Medalion literar - Puiu RĂDUCAN

Vremurile... vremile

 S-au dus vremile când

caii verzi alergau pe pereți,

dar memorăm și pe acelea-n gând,

când iezii erau cucuieți.

 

Și tot visăm acele vremuri

când se cocea gutuia-n vatră,

când făceam din săniuțe trenuri

și se „utiliza” o țuică fiartă.

 

Și se mergea la bal, nu discotecă,

de fiecare sărbătoare sfântă,

chiar pin nămeți adânci făceam potecă

dar ce-avem azi, ne înspăimântă.

 

Nu se trăgea atunci pe nas

nu se știa ce-i... „buruiana”.

Abia se aștepta ultimul dans,

fiindcă acasă,-n grajd, plângea Joiana.

 

Nu era nici lăstar de interlop,

Iar „Occidentu”-aici nu poposise.

Acuma... tremură frunza în plop,

cele mai bune-s cele... interizse.

 

Mi-a dor să merg iară în sat, la vie,

în Țepeștiul care m-a născut,

atât cât sunt bogat... de sărăcie,

destui ani „dincolo” am petrecut.

 

 Șarpele cu colți de elefant

 Muguri de cireșe acre privesc

la borcanele ce se odihnesc

în beciuri parfumate

 

Călătoresc prin viață de mulți ani

dar suflu seara-n lampa veche

să privesc

în nopţi înlunate

cum se zbate ochiul drept

al cavalerului cu mâna pe piept

 

Și-n dimineți cu pleoape grele

ce se lungesc în ochii

șarpelui cu colți de elefant

mai spun odată Tatăl nostru

 

Sodoma și Gomora

 Pășeam pe țărmul Mării moarte,

din vecinătatea Iordanului...

presupunând că am văzut de toate,

inclusiv nașterea Domnului.

 

Mă tot plimbam pe țărmul ei,

în noaptea cheală cu vise-adânci

dar nu-mi vine să cred, nici acum,

o mână de-arginți urcând pe stânci.

 

Mai zăbovesc un pic la Marea Moartă,

sub genunchi de vis onest și oropsit,

dar nu voi înțelege niciodată,

de ce Iisus a fost trădat și răstignit.

 

Of, tu, Sodoma și Gomora,

care nu vreți să vă schimbați deloc!

Instalate azi în mintea tuturora,

ne faceți cimitir și ne dați foc.

 

 Maci și... dor

 Ce frumos alergi, primăvară,

prin micuța, gingașa terasă!

Acum privești și mângâi  iară,

florile din vatra luminoasă.

 

Mi-e dor, mi-e dor de dorul tău,

ca de-o dragoste la plic deschis,

da-n zilele cărunte, de fierăstrău,

pe coapsa nopții m-ai interzis.

 

Arde, ne arde văpaia de maci,

unde stăm pitulați printre spice,

la distanță de-o inimă, buimaci,

rugând moartea să nu ne despice.

 

Zile să ni se-așeze la căpătâi,

că de-al tău dor... mi-e și mai dor.

Nu sunt eu ultimul, nici cel dintâi,

dar în curând voi învăța să mor.

 

Striga moartea azi noapte după ajutor

pe malul mării cu plete-nvolburate.

În curând și eu voi învăța să mor,

de moarte, de ea, vom avea parte.