LUCIAN BLAGA

(n. 9 mai 1895 Lancrăm, Sebeș, Alba - dec. 1961)

(autor prof. Olimpia Mureșan)

 

Spicuiri din intervenția la evocarea personalității poetului care a spus că  „veșnicia s-a născut la sat” la ședința de cenaclu a Asociației Scriitorilor din Maramureș (președinte Florica Bud) din data de 18 mai 2024

 

Am să vă vorbesc despre doi oameni, personalități în timpul lor, care au trăit pe timpul lui Blaga și care au avut legături directe, apropiate și deosebite cu acesta.

Primul despre care voi vorbi este profesorul meu de pedagogie, psihologie și practică pedagogică POPA VALER - fost director la Liceul Pedagogic din Cluj-Napoca unde eram elevă. Cu Popa Valer am ținut legătura și după terminarea Facultății de Litere din Cluj-Napoca, ba chiar ne-a chemat să predăm la liceu spunând că are nevoie de un „batalion de cadre didactice tinere care să ducă idealurile românilor mai departe”... dar,  Valer Popa a fost destituit din funcția de director în 1972  pentru „curajul” de a merge la Episcopie cu elevii liceului care interpretau pricesnele românilor orchestrate de mult talentatul profesor de muzică Marius Cuteanu. Așa era pe atunci...

Lucian Blaga i-a fost profesor timp de trei ani între 1945-1948. Valer Popa a urmat cursurile blagiene din cadrul catedrei de la Universitatea clujeană de Filosofia culturii. Vroia să-l cunoască pe Lucian Blaga ca și poet, dar l-a cunoscut, mai mult, de la aceste cursuri, ca filozof umanist „dascăl de simțire românească” și de aceea  după ani și ani, fostul student scrie o carte de amintiri din vremea studenției cu titlul: „LUCIAN BLAGA-PROFESORUL Omagiul unui fost student”, carte pe care mi-a trimis-o și mie (cu autograf și semnătură cum ar zice poetul Vasile Bele din Chiuzbaia), iar relatările despre Blaga sunt autentice, vin direct de la un student de al lui.

Fiind un precursor al cunoașterii „dinlăuntru”, cum ar zice Arghezi, Lucian Blaga este/era considerat și atunci ca și acum ca fiind cel mai reprezentativ poet român al secolului XX și stă alături de Mihai Eminescu - cel ce-a ilustrat secolul al-XIX- lea. Blaga este un poet ancorat într-o viziune poetică personală:

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Și nu ucid cu mintea  tainele ce le-ntâlnesc în calea mea...

Eu, cu lumina mea sporesc a lumii taină...”, (Poemele luminii).

„Cei ce l-au cunoscut în cei 11 ani cât a fost profesor universitar, noi cei care i-am fost studenți ne dăm seama că am fost favorizați de soartă să beneficiem de modelul de educator ce trona de la înălțimea  catedrei de Filozofia culturii  a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, Universitate a Daciei Superioare. Lucian Blaga a fost chemat direct pe postul de Profesor la o disciplină nou înființată și numai la Cluj: Catedra de Filozofie a Culturii”.

Blaga la izvoarele folclorului:

„LUCIAN BLAGA e mut ca o lebădă

În patria sa.

Zăpada făpturii ține loc de cuvânt

sufletul lui e în căutare

în mută seculară căutare

de totdeauna

și până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul

El caută apa din care curcubeul

își bea frumusețea și neființa”, (Autoportret).

Iar Lucian Blaga zicea: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister, nu e  să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”, (Pietre pentru templul meu).

Copil fiind, Lucian Blaga descrie cum împreună cu ceilalți prieteni încerca să dea un răspuns marilor întrebări ale existenței. În Hronicul și cântecul vârstelor – Proză autobiografică iată cum răspunde la întrebarea prietenului Vasile: - Cum o fi oare când ești mort? „Mort trebuie să fie ca și viu... Când ești mort, trăiești mai departe și nu știi că ai murit... Noi stăm acu aici, în cerc, și vorbim, dar poate că suntem morți, numai cât nu ne dăm seama...”.

Idealul lui Lucian Blaga  a fost să „destăinuiască matricea stilistică”, termen specific blagian a culturii noastre populare, pe drumul de la mitologia arhetipală la aspirația spre absolut într-o viziune de esență poetică”.

„Matricea stilistică” a culturii românești  e cultura populară, de aici cunoașterea și valorificarea folclorului național e absolut necesară iar afirmația „Eternitatea s-a născut la sat”, se regăsește în discursul de recepție la Academia Română cu titlul „Elogiu satului românesc”, prezentată în 1937. În poezii se regăsește această legătură cu satul natal românesc:

„Sat al meu, ce porți în nume

sunetele lacrimei,

la chemări adânci de mume

în cea noapte te-am ales

ca prag de lume

și potecă patimei...

Spre tine cine m-a-ndrumat

din străfund de veac,

în tine cine m-a chemat

fie binecuvântat,

sat de lacrimi fără leac”, (9 mai 1895).

În capitolul cu titlul „Cu Lucian Blaga despre toleranță” se povestește despre plimbările din natură spre Pădurea Făgetului duminica împreună cu profesorul Liviu Rusu, de la catedra de Estetică și cu dinamicul lui asistent I. D. Sârbu, Ovidiu Drâmba, Anton Crișan iar în vizita  „oferită de marele nostru profesor pe pajiștea castelului de la Ciucea, când a însoțit grupul de studenți de la Filozofie, venit s-o ajute pe doamna Veturia Goga la construcția mausoleului ce urma să adăpostească rămășițele pământești ale poetului Octavin Goga,  doamna Goga l-a primit pe Blaga ca pe un vechi prieten, iar pe noi ne antrena în realizarea icoanelor în mozaic... ne arăta și mâinile ei pline  de înțepături. Iată, domnilor studenți, cum arată, astăzi, mâinile soției fostului Prim-ministru al României”. Doamna Goga scrisese pe frontispiciul mausoleului: „Acest templu l-am făcut EU pentru TINE.”

            Comentariul care urmează mi se pare demn de reprodus și arată toleranța poporului român de a primi în sânul lui pe alți oameni alungați de imperii: evrei, creștini armeni etc. „Vedeți, doamna Goga n-a ales să zică nici «zidit», nici «construit», ci în cea mai bună tradiție a latinității limbii române a ales FĂCUT, amintindu-ne că infinitivul lung al verbului «facio-facere», a devenit în rostirea noastră milenară, un substantiv cu largi semnificații. Așa, de exemplu, când o femeie aduce pe lume un copil, se zice că este «în durerile facerii», iar când un creator își cizelează opera, el este «în chinurile facerii». Și aș putea să vă mai spun  că prin câte țări am colindat, multe de sorginte latină, ca și la noi, n-am întâlnit o expresie echivalentă cu româneasca «facere de bine»”. Acesta a fost comentariul genialului filozof Lucian Blaga în timpul vizitei la mausoleul de la Ciucea.

În alt timp la câțiva ani de la trecerea în neființă a lui Lucian Blaga, studentul de atunci și profesorul meu Valer Popa ne duce-n excursie la Castel toată clasa din care făceam parte iar mie-mi dă să scriu pas cu pas un reportaj cu titlul „De la Ciucea la Târgu Jiu”, reportaj ce a fost publicat în revista liceului de atunci; erau începuturile mele în publicistică.  Nu pot uita nici azi cum mergeam în tăcere încolonați urcând de la castelul din care ne făcea semne cu mâna dna. Goga iar noi cântam:

„La noi sunt codrii verzi de brad

Și câmpuri de mătasă,

La noi atâția fluturi sunt,

Și-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte țări

Vin doina să-ne-asculte,

La noi sunt cântece și flori

Și lacrimi multe, multe.

Avem un vis neîmplinit

Copil al suferinții

De jalea lui ne-am răposat

Și moșii, și părinții...

Din vremi uitate, de demult

Gemând de grele patimi,

Deșertăciunea unui vis

Noi o stropim cu lacrimi”,  („Noi”, de O. Goga).

