând costul pâinii donate duminică, 31 martie; Doamna Haidamac Miroana a donat 100 lei pentru Fondul Central Misionar – 2024.
*
În luna martie am donat pâine credincioșilor participanți la slujbe, astfel: 3 mart. (Bârda): 127 pâini; 10 mart. (Malovăț): 150 pâini; 17 mart. (Bârda): 136 pâini; 24 mart. (Malovăț): 178 pâini; 25 mart. (Malovăț): 108 pâini; 31 mart. (Bârda): 134 pâini. În total, în luna martie s-au donat 833 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 1,30 lei/buc., astfel: 3 mart. (Bârda): 573 pâini; 10 mart. (Malovăț): 150 pâini; 17 mart. (Bârda): 514 pâini; 24 mart. (Malovăț): 122 pâini; 25 mart. (Malovăț): 53 pâini; 31 mart. (Bârda): 516 pâini. În total, în luna martie s-au vândut 1.928 pâini, cu un report de 139 pâini.
*
În ziua de 28 martie am mers la Azilul de la Cireșu (MH). Conform solicitării conducerii acelei instituții, am donat acolo numai haine groase pentru cele 35 de persoane internate, bărbați și femei. Hainele au fost donate de către enoriașii parohiei noastre. Ele au fost ambalate în saci și au încărcat până la refuz o remorchiță, o „Dacia” – combi și un Ford. Conducerea azilului a fost foarte mulțumită, darul fiind peste așteptări. Preotul a fost însoțit în această deplasare de epitropul parohiei, Domnul Dima Vasile. Dumnezeu să răsplătească celor ce au răspuns cu dărnicie apelului nostru!
*
În ziua de…. vom face o vizită la Azilul de la Gura Văii. Pentru cei…… vom duce…..
*
Plăți. În luna martie am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 12.000 lei protoieriei pentru lumânări; 3.770 lei brutăriei pentru cele 2.900 pâini donate, vândute și reportate în luna martie; 1.391 lei protoieriei pentru cărțile donate bisericii de la Pârlagele; 975 lei impozit; 610 lei librăriei pentru hârtie de scris; 300 lei poștei pentru timbre poștale; 207 lei poștei pentru colete; 138 lei protoieriei pentru vin bisericesc; 120 lei protoieriei pentru cărți; 104 lei internetul și altele mai mici.
*
Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a mai publicat câteva materiale, astfel: Memoria timpului…, în Națiunea”, București, 10 mart. 2024, ediție on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); „Scrisoare pastorală”- 513, în „Observatorul”, Toronto (Canada), 13 mart. 2024, ediție și on-line (http://www.observatorul.com); Scrisoare către Eminescu (XI, partea a III-a), în „Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXVI (2024), nr. 1222 (28 mart.), p. 12; Povestea lui Ion Notinaru, în „Națiunea”, București, 31 mart. 2024, ediție și on-line (https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); Scriso are pastorală – 513, în „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 1 apr. 2024, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); pe blogul „Moara lui Gelu”, Baia Mare, 2 apr. 2024 (https://moaraluigelu. blogspot.com); în „Observatorul”, Toronto (Canada), 1 apr. 2024, ediție și on-line (http://www.observatorul. com); Duhul Sărbătorii, în „Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXVI (20240, nr. 1224 (11 apr.), p. 12.
*
Zâmbete.
Fiecare borcan cu gem ascunde sub capac tragedia unor prune ce puteau deveni pălincă! Mănânc și plâng!
„- Mamă soacră, ce faci la fereastră?” „- Mă gândesc dacă să sar sau s-o închid!” „- Sari, c-o închid eu!”
„- De ce te cerți mereu cu nevastă-ta și pe soacră o respecți?” „- A fost singura care s-a opus căsătoriei!”
„- De ce ai venit la mine?” întrebă un dentist pe un țigan, care avea toți dinții îmbrăcați în aur. „- Am venit să-mi pui o alarmă…!!!”
„- O cafea, vă rog! Fără lapte, fără zahăr…!” „- O doriți neagră?” „- Aveți și alte culori?”
„- O cafea, vă rog!” „- Lapte, zahăr, să pun?” „- Fără săpun!”
„- Cine își mai amintește? Pe vremea noastră, când se lua curentul, ne uitam cu lumânarea la televizor!”
*
Excursii-pelerinaje.
Joi, 11 aprilie, vom organiza o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Tr. Severin – Malovăț – Bârda – Balta – Apa Neagră – Tismana (mănăstirea) – Baia de Aramă (oraș, mănăstire) – Obârșia Cloșani – Băile Herculane (oraș) – Orșova (oraș, mănăstire) – Vodița (mănăstire) – Tr. Severin (catedrală) – Malovăț – Bârda. Costul: 50 lei/persoană. Înscriem cu bucurie și credincioși din afara parohiei.
Parohia Malovăț va organiza în ziua de 23 mai o excursie pe următorul traseu: Bârda – Malovăț – Tr. Severin – Orșova – Caransebeș – Hunedoara – Alba Iulia – Aiud – Petroșani – Lainici – Tg. Jiu – Tr. Severin. Vom reveni cu amănunte privind traseul. Prețul este de 100 lei/persoană.
Organizăm în luna iunie o excursie pe Transfăgărășan. Se înscrie cineva?
*
Convocare. Rugăm enoriașii parohiei noastre din Bârda să binevoiască a merge în dimineața zilei de 21 Aprilie la cimitirul satului Bârda, cu unelte (sape, greble, securi) pentru a participa la lucrările de curățenie generală, ce se vor efectua acolo. Le mulțumim pentru înțelegere!
*
Program. În cursul lunii Mai avem următorul program de slujbe: 1 Mai (spovedit și împărtășit dimineața la Bârda, la biserică și-n sat; denie la Malovăț); 2 Mai (pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț; denie la Bârda); 3 Mai (spovedit și împărtășit dimineața la Malovăț adulții; denie la Bârda, la ora 19; denie la Malovăț, la ora 21); 4 Mai (spovedit și împărtășit dimineața copiii la Malovăț; pomeniri la Malovăț, la ora 19; slujba Învierii la Bârda, la ora 23); 5 Mai (slujba Învierii la Malovăț, la ora 3); 6 Mai (slujbă la Malovăț cu slobozirea Paresimilor la vii); 7 Mai (slujbă la Bârda, cu slobozirea Paresimilor la vii); 9 Mai (slujbă cu mai mulți ierarhi la catedrala din Tr. Severin); 11 Mai (Bârda – Malovăț, pomeniri la biserici și la cimitire, cu slobozirea Paresimilor pentru morți); 12 Mai (Malovăț); 18 Mai (Malovăț – Bârda); 19 Mai (Bârda); 21 Mai (pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 25 Mai (Malovăț – Bârda); 26 Mai (Malovăț). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu