Viața la țară…

                                    de Gheorghe Pârja

Am avut norocul să mă nasc și să trăiesc multă vreme în satul de pe Valea Marei, unde am deprins truda oamenilor, ordinea sufletească a lor, credința în cele sfinte, bucuria sărbătorilor, profunzimea horilor și a versurilor, enigma râurilor și a cuiburilor de grauri, chemarea muntelui în căutarea mătrăgunii, mirosul unic al fânului, șezătorile care întemeiau destine, cântecul fusului și pâinea mamei din cuptor. Și așa mai departe. Așa am învățat, fără să citesc mari tratate de sociologie, că omul acestui pământ românesc, cu fața luminată de lacrima bucuriei și a suferinței deopotrivă, omul răbdării și al lucrării temeinice, omul privegherii și al îndelungatei nădăjduiri, acest chip senin al purității, pe care l-am deslușit încă din copilăria mea, lemnarul acesta al Maramureșului, este cel care a dus lumea veche până aproape de ziua de astăzi.

Prietenul meu, marele poet și gânditor, Ioan Alexandru, cu care am rezemat de mai multe ori bârnele bisericii din Desești, îmi spunea în urmă cu aproape o jumătate de veac: suntem un popor de țărani! Că nimeni nu s-a identificat cu acest pământ, prin veacuri, decât țăranul acestor locuri. Istoricii spun că marile civilizații ale lumilor vechi sunt țărănești sau păstorești și au dăinuit deoarece au viețuit în spiritul legilor morale prin care și-au desăvârșit virtuțile, în vederea răzbaterii prin vreme. Eu am prins în derulare un sat cosmic, expus binelui, răul nefiind răbdat să prindă rădăcină. Nu sunt cuvinte pitorești, ci adevăruri pe care le mai port în mine.

Țăranul poartă numele țării din vremuri vechi, el s-a identificat cu această matcă de țărână a moșilor săi. Țăranul nu putea să-și ia alt nume decât cel al țărânii, pentru că țărâna este matca, tezaurul tuturor rodniciilor. Când spui țăran, spui Țară. Așa se face că acest nume este cheia miraculoasă care deschide porți ale istoriei noastre. Viața la țară, cum am trăit-o eu, și generația mea, nu a fost idilică, ci riguroasă, exigentă, unde se învăța rostul muncii. Mie nu mi s-a părut o povară, ci mă pregăteam pentru viața de acolo. Oare în câte suflete reverberează gândurile mele enumerate până acum? Oare mai există țărani, ori toți au devenit fermieri? Noii comentatori ai vieții de la sat ori se refugiază într-un limbaj rostit de alții, ori construiesc noi clișee, care nu corespund cu realitatea.

De obicei, acești noi lămuritori ori nu s-au născut la sat și scriu din birouri urbane, ori răspund unor directive de ultimă oră, pentru a arăta noua pecete a modernității. Doresc a vă spune că sunt perfect conștient de lumea în care trăiesc, de pierderea înțelesului unor valori care ne-au dat identitate. Eu mai am resurse de a pricepe satul în care m-am născut, cu toate evoluțiile lui. Sau involuțiile lui! Prin asta spun că structura comunității, în ultimele trei decenii, a suferit modificări majore. Cred că sunt printre puținii oameni care doresc să fie explicate aceste răsuciri. Unele inevitabile, altele lăsate să se întâmple, dar cele mai multe din pricină că satele noastre nu mai au lideri vizionari. Și intelectualii cu priceperea lumii s-au împuținat mult.

În Maramureș, sunt câteva așezări care mai dau tonul specificului național, al vieții la țară. Lucrul trainic și autentic a început să fie mai rar. Migrația forței de muncă în străinătate, a celor de la sate, a schimbat mentalități. Oamenii s-au întors acasă cu bani și au început să construiască anapoda, după modelul caselor din țările prin care au umblat. În Maramureș se mai păstrează, în forme variate, miracolul lemnului. Paradoxal, satele se răresc de oameni autentici, cu simțul locului și cu rostul duratei. Vin orășenii spre sate. Nu uit că am trăit vremea când în ziare se scria cu litere mari despre mutarea satului la oraș. Acum se conturează o săgeată cu sens invers. Da, viața la țară!

Scurgerea vremii ne-a învățat că lumea se schimbă. În locul căruțelor cu cai, acum satele sunt împânzite de tractoare. Această pornire nu poate fi oprită. Dar cu voința multora, se pot opri de la risipire stâlpii identității noastre. De la Limba Română, la arhitectura care ne recomandă, la sufletul care ne-a dat armonia și rezistența în istorie. Să ne adunăm în jurul Bisericii, care și ea este suficient de atacată de noile ideologii. Vremea României nu a trecut, ci din contră are date esențiale de a rezista în concertul națiunilor lumii. Și asta se poate face dacă ne străduim să nu fugim de noi înșine. Cei care mai au sinele duratei. Cuvintele de la începutul acestui text sunt o invitație la meditație asupra condiției noastre în ziua de mâine. Ca viața la țară să nu fie pierdută.

Pentru mine rămâne un subiect deschis. Aștept tinerii specialiști să-și spună părerea!