            În acest fel „poetul pătimirii noastre” a transmis din generație în generație dorul și credința într-o viață mai bună prin poezie, muzică dar și  prin îndrumători școlari de elită de care am avut parte în anii liceului.

Lucian Blaga elaborează lucrări de sinteză precum „Trilogia valorilor”, „Trilogia cunoașterii” și „Trilogia culturii” în care e și lucrarea Spațiul mioritic.

Următorul capitol al cărții despre care vorbesc are titlul „Lucian Blaga în fața Premiului Nobel: „Știrea despre posibilitatea ca un intelectual român, creator de valori spirituale, va fi recunoscut și apreciat pe plan mondial și va fi răsplătit cu prestigiosul premiu, s-a răspândit în toată facultatea iar comentariile și întrebările curgeau cu nemiluita”.

Inițiativa de a-l propune pentru marele premiu a avut-o filozoful italian Benedetto Croce - fiind ministrul învățământului și culturii în primul guvern italian după căderea fascismului și de către scriitorii de limbă spaniolă Rafel Alberti și Tereza Leon; ar fi trebuit să-l propună în primul rând Academia romănă, dar... la Paris îl susținea George Enescu și Emil Cioran... dar... a început să fie contestat de noua conducere scriitoricească care-l catalogau că e mistic, irațional, „un pericol pentru tineret” care-l înlocuiește pe Dumnezeu cu „Marele Anonim”, propagă naționalismul etnicist, iar în regimul trecut burghezo-moșieresc sub guvernarea Goga a fost secretar general al Ministrului de Externe și astfel „n-are ce căuta într-un stat democratic”, studenții comuniști au încercat boicotarea cursurilor profesorului Lucian Blaga – dar n-au reușit. Totuși a fost scos de pe lista celor ce trebuiau să primească marele premiu, a fost scos din învățământ odată cu prietenul său esteticianul Liviu Rusu și cu istoricul David Prodan iar în România au început „reformele” școlii, sovietizarea după model străin , a fost interzisă reprezentarea pe scenă a piesei de teatru „Avram Iancu” pe motiv de „caracter reacționar, șovin”.

După aceste evenimente mai puțin favorabile scriitorul filozof a primit o modestă slujbă de bibliotecar, precum altădată Mihai Eminescu, slujbă oferită de inimosul Ion Pătruț devenit director adjunct al Bibliotecii Universitare. Astăzi în fața impunătoarei clădiri ce se numește „Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga”, se află bustul său realizat în bronz, cu fața îndreptată spre casa de cultură a studenților.

Ca bibliotecar a avut timp să ne dea o magistrală traducere a dramei doctorului „Faust” a lui Goethe (aș aminti ca Lucian Blaga știa germana încă din primele clase, el fiind școlarizat la școli cu limba de predare germană), poate propria sa dramă. Această traducere a fost apreciată pe plan internațional, s-a încercat reabilitarea poetului după 1955, dar în 1961 a murit. Le spunea studenților: „-De acum voi fi tot mai liber, nu mai sunt nemuritor! M-au scos și din Academie”...

Îl contestă și Păstorel Teodoreanu, frate cu Ionel Teodoreanu care scrie o epigramă:

„Decât un spațiu populat

Cu miorițe ce te-mbie

La nesfârșit regim lactat

Mai bine un petecuț de vie”.

La fel, teologul Stăniloaie îi contestă faptul că în loc de Dumnezeu, Blaga-l transformă în Marele Anonim, în lucrarea „Religie și spirit”, se explică acest lucru.

            Se vede că nu a fost și cred că nu va fi uitat de către contemporanii săi și de cei ce vor urma.

Am cunoscut faptul că de zeci de ani se desfășoară la Lancrăm Sebeș Alba Festivalul Internațional  „Lucian Blaga”, în  prima decadă a lunii mai cu prilejul comemorării operei blagiene și a spiritului său umanist.

Am aflat tot din cartea mai sus citată  că  profesorul Lucian Blaga avea un mod de exprimare atent la fiecare cuvânt, la fiecare expresie iar caracterul sintetic al formulărilor, „non multa, sed multum”, i-a adus printre studenți supranumele de „Sfinxul” iar despre „lipsa de vocație oratorică” a Proferorului care prefera să-și citească prelegerile, „pentru a nu spune prostii”, cum însuși îi preciza unui curios; iar o altă curiozitate care ar putea interesa pe cineva este faptul că Lucian Blaga n-a vorbit, într-adevăr, până la vârsta de patru ani, când a început deodată să vorbească normal și cu toate cuvintele aferente vârstei  cum mărturisește în proza autobiografică.

Și acum am să vă vorbesc despre profesorul meu de la cursul de Estetică și Literatură comparată care a fost Liviu Rusu (1901-1985) - pot să mă mândresc cu faptul că a fost profesorul meu la cursul de literatură comparată și estetică.

Era pe timpul când a fost repus în drepturile sale de profesor universitar, pe atunci nu știam acest lucru, știam doar că ne atrăgea ca un magnet la cursurile lui prin jovialitatea, corectitudinea exprimării și suplețea ei încât ne duceam la cursul lui cu plăcere de audiere.

Spre deosebire de Lucian Blaga, Liviu Rusu vorbea tot timpul cu un entuziasm și cu o plăcere față de fenomenul literar al poeziei încât era cu neputință să nu înțelegi ceea ce spune cu atâta curaj și abnegație. Deși era facultativ cursul de estetică,  majoritatea mergeam ca albinele la stupul cu miere pentru a încerca și noi să înțelegem ceva din poezia contemporană românească și universală.

Deși avea studii aprofundate și în străinătate, a studiat și la Sorbona,  în 1949 e dat afară din învățământ și ajunge tot bibliotecar lucrând într-un birou învecinat cu a lui Lucian Blaga. În timpul șederii sale la bibliotecă a scris lucrarea „De la Eminescu la Lucian Blaga”.

Cartea primită, cu autograf și semnătură cum ar zice poetul din Chiuzbaia Vasile Bele, este „Estetica poeziei lirice”, publicată în 1969 la „Editura pentru literatură”, ediția a III a. Este o carte la care apelez mereu când scriu analize la volume de poezii.

Așa cum cred că bănuiți cartea cuprinde multe analize estetice ale autorului făcute pentru poeții români Eminescu, Blaga, Ion Pillat, Al. Philippide, Tudor Arghezi comparați cu Paul Valery, Rainer Maria Rilke, Mallarme, Victor Hugo, Baudelaire, pentru a ilustra și identifica fenomenul estetic al frumosului artistic.

Deoarece timpul nu permite voi exemplifica din această lucrare de literatură comparată doar analize literare, aprecieri stilistice făcute de Liviu Rusu asupra poeziei blagiene și anume: despre versul liber cu ritm interior, o lume obscură în cuvinte enigme și repetarea ca mijloc tectonic expresiv.

„Ritmul este acela care imprimă aspectul fundamental al oricărei opere de artă, unitatea în varietate... limbajul cu toate însușirile sale – de conținut, de plasticitate, de muzicalitate trebuie să se subordoneze necesităților interioare care sunt în primul rând necesitățile ritmului, ritmul este acela care îmbină cuvintele și le sudează în așa fel, încât fiecare ajunge să contribuie la făurirea  unității operei; acest rol fundamental al ritmului ne explică pentru ce organul esențial al poeziei lirice nu este ochiul, ci urechea și simțul chinestezic; mișcarea ritmică este liberă fiindcă ea nu este impusă prin constrângere externă, ci izvorăște din miezul eului; ritmul leagă și eliberează în același timp; fiecare poet își are ritmul său personal, care face ca-n toate creațiile lui să domine o atmosferă foarte asemănătoare”, etc.

Dar... despre Liviu Rusu și ale sale analize stilistice voi vorbi cu altă ocazie, acum nu mai era timp de discuție, doar despre  Blaga Lucian...

 

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR