de Gheorghe Pârja
Anul în care suntem, 2024, a fost declarat de
Parlamentul României ANUL AVRAM IANCU, cu prilejul împlinirii a două veacuri de
la nașterea eroului Revoluției Române din Transilvania, din anul 1848. Prin
Legea promulgată de către Președintele României, instituțiile statului sunt
încurajate să marcheze acest eveniment, un punct de cotitură către statul român
modern. Până la ora aceasta, firave manifestări, puține articole de presă. De
aceea am tresărit colegial și prietenește când am citit recent un admirabil portret
de epocă, în care Avram Iancu este în centru, scris de distinsul prozator Eugen
Uricaru, în ziarul Cotidianul, publicație condusă de fostul meu coleg de
redacție bucureșteană, Cornel Nistorescu.
Este o literatură suficient de generoasă despre
Avram Iancu, de la piesa de teatru a lui Lucian Blaga, la recentul volum
alcătuit de istoricul literar Mircea Popa. Dar cititorii grăbiți de astăzi au
nevoie de asemenea treziri de presă, cum a făcut scriitorul Eugen Uricaru. Așa
că purced și eu spre conturarea unui profil de erou național, de care trebuie
să ne aducem aminte. Și să-i recunoaștem faptele întemeietoare. Tânărul moț
provenea dintr-o familie românească cu suficiente posibilități să-l dea la
școli înalte. Așa a studiat jurisprudența la Târgu Mureș, devenind avocat. O
meserie care i-ar fi putut asigura o existență demnă. Dar istoria, câteodată,
are alte planuri cu unii oameni. Așa s-a întâmplat și cu Avram Iancu. Era ca o
pasăre care cânta altfel în stolul Apusenilor.
Cu multă limpezime tânărul moț a privit lumea în
care a trăit. Om cu știință de carte și cu demnitate moțească, a văzut cum
străinii îi umilesc pe români. Le puneau dări multe și le jefuiau pădurile. S-a
pus în slujba celor mulți. Chiar a cerut școală și baie comunală. Și a venit
anul 1848. Care a scos la suprafață oameni și caractere. Dar și planuri
ascunse. Au fost puse în program și prejudecățile istoriei. Cum a fost
integrarea Transilvaniei în Regatul Ungariei, un obiectiv esențial al
revoluției maghiare. Fără afirmarea echității și libertății. Distinsul scriitor
Eugen Uricaru, autor de romane istorice, are la îndemână rezultatele
documentării în arhive. Armata maghiară este decisă să suprime spiritul
românesc transilvănean.
Avocatul Avram Iancu reușește strângerea laolaltă a
unei forțe armate de care s-a ținut seama. La 24 de ani, are o putere
organizatorică admirabilă. Curtea de la Viena avea mai multe întâlniri cu
magnații maghiari, decât cu iobagii români din Apuseni. Avram Iancu și-a pus
nădejdea în împărat. Care până la capăt avea să-l dezamăgească profund. La trei
ani de la terminarea conflictului militar, tânărul împărat face o vizită în
Transilvania. Avram Iancu pregătește cu lux de amănunte călătoria imperială.
Dar împăratul nu urmează planul promis, acela de a se întâlni cu Avram Iancu,
la el acasă. Atunci s-a produs marea ruptură. Cei doi se cunoșteau, că doar
împăratul îl primise pe conducătorul transilvănenilor, la Viena.
După refuzul capului încoronat de a se întâlni cu
Avram Iancu în Apuseni, orice speranță de dialog a eșuat. De aici începe marea
însingurare a eroului nostru. Distinsul prozator spune că Avram Iancu a trecut
prin experiențe greu de închipuit, fiind supus unui regim de persecuție fizică.
Se amintește și episodul când a fost pălmuit de comandantul Cetății Alba Iulia.
Avram Iancu este supus unui tratament umilitor și din partea familiei. Tatăl
lui, speriat de amenințarea micii afaceri, îl declară nebun. Fratele lui,
Alexandru, susține că Avram nu are dreptul să umble îmbrăcat frumos călare.
Axente Sever, fost prefect, lasă scris că el nu a observat, în toată purtarea
lui, vreun semn al rătăcirii mintale. Ani de singurătate și suferință. Umbla
din cătun în cătun, având aproape fluierul de cireș, din care cânta jalea
neamului său.
Viața de erou a marelui comandant al spiritului
național, deși scurtă ca manifestare publică, rămâne pilduitoare pentru istoria
națională. Unii au încercat să-l facă uitat, alții să-i diminueze rolul în
revoluția pașoptistă, ori să-i batjocorească purtarea. Adică însingurarea,
pricinuită de vitregiile istoriei trăite. Dar a fost și prizonierul demnității
lui de moț dârz. A preferat frățietatea cu potecile pădurilor, pe unde mângâia
istoria cu doinele fluierului de cireș, decât să fie un om cu mâna întinsă. De
altfel, spun biografii lui, a refuzat toate privilegiile, mai ales cele
bănești. A murit într-o dimineață de septembrie, pe prispa casei unui brutar
din Zarand. Avea cu el o năframă, fluierul din lemn de cireș și o jalbă către
împărat.
Să ne stârnim cei cu prețuire pentru istorie și să ne aducem aminte de eroul național care, prin crezul și faptele lui, ne-a deschis poarta spre statul român modern. Eu mai aud fluierul care cântă singur prin pădurile Apusenilor, răscolite de bătaia vântului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu