(de la suveranism la starea de colonie modernă)
De ani
și ani ni se tot spune (ba unii, pe baza mincinoaselor statistici oficiale,
chiar demonstrează) că, în cele trei decenii și jumătate scurse de la lovitura
de stat din Decembrie 1989, România nu numai că n-a dat înapoi ca racul (ce mai
contează că întreaga economie antedecembristă a fost culcată la pământ și țara
a fost jefuită de peste 2000 de miliarde euro, că datoria externă a ajuns la
150 miliarde dolari și că milioane de români, cel mai mare mare exod în
vremurile de pace, și-au luat lumea în cap ?!), dar – zice-se – ea înregistrează,
îndeosebi în campaniile electorale, un atare ritm de dezvoltare (!), încât
descurcărețele categorii aproximativ profesionale de pe aceste meleaguri
(politruci, magistrați, milițieni, securiști și alți fripturiști cu năravuri
ciocoiești), pot spune cu mâna pe inimă că nicăieri în lumea asta largă, nici
măcar în cele mai faimoase țări în materie de abuzuri și corupție, nu se
trăiește pe picior mai mare ca-n crucificata Grădină a Maicii Domnului, unde -
ne atenționează istoricul prahovean Eugen Stănescu (punct de vedere inclus de
mine în articolul Năucitorul progres al
jefuirii României din 8 octombrie 2017) – în mai puțin de trei decenii
postdecembriste „numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât
în 530 de ani, adică 46.000 tone de aur, ceea ce reprezintă echivalentul a
circa 2.000 de miliarde euro”.
Închei
acest articol cu următoarea constatare/concluzie, copleșitor de adevărată: „Cum
spuneam și altădată, în aceste condiții atroce pentru neam și țară, pe mine nu
mă miră că în România se fură proporțional cu poziția socială, de regulă
dobândită pe căi nelegiuite, ci că încă mai este ce fura – pentru aleși și-ai
lor cu carul, pentru prostime cu paharul”.
Astfel
stând lucrurile, lesne se poate deduce că surdele bătălii din mișelinca
politică postdecembristă nu se dau pentru binele și mulțumirea maselor de
truditori naivi, care – după mai bine de trei decenii – încă mai speră că, prin
jalnicul lor vot la plesneală („Cine știe, poate că de data asta...”), vor
izbuti să instaleze la butoanele puterii aparente niște oameni providențiali într-ale
dragostei de țară, priceperii și cinstei, ci toată lupta se dă doar pentru
înșfăcarea bugetului, singurul bun rămas în proprietatea acestei țări umilite
și a acestui popor prostit (la propriu și la figurat), bun din care își iau
partea leului toți aleșii, prioritar cîștigătorii cursei electorale (evident,
împreună cu ciracii lor: familii, favoriți și favorite, partide, clanuri,
dinastii etc.), iar firimiturile recalculate și/sau indexate le sunt azvârlite
poporenilor de rând.
Că, de,
oricât ar fi aleșii de strânși la pungă cu veniturile (ne)decente ale celor
mulți (lefuri, pensii, alocații de stat), ei nu pot să nu țină cont de două
lucruri fundamentale, care – mai repede sau târziu – se întorc împotrivă-le
dacă sunt ignorate, aidoma unui necruțător bumerang:
1)Deși,
pe vreme când erau în opoziție, resturile liberale (alde Rareș Bogdan,
Siegfried Mureșan, Alina Gorghiu, Raluca Turcan, Cătălin Predoiu, Lucian Bode)
au promis solemn și cu regularitate românilor că, odată ajunși la guvernare,
vor rezolva spinoasa problemă a veniturilor nesimțite (de pildă, magistrați
pensionați la 40 de ani și răsplătiți la modul sfidător cu pensii mai mari
decât amețitoarele lefuri avute!), ei – ajunși de mai mulți ani la putere,
inclusiv în calitate de coalizați „rotativi” – nu numai că n-au făcut absolut
nimic în acest sens, dar chiar, câțiva ani la rând, au încălcat Legea
indexării, astfel privând grosul românilor de niște drepturi cuvenite, iar prin
aceasta contribuind în mod direct și cu cinism la procesul de pauperizare al acestora.
Însă cum totul se plătește, iar intenționatele și slinoasele erori politice
sunt sancționate până și de răbdătorii români postdecembriști, iată că la
alegerile locale (la europarlamentare au mers cu pesediștii pe liste comune),
liberalii au pierdut chiar în tradiționalele lor fiefuri (Prahova, Maramureș,
Neamț), înfrângere pe care numai haramurile de teapa lui R. Bogdan refuză s-o
vadă ca atare, ci continuă s-o prezinte în găunoasele lor declarații publice ca
pe-o...victorie (evident, à rebours).
2)În
esență la fel de nemintoși ca liberalii (păi da, că toată politica
postdecembristă este o apă și-un pământ – cu decidenți semidocți, corupți și
trădători !), însă mult mai abili în demonocraticul proces de atragere a
voturilor, pesediștii s-au grăbit să tragă spuza pe turta lor prin indexarea
făcută la începutul anului, precum și prin recalcularea pensiilor de la 1
septembrie 2024 ( proces în urma căruia cei mulți au câștigat), manevre bine
calculate prin care și-au dobândit galoanele de favoriți la parlamentarele de
pe 1 Decembrie, ba – după cum ilustrează păcătoasele sondaje de opinie – chiar la prezidențiale.
Desigur, nu trebuie neglijat faptul că, nu numai în România, rezultatul
alegerilor la vârf, în primul rând la prezidențialele din țările cu ifose
democratice, constituie urmarea prealabilelor înțelegeri dintre aliați (pe
meleagurile noastre dintre pesediști și peneliști), înțelegeri stăruitor
„recomandate” de corifeii conglomeratelor supranaționale și la sânge
controlate/dirijate de serviciile secrete, întru ireproșabila aplicare a
răhățosului dicton stalinist („Nu contează câți cetățeni votează, contează doar
cine numără voturile!”) și spre deplina satisfacție a megalichelelor
globalizante.
E drept,
nici pesediștii nu și-au onorat promisiunea cu lichidarea uriașelor decalaje
dintre veniturile bugetare maxime (circa 20.000 euro) și cele minime (în multe
cazuri sub 1000 lei), chit că de foarte multe ori au fost atenționați în acestă
chestiune de către oficialii europeni. Însă, îndeosebi în arhiplinul an
electoral 2024, ei mizează pe faptul că, în afară de meschinele sporuri și
ajutoare, pentru majoritatea românilor (unii analfabeți fără școală, alții
analfabeți funcționali) nu are absolut nicio relevanță că aproape toți
politrucii postdecembriști fură și trădează pe rupte, că odiosul Adrian Năstase
(poate cel mai mare trădător din istoria noastră modernă), posesorul unei
uriașe averi necușere, se arată profund nemulțumit de pensia încasată de la
statul jefuit de el și ai lui pe vremea când era premier, sau că România
secolului 21, prin vrerea nedemnilor ei cârmuitori și pe baza legilor votate de
avortoni a suferit atari pierderi succesive de suveranitate, încât a ajuns o
faimoasă colonie modernă (nimic nu mișcă aici fără știrea stăpânilor europeni și
transatlantici) și sub ocupație militară (baza NATO de la Mihail Kogălniceanu
va fi în curând cea mai mare din Europa).
Pesemne,
zic eu, și din acest motiv, cu ceva timp în urmă a răbufnit (cu niscaiva năduf
metaforic) președintele Klaus Iohannis: „România este un stat eșuat”!...
Cât
privește raportul dintre evoluționism și progres, gânditorul Petre P. Negulescu
îl citează în tratatul Destinul omenirii (Fundația
pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) pe Léon Daudet,
care face următoarea afirmație în cartea Stupidul
secol al XIX-lea: „Evoluționismul este orb, iar progresul este paralitic”.
Întrucât orbul îl duce în spate pe paralitic, se subînțelege că cei doi cad
deodată.
Adică
taman ce se întâmplă astăzi pe întreaga noastră planetă, din pricina orgoliilor
și lăcomiei celor puternici, respectiv a necredinței, cruzimii și risipei celor
mulți, nu în ultimul rând din cauza hiperpoluării, pentru care – în proporții
diferite – toți pământenii sunt vinovați, inclusiv cei care respectă natura,
dar tac și-i rabdă pe netrebnici.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu