Pitirin Sorokin a fost un sociolog rus, refugiat din Rusia Țaristă, unde, deși fusese arestat în cîteva rînduri de poliția secretă, a fost urmărit spre a fi lichidat și de noile autoriăți bolșevice. Nu a iubit nicio formă de totalitarism. În perioada interbelică, a ajuns unul dintre cei mai respectați sociologi din Statele Unite și profesor la Harvard. Creștin conservator, credea în valoarea altruismului în politică, drept o supremă formă în care se vor manifesta relațiile externe în viitor. A emis o contesată (pe atunci, ca multe din ideile sale) ”teorie a convergenței sistemelor”. Prezicea prăbușirea comunismului, cît și o perioadă de reînnoire pentru Rusia după căderea acestuia, printr-o ”capitalizare” a ei, o renaștere creștină și, în paralel, o îndreptare a Americii nu către himere hegemonice, ci către un tranzacționism extern și un altruism social intern – adică, cum s-ar traduce azi, ”make America great again”. Așa suna, pentru el, ”convergența sistemelor” între cel american și rusesc.
Într-una dintre lucrările sale, Rusia și Statele
Unite (1944), Sorokin spunea despre cultura americană și cea rusă că au atît de
multe în comun, încît ”aceste două națiuni, destinate să fie principalele
centre de putere ale lumii, vor avea o bază sigură pentru prietenie”, prin
aceea că ambele exemplifică unitatea în diversitate, culturile lor favorizează
amploarea perspectivelor, cosmopolitismul și o stima de sine sănătoasă,
temperată, în cazul american (dar care va fi însușit și de ruși), cu o
toleranță și față de alte societăți. Lucurile s-au adeverit, pînă la
”toleranța” rusă – care încă nu prea funcționează. Dacă Trump va face pace, iar
pace va dura, lucrurile nu vor sta astfel? Nu vor deveni rușii ”toleranți”,
pentru că vor învăța avantajele tranzacționismului, într-o lume multipolară în
care locul la masă le e asigurat, prin anvengrua țării și resursele ei? Și, mă
întreb, unde e Europa, în această nouă epocă, deschisă de Trump și descrisă în
fața unei săli perplexe de vicepreședintele său, Vance? Păi, Europa e unde și-a
așternut singură – cu ”green deal”-ul, ”politica de gen”, admiterea
imigranților, acordul tacit dat rușilor de a prelua Crimeea, în 2014. Europa e
pe nicăieri. Plătește gravele greșeli ale trecutului și pe altele tinde să le
continue în prezent. Ucraina este într-o anume măsură, prin Merkel și Sarkosi,
o victimă a Europei. Ei au dat-o pe mîna lui Putin. O Europă care nu înțelege
prioritățile și se miră acum că e ignorată. Păi, da. Politica ei a fost și este
una minoră, desprinsă de realitate și de principiile pe care le proclamă. Asta
a fost acuza adusă ei de Vance la Munchen și la care nimeni nu poate răspunde
convingător, pentru că e adevărată. Cazul României, invocat de vicepreședintele
american a fost doar o anecdotă, de care ne agățăm ca apucații și-l comentăm în
neștire, departe de semnificația reală, care a vrut să arată că politica
Europei a fost, în ultimul deceniu, una falimentară, în ceea ce privește
respectarea principiilor democratice fundamentale și tradiționale. Ea a fost legată
mai mult de protecția minorității, în dauna majorității, s-a rezumat la
inventarea unor formule de adresare și manuale de educație sexuală, de
restricții absurde în timpul pandemiei, dublate de corupție la vîrf, prin
afaceri oneroase cu vaccinuri ale oficialilor europeni, nici azi elucidate. Ca
să o spun românește, în plin Ignat, Europa s-a preocupat de fericirea porcului
și de asomarea lui, cu eleganță. Despre ce. viziune asupra lumii vorbim?….
Trump are dreptate să nu ne invite la masa istoriei pe care o scrie,
vrînd-nevrînd, cu criminalul Putin, în vreme ce Macron, fostul chelner de la
Kremlin, caută acum să se umfle în pene, neadmițînd nici în ceasul al 12-lea
că, dacă dorea ca Europa să mai conteze puțintel, ei bine, din Europa fac parte
toate statele ei, nu doar cei puternici. Slăbiciunea Europei s-a născut și se
perpetuează prin birocrația ei cvasi-inutilă de la Bruxelles și din lipsa de
altruism a statelor mari care o compun, față de statele mici. În Uniunea
Europeană, sîntem egali doar declarativ – încă ceva de americanii nu pot
înțelege. De aici și incapacitatea europeană de reacție promptă și unitară.
Încă o dovadă avem acum, cînd vine un tînăr american și o dă pe spate,
printr-un singur discurs. În realitate, lucrurile stau exact cum a spus Vance.
Nu există o armată euroepană, păzim ușile clinicilor de avort, ca tinerele să
nu poată fi întoarse din drum, de ultime scrupule moral-creștine. Nici unitate
reală între staele Europei nu e. Cît ne-a ținut Austria la ușa Schengen?….
Întorcîndu-mă la ceea ce se pregătește la nivel mondial, ce partener poate fi
ea? ”Ce număr de telefon are Europa?”, cum se întreba retoric și ironic
Kissinger, acum aproape patru decenii? Nici pînă acum, Europa nu și-a instalat
telefonul. Atunci, ce pretenții să mai avem? Realist vorbind, nu putem decît să
așteptăm. În ceea ce ne privește, Vance n-a vorbit, de fapt, de noi. ”Cazul
românesc” a fost doar un exemplu, pentru a ataca trădarea de către Europa a
valorilor clasice ale democrației creștine, alturismulului și orientării către
nevoile cetățeanului, sacrificate pe altarul ”progresismului” și
”corectitudinii politice”. Europa se joacă cu găletuța, în nisip. America,
Rusia și China desenează lumea de mîine. Au atîta minte încît să nu ne
distrugă. Cui își vor mai vinde, atunci, produsele? ”Convergența sistemelor” a
lui Sorokin, cu voia lui Dumnezeu, sper că va fi doctrina viitorului. Eu, unul,
nu mă tem de nimic, pentru că nimeni nu mai vrea să mă înrobească. Dacă sînt
rob, n-am bani. Dacă n-am bani, nu pot să cumpăr. Și nici dacă Rusia ar vrea să
mă facă supusul ei, acum nu mai poate. Putin, noul Stalin, e cu Trump la masă,
nu cu Churchil, care avea nevoie de sîngele soldaților ruși, pe frontul de vest
și pentru asta ne-a vîndut pe un șervețel, sau cu Roosevelt, care avea nevoie
de aceiași soldați ruși, pe frontul japonez. Lumea s-a calmat și se va reașeza
pe o poziție tranzacționistă – ca întodeauna, nu și europenii, cărora li s-a
pus o oglindă în față și acum, vrînd -nevrînd, își văd în ea lungul nasului.
Micimea ei. Și se agită, în propria căldare.
Marius
Oprea
PS:
Reiau o postare a mea din 2012, ca explicație la fotografia de la acest text.
Titlul ei era ”Eu și Europa”.
”Se
pare că am pierdut ritmul timpului în care trăiesc, probabil se întîmplă să
simtă la fel toţi cei săriţi de 50 de ani. Privesc mai de pe margine şi încerc
să înţeleg cît mai mult, fără să reuşesc întodeauna. Am înţeles însă, în aceste
zile de vară, cînd mă plimbam cu fiul meu Alexandru pe uliţele unui sat din
Ţara Haţegului, cum stau eu faţă cu Europa. Am întîlnit-o pe Europa ieri, în
faţa unei curţi aglomerate cu tot felul de utilaje agricole dezmembrate.
Printre ele trebăluia un bărbat cu un tricou roşu, pe care scria cu litere albe
“mîndru că sînt ardelean”, căutînd probabil niscaiva piese de schimb pentru
zisa Europă. Pot să spun că aceasta nu arată prea convingător, nu atît pentru
că nu mi-o pot imagina cum funcţionează, cît mai ales pentru că nu ştiu la ce
foloseşte. Într-o parte are o lamă de buldozer, în alta o grapă şi discuri,
înlocuite la nevoie de cositori, semănătoare, fiare de plug, interşanjabile
toate printr-un sistem a cărui complexitate de bucşe, cîrlige şi chedere, este
întrecut numai de păienjenişul de curele de transmisie care străbat maşinăria
atît pe dedesubt, cît şi pe deasupra, la vedere: se pare că nu au încăput toate
înăuntru, în Europa. Sincer, nu reuşesc să-mi închipui ce se află sub tăblăria
uşor fanată a Europei, ce mecanisme ascunse pune ea în mişcare şi în ce scop.
Cele la vedere sînt simple, deşi nu le înţeleg eficienţa – nu mi-e clar, de
pildă, de unde se conduce maşinăria, pentru că nu văd nicio cabină, volan, sau
ceva care să indice un punct de coordonare al mişcărilor ei. E total autonomă
şi atît de desăvîrşit democratică, încît se pare că se poate conduce singură,
fără aportul vreunui cetăţean, care, în faţa complexităţii maşinăriei, nu poate
face altceva decît să tacă şi să aştepte şi să vadă, după cum funcţionează de
capul ei, la ce foloseşte. Acum deocamdată stă. Europa este atît de enigmatică!
Vă
pot mărturisi că, oricît mi-am bătut capul, nu am ajuns să pricep cum
funcţionează Europa şi la ce foloseşte ea. Mi-e teamă doar că voi înţelege
într-o bună zi, dar atunci va fi poate prea tîrziu”.
Spun,
cu modestie, că și eu am fost premonitoriu, ca Sorokin. Europa e defectă. Abia
acum se vede. Și americanii, au spus-o clar, nu mai au chef să o repare încă o
dată. Iar noi nu mai avem mecanici, ci identitate de gen. Totul s-a adeverit,
ca și în cazul teoriei lui Pitirim Sorokin. Convergența sistemelor,
multipolarisumul și tranzacționismul, realitatea istorică pe care o trăim, au
găsit Europa în groapa de nisip, cu lopățica.
Marius
Oprea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu