Tot aud și văd ode obscene ridicate Occidentului în general și Uniunii Europene în special. Propagandiștii frenetici repetă aceeași mantră a bunăstării pe care ne-a adus-o nouă impersonala Uniune Europeană. Și, în același ritm, ni se reamintește cât de înapoiați eram pe vremea lui Ceaușescu și cum ne-am dezvoltat acum. Doar că treburile nu stau așa cum spun ticăloșii, iar dacă ne vom apuca să aplicăm „dreapta măsură” vom ajunge la niște concluzii interesante.
PIB-ul României în 1988 era de 53.6 mld. $. Întrucât
la începutul lui 1989 nea Nicu a anunțat că a terminat-o cu datoria externă,
putem considera că aveam împrumuturi zero. În același an, prețul aurului era de
287.45 $ pe uncie(prețul de închidere). Prețul actual al aurului este de
aproximativ 2500 $ pe uncie, adică de 8.7 ori mai mare. Ceea ce înseamnă că, în
termeni actualizați, PIB-ul României din 1988 era de 466.32 mld. $ în bani
actuali!
Conform
datelor Băncii Mondiale, PIB-ul României pe 2023 a fost de 351 miliarde $. Asta
înseamnă că acum, după mult prea înțeleapta aderare la UE&NATO, suntem cu
25% sub PIB-ul din 1988! Și nici nu e de mirare, având în
vedere faptul că în deceniul 9 am avut de-a face cu o distrugere programatică a
economiei Românești, iar ceea ce s-a reconstruit s-a făcut doar ca „element
dependent de o entitate externă”, astfel încât o decuplare bruscă ar fi un
adevărat dezastru pentru noi. Cu alte cuvinte, stăm nu prost, ci extrem de
prost, reușind contraperformanța ca în decurs de 36 de ani să scădem cu 25%!!!
Iar acum practic suntem fără nicio șansă de a ne așeza pe picioarele noastre.
Probabil, unul care a trăit și-n epoca Ceaușescu va
avea o observație: cum se face că atunci oamenii abia își luau o mașină din
producție internă, iar confortul familiilor era mult redus(de ex. la nivelul de
electrocasnice s.a.m.d.). Aici avem două observații. În primul rând, dacă facem
o comparație ar trebui să o facem la nivelul de atunci atins de Occident, cu
care ne comparam. Fără doar și poate, occidentalul o ducea mai bine, având
acces la tehnologii mai avansate decât noi. Un exemplu sunt mașinile, care în
Românioa rămăseseră la nivelul anilor 70. Apoi electrocasnicele, care în
Occident își începuseră explozia, în timp ce la noi se cam limitau la mașini de
spălat și ceva electrocasnice mici, față de abundența occidentală. Cu toate
acestea, putem face comparația inclusiv cu ceea ce avem acum. Dar pentru
aceasta trebuie să ne uităm la structura datoriei externe.
În 1988 România avea de primit peste 5 mld. $ din
diverse credite acordate țărilor în curs de dezvoltare. Asta înseamnă că
aproape aveam sume împrumutate de vreo 10% din PIB (situația e voit neclară
întrucât mare parte din datorii au fost anulate pe șpăgi de guvernanții
României postrevoluționare, ultimul caz fiind cel al anulării datoriei
Irak-ului de către băsescu).
În prezent România are un grad de îndatorare de
aproape 60% din PIB. Imaginați-vă că Ceaușescu în 1988 ar fi băgat în
capriciile populației doar sumele pe care le avea de primit. Asta ar fi
însemnat nu doar rezolvarea problemelor alimentare (care oricum n-ar fi existat
dacă Ceaușescu n-ar fi fost sabotat de către Securitate), ci și o bunăstare
incredibilă a românilor. Cei care au trăit în acea perioadă știu bine situația:
oamenii aveau bani, dar nu exista oferă suficientă. Astfel, prin
redirecționarea producției la intern și prin pornirea importurilor, situația ar
fi fost echilibrată extrem de ușor. Doar că au existat mai multe elemente care
au făcut imposibilă revenirea: trădarea Securității, incompetența aparatului de
partid, anchilozarea regimului și, nu în ultimul rând, un Ceaușescu cu o
sănătate șubredă, incapabil să ofere o soluție de succesiune viabilă.
Înțepenirea lui Ceaușescu în soluția „mereu mai târziu” Nicușor – soluție
respinsă de majoritatea covârșitoare a populației, în ciuda activării sale la
Sibiu, unde a arătat o preocupare deosebită față de problemele reale – a făcut
ca întreaga lume să înțeleagă că trebuie să aștepte mai întâi să dispară
Ceaușescu pentru ca apoi să vadă ce e de făcut. Tocmai de aceea, planul de
trădare cu lovitura de stat în urma căreia să vină la putere Ion Iliescu a fost
acceptat de toți factorii de decizie, a căror trădare a fost cumpărată extrem
de ușor.
Ceea ce trebuie să înțelegem este că, din punct de
vedere fundamental, suntem realmente în rahat. Nu mai avem o industrie de sine
stătătoare, întrucât majoritatea covârșitoare a „centralelor” investițiilor din
România sunt în afara țării, astfel încât o rupere fără un plan premergător
s-ar dovedi dezastruoasă. Veți spune, probabil, că nu mai există nicio șansă să
ne rupem pentru că noi nu vrem. Din partea noastră da, dar din partea lor? Asta
e întrebarea pe care nu și-o pune nimeni.
Privind de la nivelul continentului, observăm că
economia Europei a ajuns una marginală. Mașinăria economică germană zace în
ruină, în timp ce Franța e o mizerie. Cei doi lideri ai economiei europene sunt
într-un dezastru absolut, dar nerecunoscut – în sensul în care țin în
continuare coada sus. Ca să înțelegeți situația, vă voi spune clasamentul
PIB-ului raportat la puterea de cumpărare din 1990: SUA, Japonia, Germania,
Italia, Franța, China, Brazilia, UK, India. Același clasament în 2023: China,
SUA, India, Japonia, Rusia, Germania, Indonezia, Brazilia, Franța, UK. PIB-ul
BRICS (doar al membrilor fondatori, nu și cel al aderenților) este mai mare
decât PIB-ul G-7. Europa este undeva la coada clasamentului, trăind doar în
virtutea inerției și nefiind capabilă să-și mai revină fără o restructurare din
temelii a întregii sale structuri politico-economice.
Revenind la noi, tocmai aici e problema majoră sau
„buba mare”, cum spun copiii: suntem într-o alianță pierzătoare, dar fără
absolut niciun fundament și înglodați în datorii. Mai mult, partenerii noștri
americani ne sug în disperare, căutând să fure cât mai e de furat acum, pe
ultima sută de metri. Și, drept mulțumire, mai avem și securea războiului
deasupra capului pentru care l-au trimis pe Prostănac în misiune.
Ce se va întâmpla cu noi? E greu de imaginat, dar la
nivel politic și al statului profund ar fi trebuit să existe planuri de avarie.
Există aceste planuri? În afară de cel al cedării României în mâinile
globaliștilor lui Schwab nu mai există niciun alt plan. Asta e realitatea pe
care nu v-o spune nimeni!
Date fiind fundamentele pe care le avem, dar și perspectivele
sumbre, este, cred eu, clar pentru toată lumea că întreaga clasă politică de
după 1989 este responsabilă pentru acest jaf inimaginabil. Am mai făcut un
calcul în trecut din care rezulta că ceea ce am plătit Imperiului Otoman
împreună cu ceea ce le-am dat rușilor în perioada în care am fost sub ocupație
e o nimica toată față de cât ne-a jefuit doar SUA în așa-zisele tranzacții cu
armament și FMI-ul cu ajutorul solicitat de băsescu la ordinul stăpânilor săi
occidentali. Dacă punem în balanță toate furturile efectuate programatic, „cu
legea în mână”, obținem niște valori amețitoare. Chiar și pedeapsa capitală
aplicată tuturor factorilor politici de la Revoluție până acum, ar reprezenta o
nimica toată în termeni de plată a pagubelor.
Nu știu cum vom ieși din fundătura în care ne-am
băgat, dar știu sigur că atât de rău n-am fost niciodată în istorie. Și dacă vi
se pare că trăiți decent, gândiți-vă că decența asta pe care o clamați acum va
fi blestemată de generații întregi care, chiar dacă în prezent sunt nenăscute,
sunt condamnate la sclavie pentru a „compensa” jaful inimaginabil executat sub
privirile noastre tâmpe.
Autor:
Dan Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu